Într-un anumit sens, cinematografia lui Martin Scorsese este o lungă privire hipnotică în abisul răului, portretul omului împovărat de propria-i condiție, angajat în partida ultimă a mântuirii. Mean Streets, Taxi Driver și Raging Bull, așa-numită „trilogie new-yorkeză” a regizorului, sunt schițe ale căderii în spirala nebuniei și a fărădelegii, cu o alegere a Binelui întotdeauna abia accesibilă, niciodată fără costuri, niciodată pe căi „tradiționale” ( „Nu îți poți ispăși păcatele în biserică.”, aude personajul principal în Mean Streets), narațiuni al căror deznodământ se termină cu băi de sânge și suflete mutilate. Goodfellas și Casino sunt filme făcute aproape în oglindă în care răul pornit din inimi devorează totul în jur, trebuie să o facă, pentru ca o justiție impersonală de tip shakespearian să fie completă, lăsând în urma sa doar moarte și amărăciune. Gangs of New York și The Departed arată continuitatea acestei obsesii: mereu binele învinge à la Pirus, la limită, după daune ireparabile și o corupție la scară largă. Păcatul, condiționarea, libertatea, prevalența paralizantă a răului rămân teme dominante într-o operă de cinci decenii.
Într-o formă pur religioasă, acestea au fost exprimate prima dată în Ultima ispită a lui Hristos, mai ales momentul în care acelui Isus din Nazaret imaginat de romancierul Nikos Kazantzakis i se arată, pe Golgota, sub forma unui înger-copil, diavolul. Acesta îi spune că fusese trimis de Dumnezeu cu chemarea de a renunța la acest sacrificiu, de a se da jos de pe cruce. Nu, nu era nevoie de moartea lui, iar Dumnezeu văzuse strădaniile sale și iubirea sa, hotărând să îl salveze. Lumea nu trebuia mântuită, ci doar acceptată. Ca orice bun psiholog sau ca un înțelept oriental, diavolul îi spune lui Isus că taina vieții stă în armonia dintre om și lume. „Noi îngerii ne uităm cu invidie la voi oamenii.” Lumea e frumoasă așa cum este, are un mister aparte care nu vine dintr-un „dincolo”, iar viața și moartea sunt frați gemeni care dau ritm și o splendoare melancolică existenței. I se pune apoi în față perspectiva unei căsătorii cu Maria Magdalena, a unei vieți liniștite, cu copii și nepoți, cu o moarte pașnică, înconjurat de cei dragi. Până când, în clipa morții, se aude vestea despre distrugerea Ierusalimului de către romani, sfârșitul legământului dintre Dumnezeu și poporul ales, iar la Isus vin apostolii îmbătrâniți, speriați, deziluzionați de faptul că ei își făcuseră datoria, anunțaseră o nouă eră, dar Mesia, în loc să moară pentru toți, se dăduse jos de pe cruce și se așezase „la casa lui”.
Iar acum, în zilele noastre, vine al doilea film în care Scorsese sintetizează întreaga sa căutare a problematicii alegerii binelui în fața unui rău atât de puternic: Silence. Această ecranizare a romanului omonim al lui Shusaku Endo, un japonez convertit la catolicism, spune povestea a doi preoți iezuiți din secolul 17 care, auzind despre o presupusă apostazie, sub presiunea autorităților japoneze, a părintelui Ferreira, fostul lor maestru spiritual, se hotărăsc să meargă în Japonia pentru a-l găsi. Acolo vor întâlni rămășițele unei populații creștine terorizate, trăind mizerabil, dar însetată de Hristos, dornică de a avea din nou preoți care să le administreze sacramentele și să le dea speranță. Povestea se concentrează pe unul dintre ei, Rodrigues, tânăr, îndrăgostit de chipul Domnului, făcând din vestirea Evangheliei până la marginile pământului vocația vieții sale, confruntat cu dificultăți tot mai mari. până în punctul în care este capturat. Hăituit, văzând cum credincioșii săi sunt torturați și uciși pentru că el refuza să renunțe la credință, îl întâlnește în sfârșit pe Ferreira, care, într-adevăr, abandonase creștinismul, devenise „japonez”, om al curții shogunilor, astronom, om de știință, apologet anticreștin. Ferreira încearcă să-l convingă pe Rodrigues să-i urmeze „exemplul”, explicându-i că în Japonia creștinismul nu are cum să crească; „Japonia e o mlaștină. Nimic nu crește aici.” Apoi, încercarea supremă: lui Rodrigues i se spune că de el depinde viața celorlalți creștini. Ferreira îl îndeamnă: trebuie să faci asta, să calci pe imaginea lui Hristos, din iubire. Până și El ar fi făcut asta. Asta înseamnă să te jertfești pentru ceilalți.
Toate aceste problematici fac din filmul lui Scorsese o interogație artistică care întreabă nu doar dacă există adevăruri universale sau doar o legitimitate a fiecărei culturi de a rezista unui astfel de universalism, dar și, din nou, obsesiv, ca o manifestare recurentă a unui trecut renegat în subconștientul colectiv: ce este creștinismul? Are el vreo pretenție la universalitate? Merită asumată nebunia unui misionarism care trezește, de două mii de ani, conștiințele într-un fel fără asemănare în istorie, într-o cerință a iubirii scandaloasă conform oricărui standard etic de „bun-simț”, dar și valuri de teroare împotriva convertiților care nici nu ele nu cunosc precedent? Merită să tulburi societăți întregi cu o religie, să provoci persecuție printr-o propunere existențială revoluționară?
