Acum zece ani, din mila Cerului, în 28 decembrie 2006, la „Sfântul Vasile cel Mare” din strada Polonă au răsunat iarăși rugăciunea și cântul Sfintei Liturghii după datina Blajului. Cu câtă emoție îmi aduc aminte de Te Deumul și de Acatistul Sfântului Vasile cel Mare, ocrotitorul Sfintei noastre Biserici, în noaptea dintre anii 2006 și 2007!
În prima zi a anului 2007, în numele Preafericitului Arhiepiscop Lucian, Sfânta Liturghie a fost pontificată de episcopul Alexandru Mesian. Prin revanșa istoriei, urmașul lui Ioan Bălan − primul paroh al bisericii în 1909 − în scaunul Lugojului, episcopul Mesian a fost astfel martor la dezvelirea memoriei vieții de har. Comunitatea noastră, care nu s-a spulberat cu toate adversitățile vremii, a putut arăta vitalitatea de credință a bisericii.
„Trecutul își revelează învățătura spirituală doar în funcție de cât anume este recunoscut în prezent ca dar de la Dumnezeu” – ne spune de câțiva ani episcopul nostru, Preasfințitul Mihai. Ce dar mai frumos, mai înălțător și mai viu, am putea celebra, deci, an de an, deodată cu Nașterea Domnului? Bucuria comuniunii cu Fericitul Vladimir Ghika, neobositul pelerin al lui Dumnezeu care și-a pus aici inima încă de la începuturile istoriei de credință pentru românii ardeleni uniți cu Roma? Faptul că Dumnezeu a dăruit acestei comunități daruri neprețuite, martiri și preoți – episcopii Aftenie și Chinezu, preoții Zenovie Pâclișanu, Vasile Mare și atâția alții – care nu și-au precupețit eforturile sau viața, astfel încât credința să poată reînvia mai târziu? Că acel ex libris, realizat de arhiepiscopul ctitor Netzhammer cu imaginea micuței biserici „Sfântul Vasile cel Mare” situată pe o stâncă, înconjurată de valuri, dar cu soarele răsărind deasupra ei, este actual și acum?
Din 2006 încoace reînvățăm entuziasmul, dăruirea de sine și dragostea prin care trebuie să ne simțim familia lui Isus. S-a redat acestui loc strălucirea de altă dată, preamărindu-l cu viața noastră pe Dumnezeu. Cu emoție amintesc un episod grăitor al renovării bisericii când o credincioasă, vrând să participe și ea, a spus: „dau și eu pentru o țiglă, căci mai mult nu am”. Bănuțul văduvei cu siguranță a fost bine primit de Isus. El, micul Prunc dumnezeiesc, pictat pe bolta absidei altarului ne veghează iarăși rugăciunea, iar de sub arcele boltei Sfântul Vasile ne îndeamnă să-i privim întotdeauna ca frați pe semeni.
Parte a unei minunate cronici de speranță, biserica noastră dragă ne invită de Crăciun să simțim simplu bucuria, dar și să ne eliberăm de povara răului trecut. „A aparține Bisericii Române Unite nu este o meserie” – ne spunea nouă, uniților din capitală, Preafericitul Cardinal Lucian. „Rodnicia apartenenței voastre depinde în mare parte de a vă simți fii ai unei generații, care nu numai că v-a dat ființă, dar care și-a plătit cu viața trăsăturile interioare. Este un lucru care face parte din credință”. La fel ne încuraja, cald și părintește, și sfântul Ioan Paul al II-lea în vizita sa la București, rugându-se ca Biserica noastră Unită „să revină la propriile rădăcini, deschizându-se la chemarea Spiritului, să poată fi ea însăși, … tocmai prin această identitate multiplă să contribuie la creșterea Bisericii Universale”.
„Ce vedere minunată…!” Gânduri de recunoștință Domnului, cu bucurie. Dacă de la Crăciunul lui 2006 putem spune că am renăscut pe strada Polonă, să pășim atunci cu smerenie și voie bună minunatul prag al speranței.
