Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


9 - = 6
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Rusaliile (Cincizecimea)

 
Rusaliile (Cincizecimea)
  • 07 Iun 2020
  • 2207

Rusaliile reprezintă sărbătoarea Coborârii Spiritului Sfânt asupra apostolilor. Ea încheie celebrările liturgice specifice ciclului pascal. Care poate fi însemnătatea acestui eveniment și a acestei sărbători? Care poate fi rolul prezenței Spiritului Sfânt printre noi astăzi? Orientalii insistă foarte mult asupra acțiunii Spiritului Sfânt în Biserică. Dar este foarte greu să precizăm și să circumscriem această acțiune, deoarece ea invadează întreaga istorie a mântuirii. Ne vom opri asupra unor teme care se regăsesc în mod deosebit și insistent în textele liturgice specifice sărbătorii Rusaliilor: legătura dintre coborârea Spiritului Sfânt și lucrarea mântuitoare realizată de Cristos; rolul Spiritului Sfânt în drumul nostru inițiatic spre o participare la viața divină; în cele din urmă diferitele manifestări imediate și importante ce caracterizează coborârea Spiritului Sfânt în ziua de Rusalii.

 

Roadele acțiunii lui Cristos

 

Coborârea Spiritului Sfânt asupra apostolilor este rodul lucrării mântuitoare realizate de Cristos. După cum ne relatează Faptele Apostolilor, coborârea Spiritului Sfânt are loc în ziua Cincizecimii, respectiv la cincizeci de zile după Învierea lui Cristos. Acest fapt istoric care se regăsește și în titulatura sărbătorii liturgice nu trebuie să devină un mister de sine stătător, ci trebuie interpretat ca fiind parte dintr-un context global al istoriei mântuirii.

A treia catismă a utreniei sărbătorii ne prezintă o cale de aprofundare a însemnătății legăturii dintre coborârea Spiritului Sfânt și diferitele etape ale lucrării mântuitoare a lui Cristos: „După învierea Ta cea din mormânt, Cristoase, și după dumnezeiasca ridicare la înălțimile cerești, ai trimis văzătorilor de Dumnezeu mărirea Ta, Îndurate”. Pentru a exprima în ce constă de fapt darul Spiritului Sfânt, imnograful folosește cuvântul „mărire”. Se pare că acest termen ne ajută să înțelegem mai bine însemnătatea misiunii Spiritului Sfânt după înălțarea la cer a lui Cristos. Ce este mărirea? Ea este manifestarea intimității dintre Cristos și Tatăl ceresc. A Lui „este mărirea unuia născut din Tatăl” (Io 1,14). Iar troparul precizează faptul că mărirea coboară peste martorii „dumnezeirii” lui Cristos, aproape specificând faptul că această intimitate este participare la o comuniune a naturii divine.

Se afirmă că această mărire a fost trimisă de Cristos asupra ucenicilor după înălțarea Sa. Ne aflăm în fața unui fapt foarte important. În timpul vieții Sale pământești, Cristos părea să fie lipsit de această mărire, sau dacă vrem, această mărire sau manifestare a legăturii intime cu Tatăl era ascunsă. Explicația acestui fapt ne este dată de apostolul Pavel în Scrisoarea către Filipeni: El „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (2,6-8).

Misterul darului Spiritului Sfânt, devine astfel legat intim și cronologic cu misterul întrupării Fiului Omului. Întruparea, devine astfel o participare la natura noastră umană pentru a realiza mântuirea din interior. Asumând trup și sânge, El s-a dovedit a fi „Omul puternic” și „Leul lui Iuda”. Cu ajutorul morții a redus la neputință puterea morții (cf. Ev 2,14) și a intrat în ceruri înaintea lui Dumnezeu (id. 9,42).

Doar la sfârșitul lucrării Sale pământești, după ce a rupt legăturile stricăciunii și ale morții, intră în ceruri și primește mărirea Tatălui, precum ne spune în discursul ultimei cine: „Şi acum, preamăreşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu mărirea pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea”(Io 17,5). El primește mărirea Tatălui doar după victoria Sa, bazată pe umilința până la moartea pe cruce. Această întâlnire este încununarea lucrării Sale, împlinirea misiunii Sale. Aceasta se poate vedea în același discurs al ultimei cine: „De M-aţi iubi v-aţi bucura că Mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât Mine” (Io 14,28).

