de Paolo Ruffini
În ziua ultimului salut adresat papei Francisc, numeroase persoane, în diversitatea lor, au făcut o experiență de unitate cu privire la visul comun al unei lumi mai bune.
Toți. În Piața Sfântul Petru, toți au fost, într-adevăr, prezenți în această zi (26 aprilie 2025 – n.r.). Piața era atât de plină de oameni, încât alții nu mai aveau unde să vină. La fel, pe Via della Conciliazione, pe străzile din jurul ei și pe traseul spre Santa Maria Maggiore. Toți erau acolo, toți, cu toții. Așa cum papa Francisc a repetat de atâtea ori, de la Ziua Mondială a Tineretului până la ultimul său rămas bun, „Paște fericit tuturor”, din ziua Învierii Domnului.
Erau acolo persoane în vârstă și copii, unii doar de câteva luni, aduși de părinți ca să fie la rândul lor, prin viețile lor fragede, martorii unui moment special. Mai erau acolo adolescenții, nu chiar cu mult mai mari, și erau mulți, foarte mulți, ca și cum ar fi fost chemați de o regie care îi și ne depășește, ca să preia ștafeta credinței de la un papă care a știut să vorbească pe limba lor, să-i provoace să creadă, să spere, să viseze, să demonstreze că e posibil să trăim în pace, să construim pas cu pas o lume mai bună. Au văzut cu ochii lor că speranța, care i-a adus aici pentru Jubileul lor, merge dincolo de moarte.
Erau acolo preoți, foarte mulți, ca să concelebreze. Episcopi, cardinali, laici botezați. Întărindu-se unii pe alții în credință. Erau acolo mai marii lumii, cei bogați și cei săraci ca să-l salute pe Francisc și să se gândească la cum va fi viitorul. Erau acolo mulți oameni care nu cred, precum și mulți care cred, de alte religii. Erau acolo prieteni și chiar dușmani.
Toți, ca să asculte cuvintele lui Petru: ”Într-adevăr, acum înțeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cel care se teme de el și face dreptatea îi este plăcut. El a trimis fiilor lui Israel cuvântul său, care aduce vestea cea bună a păcii prin Isus Cristos. Acesta este Domnul tuturor” (Fap 10, 34-36).
Toți, ca să-și aducă aminte, prin omilia cardinalului Re, de cuvintele lui Francisc despre pace, despre război, care este întotdeauna o înfrângere, și despre fraternitate, pe care atât de multe ori o renegăm, precum și despre necesitatea de a înțelege că nimeni nu se salvează de unul singur și despre Biserică, înțeleasă ca ”spital de campanie”, o casă cu ușile deschise. Pentru toți.
Erau cu toții, cu adevărat toți în această zi. Ca atunci când aceeași Piață era plină numai de prezența papei Francisc, în timpul pandemiei de Covid. Erau cu adevărat toată, toată, toată lumea conectată prin orice mijloc de comunicare. Iar sub cerul fără nori se dezvăluia, într-un fel la rândul său tainic, secretul simplu al comuniunii care unește întregul neam omenesc, popor al lui Dumnezeu, reunit într-o unică îmbrățișare. Una posibilă, mai mult, adevărată. Sub ochii tuturor. Ca într-un armistițiu pentru o zi specială, de sărbătoare. O zi în care misterele rozariului sunt cele de slavă. Care transformă tristețea în cântec și celebrează deopotrivă moartea și viața, moartea și învierea.
La fel sunt de înțeles aplauzele spontane la trecerea sicriului, înălțat ca pentru un salut reciproc, mai mult un ”La revedere!” decât un adio. Și un angajament care-i privește pe toți, fără nicio excluziune.