De fapt, discursul diavolului din Ultima ispită a lui Hristos și cel al preotului-căzut Ferreira din Silence se întâlnesc în chiar punctul în care creștinismul (și prima dată înaintea lui, iudaismul) a adresat o provocare tuturor religiilor și sistemelor de gândire alternative: Dumnezeu se revelează ca Iubire infinită ce creează lumea ca sacrament al prezenței sale; fiindu-i acesteia infinit transcendent, îi este și infinit imanent, iubind-o nebunește, așa cum niciun alt zeu capricios, niciun zeu demiurg, nicio Idee, niciun subiect transcendental, niciun Stat nu o poate iubi. Pentru a-l salva pe omul căzut în păcat, trăgând cu sine întreaga lume în abis, El îl trimite pe Fiul său care devine om și coboară dincolo de abis, în neființă, în iad, în întuneric și singurătate, pentru a purta întreaga rasă umană din nou la viață, și viață din belșug, viața veșnică. Lumea întreagă e restaurată în Hristos, afirmată ca bună și sfântă, așteptându-și desăvârșirea la împlinirea timpurilor. Diferența fundamentală pe care o face creștinismul în istoria lumii este că Dumnezeu este de partea celui răstignit, de partea fiecărui om căzut, persecutat, păcătos; în vreme ce toate sistemele alternative, de la primele religii până la filosofia și tragedia greacă, de la metafizica occidentală până la statul modern, iau întotdeauna partea colectivității, a „Lumii” ca forță impersonală care cere moartea și tăcerea individului pentru a-și păstra domnia de fier.
De aceea diavolul lui Kazantsakis și Ferreira al lui Shusako Endo pledează pentru „armonia dintre inimă și pământ” și „o filosofie a naturii, a purității originare pe care o găsim aici în Japonia”. De aceea Roma antică, Islamul, statele moderne, lumile orientale și regimurile totalitare au simțit instinctiv că creștinismul, deși religie a iubirii, amenința ordinea, „modul nostru de viață”, „tradițiile”: fiindcă acesta, afirmând demnitatea fiecărei persoane, chiar și a dușmanului, iubind până la capăt pe oricine, punea în criză filosofii și sisteme politice în care unii indivizi sau toți erau considerați ca materie a unor sacrificii care meritau făcute pentru a menține cetatea în forma ei actuală. Ofertele tentante pentru a găsi armonia dintre om și cosmos, propunerea-cheie a psihologiei moderne de a „te accepta pe tine însuți așa cum ești”, presiunea dictaturilor asupra conștiințelor pentru a se supune, au în comun o condamnare la orizontul actual, o justificare metafizică a răului și a contradicțiilor, o filosofie a nihilismului ontologic (izvorât adesea din panteism) care duce în mod firesc la indiferența morală. (Sau măcar la o etică pașnică, a „terenului comun”, așa cum propune chiar traducătorul japonez din film: „De ce să insistăm să impunem creștinismul sau budismul? Nu, e vorba doar de a găsi puncte comune, ca să lucrăm împreună.”) Apariția pe scena istoriei a unei Revelații despre un Dumnezeu iubitor care crede în om, chipul și asemănarea sa, îl iubește până acolo încât se face și el om, traversând moartea, pune întreaga istorie în criză. Dumnezeul cel viu, personal, omul cu o demnitate inviolabilă, lumea creată ca mister al prezenței lui Dumnezeu care însă are nevoie să fie restaurată reprezintă cele trei elemente împotriva cărora au luptat și vor lupta toate filosofiile și toate sistemele politice, religioase sau seculare.
Acesta e chipul lui Dumnezeu căutat cu patimă de personajul Rodrigues în lungul său drum în care, în final, întrebarea „De ce tace Dumnezeu?” îl va zdrobi . („Dar am fost mereu cu tine, în acea tăcere”, îi spune o voce mai târziu unui Rodrigues bătrân, devenit „japonez”, o biată umbră fără rost în lume). Acesta e chipul pe care Scorsese, după cum relata într-un interviu recent, îl caută și azi când intră în vechea catedrală St. Patrick din fostul cartier „Little Italy” (New York), locul din care simte că nu a plecat niciodată, unde mereu s-a simțit acasă, de când era acel copil plăpând, astmatic, ce se refugia lângă altar din mijlocul unei lumi brutale, a acelor „mean streets”. Este chipul care ieșea rapid din conștiința Occidentului chiar de atunci, de când, povestește Scorsese, lumea vechiului catolicism viu, colorat, al imigranților italieni era în declin. Câțiva ani mai târziu, Endo își publica acest roman marcat de îndoială, întrebări și de răspunsul indirect al narațiunii. În clipa în care preotul Rodrigues, având sufletul distrus, face gestul apostaziei, cocoșul cântă, ca în scena lepădării lui Petru din Evanghelii, iar chipul Mântuitorului este arătat stingându-se. Peste el se lasă noaptea. Noaptea întrebărilor artistice și a frământărilor unei întregi civilizații, a slăbiciunii, dilemelor și scepticismului. Noaptea tuturor veacurilor, asumată pe Golgota, pentru a fi distrusă în victoria care a întrecut orice închipuire.
Alin Vara