Cristos s-a înălțat la ceruri și Tatăl ceresc a acoperit umanitatea Sa cu mărirea părintească. În această nouă condiție El rămâne cu noi. „Nu mă voi despărții de voi, prietenii mei” se cântă în canonul utreniei. Spiritul Sfânt pe care ni-l trimite este Spiritul pe care El îl primește în această nouă situație. Chiar și noi ne aflăm deja, în mod mistic, în mărirea lui Dumnezeu și în comuniune cu Persoanele divine.

 

Participare la viața Dumnezeiască

 

Cristos înviat intră în ceruri și este mărit de Tatăl, primește în umanitatea Sa comuniunea vieții cerești și ne trimite pe Spiritul Sfânt ca semn al participării noastre la viața Dumnezeiască. Ultimul tropar al canonului sărbătorii ne arată introducerea noastră în viața trinitară: „Harul lui Dumnezeu a suflat peste noi și ne-a făcut prealuminați, ne-a schimbat și ne-a făcut vrednici de Înțelepciunea nedespărțită ca să înțelegem taina ce întreită”. Este de remarcat această profundă transformare din noi. Troparul concluzionează zicând: „ne-a făcut vrednici de Înțelepciunea nedespărțită ca să înțelegem taina ce întreită”. Suntem transformați pentru că suntem rupți de noi înșine și de grijile noastre limitate și suntem introduși într-o relație nouă dătătoare de viață cu Dumnezeu întreit.

Deci sărbătoarea Rusaliilor este sărbătoarea coborârii Spiritului Sfânt și în același timp este sărbătoarea descoperirii Sfintei Treimi, de aceea multe din imnele sărbătorii fac referire la misterul trinitar.

Un cunoscut tropar al împăratului Leon va călăuzi reflecțiile noastre: „Veniți, popoarelor, să ne închinăm Dumnezeirii celui în trei ipostasuri: Fiului în Tatăl, împreună cu Sfântul Spirit. Că Tatăl a născut din veci pe Fiul, cel împreună veșnic și împreună pe scaun șezător; și Spiritul Sfânt era în Tatăl împreună preamărit cu Fiul: o Putere, o Ființă, o Dumnezeire, Căreia toți închinându-ne, zicem: Sfinte Dumnezeule, cel ce toate le-ai făcut prin Fiul, cu împreună lucrarea Sfântului Spirit; Sfinte Tare, prin Care pe Tatăl am cunoscut și prin care pe Spiritul Sfânt a venit în lume; Sfinte fără de moarte, Spiritule Mângâietor, cel ce din Tatăl purcezi și în Fiul te odihnești, Treime Sfântă, mărire Ție!” (mărire…și acum… a vecerniei). Acest text destul de încărcat chiar dacă e puțin auster, ne invită să reînnoim cunoașterea noastră asupra misterul Sfintei și de viață făcătoarei Treimi. Vom evidenția anumite aspecte.

 

Fiului în Tatăl, împreună cu Sfântul Spirit

 

Descriere clasică a Sfintei Treimi. Viața divină nu este egoism. Este o viață întreită. Este participare și comuniune a trei persoane la aceeași viață. Iar troparul precizează toate bunătățile posedate în comun de către participanți: „împreună veșnic și împreună pe scaun șezător;… o Putere, o Ființă, o Dumnezeire”. Ni se pare corect în acest punct să comparăm această viață divină cu cea umană, dezolantă și coruptă de egoism, de aceea suntem invitați să ieșim din izolarea noastră pentru a participa și noi la comuniunea cu Tatăl, cu Fiul și cu Spiritul Sfânt.

Această prezentare a vieții divine ca și comuniune la aceeași substanță e foarte răspândită în teologia bizantină. Trebuie să remarcăm și modul în care această tematică a vieții trinitare a inspirat cea mai tradițională iconografie bizantină a Sfintei Treimi. Aceasta reproduce figura veterotestamentară a vizitei celor trei îngeri la Avram sub stejarul lui Mamvre (cf. Gen 18). În această apariție se văd trei îngeri, imagine a celor trei Persoane divine, care împart aceeași masă ca semn de comuniune a aceleiași vieți.

 

Sfinte Tare, prin Care pe Tatăl am cunoscut

 

Tatăl este începutul a toate. A fi în relație cu El înseamnă a pătrunde în inima cea mai intimă a vieții divine. A-L cunoaște nu înseamnă doar primirea de daruri, ci chiar intrarea într-o relație personală cu El, ceea ce înseamnă că vom fi cu adevărat și cu umilință înălțați la nivelul Său. Cunoașterea lui Dumnezeu este una din caracteristicile comuniunii pe care o avem cu El. Prin cunoașterea noastră ceva din viața divină pătrunde în noi.

