Chiar şi grupurile care susţin conservarea – o cauză nobilă – mai recent fac spume la gură dintr-un anti-umanism care este atât nihilistic cât şi distructiv pentru cauza protejării mediului. Adică, cine ţi se mai alătură, când pe flamura ta scrie Oamenii Sunt Un Cancer?
Cam în aceeaşi direcţie se află Julia Roberts, care asigură Vocea Povestitoarei într-un video pentru Conservation International şi în care poate fi auzită declarând că Mama Natură ar fi spus “eu am înfometat specii” mai măreţe decât cea umană. Revista The Stream, prin John “Foamete” Zmirak, discută aceste aspecte în articolul “Julia Roberts, interpretând-o pe Mama Natură, doreşte să ne ucidă”
Lucrul cel mai respingător la acest clip este tonul şi limbajul abordate de naratoare când vorbeşte despre omenire. Punând în relatarea ei tot dispreţul superior al unei regine a imperiului de gheaţă, Julia Roberts ia peste picior omul ca pe un punct insignifiant şi trecător al biologiei terestre. “Am hrănit specii mai măreţe decât a voastră şi am înfometat specii mai măreţe”, avertizează ea.
Poftim?? După cum remarcă Zmirak, de fapt nu a existat niciodată în istoria planetei vreo specie mai măreaţă decât specia umană.
Şi apoi, în ce sens considerăm expresia? Ce criteriu poate folosi cineva, pentru a decreta o specie ca fiind mai măreaţă? Da, cei mai mulţi dinozauri au fost mai masivi. Insectele şi microbii ne depăşesc la număr cu un factor de miliarde. Aligatorii sunt mai vechi ca specie decât oamenii (oare de asta par mereu să rânjească atoateştiutor?)
Oricum ar fi, nici greutatea corporală, nici numărul şi nici longevitatea nu pot măsura măreţia. Nici o altă specie nu a avut un impact mai mare, în bine sau în rău, asupra planetei decât cea umană.
Cum ar putea cineva nega acest lucru? Oamenii sunt o specie excepţională. Nu mai există o alta, în tot universul cunoscut, cu capacităţile, simţul moral, raţiunea sau inteligenţa noastre.
De exemplu, doar noi cunoaştem datoria, lucru pentru care suntem răspunzători pentru tratamentul iresponsabil la adresa mediului înconjurător. Dar avem datorii şi în privinţa noastră înşine, în privinţa propăşirii comune – de aceea atitudinea ecologistă adevărată e de fapt căutarea unui echilibru – act imposibil dacă noi facem din natură o “persoană” cu drepturi egale cu ale noastre.
Zmirak vorbeşte pe şleau despre acest tip de mizantropie afişată de Conservation International, numind-o “sub-umanism”: “Sub-umanismul este o copie palidă, de slabă calitate, a imaginii despre om promovate în timpul Renaşterii; acestei copii îi lipseşte raţionalitatea încrezătoare care a inspirat Iluminismul; a abandonat visele de auto-transcendenţă şi comuniune cu natura care au cucerit şi vrăjit romanticii.
Când vorbim despre omenire, gândim mult prea adesea în termeni de distrugere a mediului, supra-populare şi ură fără sfârşit. Ecologiştii ne-au învăţat să ne vedem pe noi înşine ca o ciumă a planetei, generaţia noastră având ca sarcină limitarea distrugerilor aduse restului biosferei.”
Într-adevăr: acum suntem numiţi paraziţi, peste o clipă mizantropii verzi strigă la noi să ne sacrificăm pentru “a salva planeta”.
PS: dacă Mama Natură a “înfometat” intenţionat “specii mai măreţe”, înseamnă că e o mamă tare vitregă!
