Formarea pentru preoție constă în ”a urca pe munte” alături de Cristos, învățând a rămâne singuri cu El, departe de ”timpul nostru rapid și zgomotos”. Unul este chemat nu pentru că este cel mai bun, ”nu există concurs, nu există un clasament”, ci doar o alegere liberă și misterioasă a lui Dumnezeu. Până când vine momentul în care se ”coboară de pe munte” – pentru că nu este deloc un ”refugiu” – și sunteți trimiși ”la oamenii din ținuturile voastre”. Leon al XIV-lea a descris astfel experiența formativă a seminarului, în discursul său din cadrul audienței de joi, 3 septembrie a.c., din Sala Clementină a Palatului Apostolic, adresat celor aproximativ 150 de viitori preoți ai Seminarului pontifical regional din regiunea italiană Apulia ”Pius al XI-lea”, din Molfetta, locul de naștere a episcopului Tonino Bello, și ai Seminarului episcopal din Aversa. Primii se află la Roma pentru a sărbători centenarul noului sediu dorit de papa Ratti, al cărui nume îl poartă; ceilalți, cu ocazia tricentenarului deschiderii colegiului lor ecleziastic.
Înainte de a începe discursul, papa a glumit pe seama entuziasmului deosebit al celor 150 de tineri: ”Acesta este un palat cam vechi… Așa că, dacă faceți prea mult zgomot, s-ar putea să cadă vreo icoană peste noi”.
Fiecare dintre etapele care alcătuiesc fenomenologia seminarului poate părea, ”într-o lume grăbită”, o ”pauză prelungită”, un ”lux”, ”o instituție depășită”. ”Dar nu este așa”, a precizat papa: ”Tocmai pentru că timpul nostru este rapid și zgomotos, este nevoie de un loc și de o perioadă a vieții în care să se învețe a rămâne, a discerne, a se lăsa formați fără scurtături. Seminarul nu este o amânare a misiunii, ci condiția acesteia. Să nu fie subestimat”.
La începutul acestui ”parcurs formativ” se află relația cu Dumnezeu, pe care papa Leon al XIV-lea a îndemnat să fie îngrijită. Este ceea ce experimentează apostolii care, în Evanghelia după Marcu, sunt chemați de Isus să urce pe vârful muntelui împreună cu El: ”Există muntele care trebuie urcat, unde este întâlnit Cristos și, mai presus de toate, unde se rămâne alături de El. Esența experienței seminarului se află tocmai aici: a învăța să se stea alături de Învățător, Domnul Isus”. Nu este vorba de o ”chemare” care urmează și răsplătește vreun merit personal. ”Nu există un concurs, nu există un clasament”: ”Niciunul dintre noi nu se află aici pentru că și-a meritat locul, ci doar printr-o alegere liberă din partea lui Dumnezeu Tatăl, semn și garanție a unei iubiri gratuite care ne precede întotdeauna și care nu înșală niciodată”. Această vocație izvorăște dintr-un ”dialog intim cu Dumnezeu”, care trebuie purtat în ”tăcere” și în ”rugăciune”: o voce care se face auzită în pofida ”zgomotului asurzitor al lumii”: ”Aveți multe exemple, dar cred că pentru voi toți”, venerabilul slujitor al lui Dumnezeu, Tonino Bello, episcop, ”arată cu o claritate deosebită ce înseamnă să fii preot și să fii episcop: nu în cuvinte, ci în fiecare gest și în fiecare decizie, mărturisind-o până la capăt”.
Dar a ajunge la Dumnezeu pe munte, a specificat în continuare Leon al XIV-lea, după ce a fost auzită chemarea sa, ”poate fi obositor”, pentru că se urcă pe jos, se experimentează momente în care respirația devine ”greu de controlat” și altele în care te descurajezi pentru că nu vezi vârful. În aceste momente, în care se simte toată ”oboseala spiritualității”, a sugerat episcopul Romei, suntem susținuți de ”fraternitate” și de ”împărtășirea misiunii”.
Și, în cele din urmă, vine ceea ce Leon al XIV-lea numește ”ultimul pas”: coborârea de pe munte. Scopul acestui parcurs a fost, de fapt, încă de la început, întoarcerea în vale, pentru a fi ”trimiși pentru a comunica lumii această noutate a vieții” tuturor celor care și-au pierdut gustul sau direcția existenței. ”Veți fi, așadar, chemați să coborâți de pe munte, pentru a fi trimiși la oamenii din ținuturile voastre: la acele familii care se descurcă cu greu, la tinerii care, la vârsta de douăzeci de ani, își fac bagajele pentru a căuta de lucru, la bătrânii singuri, la cei marginalizați, la cei care și-au pierdut sensul existenței. Tocmai aici, în această dimensiune a vieții sociale cotidiene, se află locul preotului, dimensiunea în funcție de care a fost conceput întregul parcurs formativ, pentru a vesti tuturor ”frumusețea credinței în Isus Cristos”.
În cele din urmă, papa a subliniat că simpla prezență a seminariștilor în seminarii este un ”semn de speranță pentru întreaga Biserică”. O prezență care se datorează în primul rând unui context familial favorabil. De aceea, la finalul discursului său, pontiful le-a mulțumit familiilor viitorilor preoți: ”O vocație nu se naște niciodată fără un context potrivit și are adesea nevoie de o casă, de părinți care se roagă și care știu să-i lase să plece. Vă adresez vouă, dragi familii, recunoștința mea și a întregii Biserici”.