Această cunoaștere rămâne totuși un mister. Nu are pretenția înțelegerii misterului divin. Este vorba de o cunoaștere de adorație, adică o înțelegere a faptului că misterul divin ne depășește în mod absolut, cum ne arată un tropar din cântarea a patra a canonului utreniei: „Toată făptura își pleacă genunchiul în fața Tatălui și Fiului de o ființă cu Tatăl; a cunoscut în adevăr în trei persoane ființa neatinsă, veșnică și unică, pentru că harul Spiritului Sfânt strălucește ca un soare”. Toată făptura „își pleacă genunchiul”, adică se subliniază conștientizarea infinitei superiorități divine; se recunoaște o Substanță „inaccesibilă”. Cu toate acestea Spiritul ne ridică la cunoașterea necunoscutului.

 

Sfinte fără de moarte, Spiritule Mângâietor, cel ce din Tatăl purcezi și în Fiul te odihnești

 

„Spiritul Sfânt purcede din Tatăl”. Aceasta este o afirmație a tradiției teologiei bizantine ce se bazează pe Evanghelie. Se reiterează valoarea specială a Mângâietorului, izvorul vieții trinitare. Un alt tropar îl descrie astfel: „Pecete ce poartă chipul cel dumnezeiesc, Spiritul a fost primit de către apostoli… ca o putere ieșită de la Tatăl” (cântarea a IV a). Asemenea Fiului ne aduce cunoașterea Tatălui și ne introduce în viața cea mai profundă a dumnezeirii. Devine astfel pecetea chipului divin, ne însemnează în numele Tatălui pentru că vine direct din sânul Tatălui. Mântuirea pe care am câștigat-o ne duce direct în comuniune cu Tatăl.

„Spiritul se odihnește în Fiul”. Fără a intra în chestiunea originii, generării sau purcederii, textul afirmă că Spiritul rămâne în Fiul. Și aici se subliniază importanța mântuirii noastre. Cum se odihnește în Fiul din veșnicie în sânul Sfintei Treimi, tot așa coboară peste Fiul întrupat. În același fel Spiritul vine și „se așează în noi”: „Puterea dumnezeiască coborâtă peste noi este Spiritul bunătății, Spiritul înțelegerii de Dumnezeu, Spiritul ce purcede din Tatăl și arătat de Fiul celor credincioși: răspândit celor în care și-a făcut locaș, în sfințenia în care s-a arătat” (cântarea a V a).

 

Manifestări principale

 

Scopul ultim al Coborârii Spiritului Sfânt este acela de a-i introduce pe credincioși în centru vieții trinitare: „Am primit Spiritul cel ceresc, am primit credința cea adevărată, nedespărțitei Treimi închinându-ne”, se cântă în una din stihirile vecerniei. Acest scop se obține prin diferite acțiuni și manifestări concrete și specifice pe care textele celebrărilor liturgice le enumeră în a treia stihiră a vecerniei: „Pe toate le dă Spiritul Sfânt: izvorăște profeții, sfințește pe preoți, pe cei necărturari i-a învățat înțelepciunea, pe pescari teologi i-a arătat; toată rânduiala Bisericii o împlinește”. Vrem să amintim aici câteva aspecte asupra cărora se oprește în mod deosebit ritul bizantin.

 

Rolul considerabil al apostolilor

 

Pentru că sărbătoarea Rusaliilor celebrează în mod deosebit coborârea Spiritului sfânt asupra apostolilor, multe din textele liturgice subliniază acțiunea sa asupra acestora și importanța particulară în istoria mântuirii. Astfel avem troparul sărbătorii „Binecuvântat ești, Cristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce preaînțelepți pe pescari ai arătat, trimițându-le lor Spiritul Sfânt, și printr-înșii lumea ai vânat, mărire ție”, sau a II-a catismă a utreniei: „Izvorul Spiritului s-a coborât din cer, despărțit în râuri de foc peste locuitorii pământului; a coborât în rouă spirituală peste apostoli și i-a luminat… de la ei am primit harul din apă și foc”.

Spiritul Sfânt acționează asupra tuturor locuitorilor pământului și le permite tuturor participarea la viața divină; această acțiune este una tainică pentru că nu se știe unde suflă, nici de unde vine, nici unde merge (cf. Io 3,8). Acest lucru nu diminuează valoarea de mijlocitori a apostolilor.

