Vă oferim aici în traducerea noastră de lucru Mesajul Sfântului Părinte Leon al XIV-lea cu ocazia Zilei pentru sanctificarea sacerdotală, mesaj transmis pe 12 iunie a.c., în solemnitatea liturgică a Inimii Preasfinte a lui Isus.
«Dragi frați preoți,
în ziua în care Biserica este în contemplarea Inimii străpunse a Domnului ei, din care izvorăște o sursă inepuizabilă de pace și unitate pentru întregul neam omenesc, adresez mai întâi de toate mie însumi și vouă, tuturor, cuvintele pe care Dumnezeu le-a adresat poporului lui Israel: ”Fiți sfinți, căci sfânt sunt eu, Domnul Dumnezeul vostru!” (Levitic 19,2; 1 Petru 1,16). Această chemare dumnezeiască străbate secolele, răsunând și astăzi cu tărie pentru fiecare credincios și, într-un mod deosebit de exigent, pentru noi, preoții. Sfințenia nu este o opțiune printre celelalte, nici un ideal abstract, ea chemând în cauză identitatea însăși a unei persoane care vrea să participe la viața Celui înviat.
Sfințenia și participarea la misterul lui Cristos
Dumnezeu ne invită să participăm la însăși sfințenia sa. Atunci când ne cheamă să fim sfinți pentru că El este sfânt, ne arată calea de parcurs: lăsându-ne formați după Inima sa. Pentru noi, fraților preaiubiți, această chemare este deosebit de radicală. Domnul a făgăduit: ”Vă voi da păstori după inima mea şi vă vor păstori cu știință şi prudență” (Ieremia 3,15). Sfințenia care este cerută din partea noastră este o abandonare încrezătoare: a ne lăsa transformați de Spiritul său Sfânt. Cu toate acestea, chiar aici se vede marele paradox al vieții noastre sacerdotale: suntem chemați să participă la sfințenia însăși a lui Dumnezeu, dar ducem această comoară în vase de lut (cf. 2 Corinteni 4,7), suntem limitați și imperfecți, deseori marcați de slăbiciuni și oboseală, uneori de răni. Cum poate o inimă de om, atât de vulnerabilă, să răspundă la o chemare atât de înaltă? Preotul trăiește în această tensiune, dar știe unde poată să afle pacea: în coasta deschisă a Domnului Isus.
Un drum de uniune
niunea inimii noastre cu Inima lui Cristos nu este o experiență rezervată pentru câțiva aleși, ci un drum sacramental, euharistic, care se realizează în viața cotidiană. Fraților preaiubiți, la hirotonire am fost configurați cu Cristos, dar e necesar întotdeauna să revigorăm în noi darul harului prin celebrarea zilnică a Euharistiei, rugăciune, meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, slujirea smerită a fraților și surorilor. Să rămânem uniți cu Cristos în toate: în ceea ce facem și în ceea ce ni se întâmplă zi de zi. Atunci, sfințenia, căutată în zadar prin eforturi izolate, se va revela drept ceea ce este: corespundere la harul care ne previne, ne susține și ne transformă. Nu există, de fapt, compartimente separate în umanitatea noastră. Rugăciunea, slujirea, relațiile, oboseala, bucuriile și falimentele, până și timpul aparent pierdut ori iubirea care pare risipită, totul devine un loc privilegiat al revelării lui Dumnezeu și a iubirii sale nemărginite.
Preotul cu o inimă integră, simplă și curată este contemplativ în acțiune, milostiv, credincios în încercare, bucuros în dăruirea de sine. Lumea are o mare nevoie de păstori de suflete care să nu ofere doar cuvinte ori programe, ci mărturia vie a unei inimi împăcate, răspândind buna mireasmă a sfințeniei lui Cristos. O viață preoțească solidă și configurată cu Inima lui Isus este semnul credibil al unității, păcii și milostivirii. Într-un timp marcat de dezbinări și de temeri, putem să fim astfel constructori de pace, mărturisitori ai blândeții Bunului păstor care știe să-i adune pe cei risipiți și să-i îngrijească pe cei răniți, iar zelul nostru nu va fi agitație, ci revărsare îmbelșugată a unei iubiri care este ”extaz, ieșire, dar, întâlnire” (Francisc, scris. enc. Dilexit nos, nr. 28).
Inima lui Cristos este inima sfinților
Răspunsul la chemarea de a fi sfinți nu constă atât în efortul de asceză și desăvârșire, care rămâne necesar, cât mai ales în adeziunea plină de încredere la iubirea revelată în Inima străpunsă a lui Isus. Apostolul Ioan ne face să contemplăm coasta deschisă a Celui răstignit (cf. Ioan 19,34) în care Dumnezeu ne arată de o manieră definitivă felul în care El este sfânt: nu în distanța inaccesibilă a unei desăvârșiri separate, ci într-o iubire care se dăruiește până la a se lăsa rănită și care, de aceea, poate să devină izvor de milostivire și de viață. Inima Preasfântă a lui Isus este icoana prin excelență a iubirii lui Dumnezeu, o iubire atotputernică tocmai pentru că este capabilă să devină vulnerabilă, să schimbe durerea în har și suferința, în speranță.
Această Inimă binecuvântată este, așadar, ”locul” în care sfințenia se arată ca proximitate și blândețe. Sfințenia preotului poate să se arate, atunci, în apropierea smerită și curajoasă, în faptul de a fi al tuturor și pentru toți, ținând deschisă poarta staulului pentru ca mulți să poată intra și găsi pășune și odihnă (cf. Ioan 10,9). De aceea, de la noi se cere o relație cu Dumnezeu care să nu ne îndepărteze de oameni, ci care să ne facă să fim apropiați față de toți, o relație care să formeze inimi răbdătoare, blânde, capabile de apropiere, de compasiune și de ascultare a celorlalți. Prin uniunea inimii noastre imperfecte cu Inima străpunsă a lui Isus, se realizează drumul nostru de sfințire. Nu mai trăim noi, ci Cristos trăiește în noi (cf. Galateni 2,20). O astfel de sfințenie nu o putem trăi singuri. Îngrijiți fraternitatea sacerdotală: căutați-vă, ascultați-vă, susțineți-vă unii pe alții. Preotul care se izolează, încetul cu încetul se stinge; preotul care merge împreună cu frații crește. Ne amintește acest lucru sfântul Augustin: ”Cum să facem pentru a nu ajunge în întuneric? Iubindu-i pe frați. Care este dovada că-i iubim pe frați? Aceasta: faptul că nu rupem unitatea și ținem caritatea” (In Epistola Ioannis ad Parthos II, 3).
Dragi preoți, reînnoiți zi de zi acel ”Iată-mă!” în fața Inimii străpunse a lui Cristos. Încredințați-vă Lui cu totul pentru ca să puteți iubi poporul său cu aceeași iubire cu care El îl iubește. Amintiți-vă cu bucurie, după cum îi plăcea să repete sfântului paroh de Ars, că ”preoția este iubirea Inimii lui Isus” (cf. Benedict XVI, Scrisoare pentru proclamarea Anului Sfintei Preoții, 16 iunie 2009). Această iubire este arvuna și garanția faptului că nu se va pierde nimic din ceea ce este al nostru, dacă totul din noi va fi încredințat și oferit. Vă încredințez pe toți și pe fiecare Fecioarei Maria, maic a preoților. Ea, care păstra în inima sa misterul Fiului, să ne învețe cum să păstrăm și să facem să bată în noi Inima lui Cristos, mântuitorul lumii.
12 iunie 2026, solemnitatea Inimii Preasfinte a lui Isus
Leon pp. XIV
