Uneori, Dumnezeu vorbește prin cuvinte. Alteori, prin tăcere. Iar uneori, printr-un zâmbet.
În Sfânta Scriptură, zâmbetul și râsul nu sunt simple expresii ale unei emoții trecătoare. Ele devin semnul unei bucurii care izvorăște din credința că Dumnezeu nu-și abandonează niciodată poporul. După fiecare noapte a suferinței, El pregătește întotdeauna zorii unei noi dimineți.
Întreaga istorie a mântuirii este marcată de această pedagogie a speranței. Dumnezeu scoate poporul lui Israel din robia Egiptului, dar îl conduce mai întâi prin pustiu. Exodul nu este doar o eliberare, ci un drum al încrederii, al purificării și al redescoperirii identității de popor ales. Ani de încercări, de foame, de sete și de nesiguranță sunt transformați de Dumnezeu într-o școală a credinței.
Mai târziu, după drama exilului babilonian, când poporul se întoarce în țara făgăduită, Psalmistul surprinde într-o singură imagine întreaga experiență a mântuirii: „Atunci gura noastră s-a umplut de râs și limba noastră de strigăte de bucurie” (Ps 126,2). Nu este râsul celui care a uitat suferința, ci bucuria celui care a descoperit că Dumnezeu și-a împlinit făgăduințele. Este râsul credinței care a văzut cum providența lui Dumnezeu transformă lacrimile în speranță.
Aceeași lumină străbate și istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice.
În urmă cu aproape opt decenii, această Biserică a intrat în propriul său exod. Desființată prin decret în anul 1948, lipsită de biserici, de școli și de libertate, ea a fost silită să trăiască vreme de patruzeci și unu de ani în clandestinitate. Episcopii au fost întemnițați, preoții persecutați, iar mii de credincioși au rămas statornici în comuniunea cu Biserica Romei, asumându-și suferința cu demnitate și credință.
A fost un pustiu lung, asemenea celui parcurs de poporul ales. Un pustiu în care Dumnezeu părea uneori tăcut, dar nu absent. El continua să-și hrănească poporul prin fidelitatea martirilor, prin rugăciunea familiilor, prin Liturghiile celebrate în ascuns și prin speranța care nu putea fi întemnițată.
Când Sfântul Părinte Papa Francisc i-a beatificat la Blaj pe cei șapte Episcopi martiri, întreaga Biserică a înțeles încă o dată că suferința trăită în comuniune cu Cristos nu este niciodată zadarnică. Crucea nu reprezintă ultimul cuvânt al istoriei, ci Învierea.
Astăzi, această istorie continuă.
Alegerea Preafericitului Părinte Claudiu ca Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, reprezintă un nou capitol în drumul acestei Biserici, chemată să vestească Evanghelia într-o lume care are nevoie, poate mai mult ca oricând, de speranță.
Cei care îl întâlnesc observă aproape imediat zâmbetul său. Un zâmbet firesc, cald și senin. Nu este expresia unui optimism superficial și nici încercarea de a ascunde dificultățile prezentului. Biserica continuă să înfrunte numeroase provocări: secularizarea, indiferența religioasă, diminuarea comunităților, provocările culturale și sociale ale timpului nostru. Tocmai de aceea, seninătatea unui păstor capătă o semnificație aparte.
În Cartea Proverbelor citim despre omul înțelept că „zâmbește zilei de mâine” (Prov 31,25). Nu pentru că viitorul ar fi lipsit de încercări, ci pentru că știe în mâinile cui se află viitorul.
Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase mărturii pe care un păstor le poate oferi credincioșilor: aceea că încrederea în Dumnezeu este mai puternică decât teama. Un zâmbet autentic poate deveni astfel o adevărată cateheză. El vorbește fără cuvinte despre pacea pe care o dă Cristos, despre curajul care izvorăște din credință și despre certitudinea că Biserica nu este condusă doar de puterile omenești, ci de Spiritul Sfânt.
În Evanghelie, Isus le spune ucenicilor: „Vă veţi întrista, dar întristarea voastră va deveni bucurie” (In 16,20), iar în Fericiri promite: „Fericiţi voi, care plângeţi acum, căci veţi râde!” (Lc 6,21). Bucuria creștină nu ignoră crucea, ci se naște tocmai din convingerea că Învierea a biruit-o.
Privind chipul luminos al Preafericitului Părinte Claudiu, este greu să nu ne gândim la această continuitate a speranței. Zâmbetul său pare să poarte memoria unei Biserici care a cunoscut închisorile, catacombele și martiriul, dar care nu și-a pierdut niciodată încrederea în Dumnezeu. Este zâmbetul unei Biserici care nu uită trecutul, dar privește spre viitor fără teamă.
Fericiții Episcopi martiri nu au lăsat generațiilor următoare ca moștenire frica, ci fidelitatea și speranța. Ei au arătat că iubirea lui Cristos este mai puternică decât orice persecuție. Astăzi, această moștenire continuă să rodească în viața Bisericii.
Poate că, asemenea Psalmistului, și noi suntem chemați să redescoperim adevăratul sens al zâmbetului creștin. Nu unul născut din lipsa încercărilor, ci din certitudinea că Dumnezeu rămâne credincios. Nu unul care ignoră suferința, ci unul care știe că harul lui Dumnezeu poate transforma chiar și cele mai adânci răni în izvoare de viață.
Atunci când un păstor zâmbește cu pacea celui care și-a pus întreaga încredere în Domnul, întreaga Biserică este încurajată să privească înainte. Nu cu naivitate, ci cu credință. Pentru că aceeași Providență care a călăuzit poporul ales prin pustiu, care a susținut Biserica Română Unită în cei patruzeci și unu de ani de persecuție și care a întărit mărturia Fericiților Episcopi martiri continuă și astăzi să conducă poporul lui Dumnezeu.
Iar aceasta este, poate, cea mai frumoasă explicație a unui zâmbet: certitudinea că, dincolo de orice încercare, Dumnezeu nu încetează niciodată să poarte de grijă Bisericii Sale.
ACC