 

Spiritul Sfânt înnoiește spiritele oamenilor

 

Spiritul iluminează. Cum se petrece această iluminare? O acțiune importantă este înnoirea spiritului nostru. Această temă este inspirată de către psalmul 50: „Spirit drept înnoiește întru mine, Dumnezeule” (v. 12). Omul care dorește unirea cu Dumnezeu, îl roagă să fie eliberat de spiritul rău și să fie reînnoit cu un spirit nou. Astfel recită cântarea a VI-a: Dumnezeule atotputernic, înnoiește în sufletele noastre nemuritoare spiritul drept, Spiritul veșnic unit cu Tatăl, care de la El purcede, Spiritul ce arde păcatele și spală spurcăciunea sufletelor noastre”.

Această acțiune a Spiritului Sfânt se regăsește și în ritualul facerii catecumenului când preotul rostește rugăciunea de „alungare – din catecumen – a spiritului înșelăciunii, al răutății, al slujirii idolești, a toată lăcomia și a toată necurăția. Și o fă oaie cuvântătoare a turmei celei sfinte a lui Cristos”.

 

Predicarea apostolilor și minunile

 

Imediat după ce au fost reînnoiți în Spiritul Sfânt, apostolii devin evanghelizatori ai popoarelor. Este de remarcat faptul că învățătura lor, inspirată de Spiritul Sfânt se referă la învățătura lui Cristos: „Înnoiți fiind cu spiritul cel drept, ca o harpă cântătoare în mâna tainicului constructor, mărturisitorii dumnezeirii tale au răspândit cuvântul și mântuirea” (a III-a catismă a Paștilor). Această învățătură este în conformitate fie cu Faptele Apostolilor, unde se regăsesc apostolii ca propovăduitori ai lui Cristos, cât și cu discursul cinei de pe urmă, unde Isus descrie opera Spiritului Sfânt: „căci nu va vorbi de la sine… acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti” (Io 16,13-14).

Începutul propovăduirii apostolilor a fost însoțit de diferite minuni. Darul vorbitului în limbi este amintit în mod deosebit: „Auzindu-se graiul apostolilor într-un singur glas, prin harul Spiritului Sfânt, popoarele au înțeles primind începutul înțelegerii tainei Sfintei Treimi” (cântarea a IX-a). Acest dar este pus în contradicție cu amestecarea limbilor provocată de răutatea oamenilor din vremea construirii turnului din Babel: „acum limbile au fost înțelepțite pentru mărirea cunoașterii lui Dumnezeu. Acum se reînnoiește înțelegerea spre mântuirea sufletelor noastre” (mărire… și acum…).

Se amintește cu generozitate și vântul puternic care suflă asupra apostolilor așezați în cenacol (cf. Fa 2,2). Acesta arată puterea Domnului și îi ajută pe apostoli să „anunțe cu putere mărirea Domnului Dumnezeu” (cântarea a VIII-a). Acest aspect al puterii îi ajută pe ucenici să propovăduiască cu mult curaj. Astfel, „când Spiritul coboară peste prietenii Domnului, ei care la început erau cuprinși de frică, devin curajoși” (catisma) și vor reuși să „închidă gura profeților mincinoși cu un singur cuvânt” și „să scoată din întunericul minciunii mulțime de popoare” (cântarea a III-a).

 

Concluzii

 

Dorim să încheiem această reflecție asupra celebrărilor liturgice bizantine ale Rusaliilor într-o notă de forță și de curaj.

Victoria lui Cristos care duce întreaga omenire în sânurile Tatălui veșnic poate părea un vis irealizabil. Același lucru li se părea și apostolilor adunați în cenacol după înălțarea lui Cristos. La fel poate părea absurd discursul mântuirii pentru oamenii moderni cufundați în problemele materiale ale supraviețuirii cotidiene. Cum să ne convingem pe noi înșine de trăirea credinței noastre și unde să găsim puterea de a-i convinge pe ceilalți? Unde putem găsi argumentele care pot transforma lumea și care să-i ducă pe oameni spre o adevărată relație cu Dumnezeu cel nevăzut?

În ziua de Rusalii Spiritul Sfânt a venit pentru a da apostolilor curajul de a înfrunta lumea și de a anunța nebunia morții și Învierii lui Cristos. La fel și azi Spiritul care purcede de la Tatăl poate veni să transforme toate lucrurile. „El pecetluiește cuvintele ce dau viață ale Mântuitorului”, recită cântarea a V-a. El poate face eficiente cuvintele pe care le citim și le ascultăm în Biserici, poate să eficientizeze propriile noastre cuvinte și poate realiza plinătatea promisiunilor evanghelice.

(traducere după Olivier RAQUEZ, în Roma Orientali – Approci al patrimonio delle Chiese Orientali, ed. Lipa, Roma 2000)