A treia predică de Advent (20 decembrie 2019) a părintelui Raniero Cantalamessa
„Paşii” pe care-i facem pe urmele Mariei corespund, destul de fidel, şi desfăşurării istorice a vieţii ei, aşa cum rezultă ea din Evanghelii. Meditaţia despre Maria „plină de credinţă” ne-a dus la misterul Bunei Vestiri; aceea despre Magnificat la misterul Vizitării Elisabetei, iar acum aceea despre Maria „Născătoare de Dumnezeu” la Naşterea lui Isus. De fapt, la Naşterea Domnului, în momentul în care l-a adus pe lume pe fiul său, primul născut (Lc 2,7), nu mai înainte, Maria a devenit cu adevărat şi pe deplin Născătoare de Dumnezeu.
Vorbind despre Maria, Scriptura scoate în evidenţă în mod constant două elemente, sau momente, fundamentale, care corespund, de altfel, cu acelea pe care şi experienţa umană comună le consideră esenţiale pentru ca să existe o maternitate adevărată şi deplină. Ele sunt: a zămisli şi a naşte. Iată – îi spune Mariei îngerul – vei zămisli şi vei naşte un fiu (Lc 1,31). Aceste două momente sunt prezente şi în relatarea lui Matei: Ceea ce s-a „zămislit” în ea este de la Spiritul Sfânt şi ea „va naşte” un fiu (cf. Mt 1,20 şu). Profeţia lui Isaia, în care toate acestea au fost prevestite, se exprima în acelaşi mod: O fecioară va zămisli şi va naşte un fiu (Is 7,14). Iată pentru ce spuneam că numai la Naştere, când îl aduce pe lume pe Isus, Maria devine, în sens deplin, Născătoare de Dumnezeu.
Din cele două momente, titlul folosit în Biserica latină „Născătoare de Dumnezeu” (Dei Genitrix) scoate mai mult în evidenţă primul moment, cel referitor la zămislire; titlul Theotókos, folosit în Biserica greacă, scoate mai mult în evidenţă al doilea moment, naşterea (tíkto înseamnă, de fapt, în greacă, nasc). Primul moment (în afară de cazul unic al Mariei) este comun atât tatălui cât şi mamei, în timp ce al doilea, naşterea, este exclusiv al mamei.
Mamă a lui Dumnezeu este titlul care exprimă unul din misterele şi, pentru raţiune, unul din paradoxurile cele mai înalte ale creştinismului. Este cel mai vechi şi important titlu dogmatic al Sfintei Fecioare Maria, fiind definit de Biserică la Conciliul din Efes în 431, ca adevăr de credinţă care trebuie crezut de toţi creştinii. Este fundamentul întregii măreţii a Mariei. Este însuşi principiul mariologiei. Pentru aceasta, Maria nu este, în creştinism, numai obiect de devoţiune, ci şi de teologie; adică intră în însuşi discursul despre Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este implicat direct în maternitatea divină a Mariei.
O privire istorică la formarea dogmei
În Noul Testament nu găsim în mod explicit titlul „Născătoare de Dumnezeu” dat Mariei. Însă găsim afirmaţii care, în reflecţia Bisericii, sub conducerea Spiritului Sfânt, vor arăta, după aceea, că ele conţin deja, în miez, acest adevăr. Despre Maria se spune că a zămislit şi a născut un fiu, care este Fiu al Celui Preaînalt, sfânt şi Fiu al lui Dumnezeu (cf. Lc 1,31-32.35). Aşadar, din Evanghelii rezultă că Maria este mamă a unui fiu, despre care se ştie că este Fiul lui Dumnezeu. Ea este numită în mod obişnuit în Evanghelii: mama lui Isus, mama Domnului (cf. Lc 1,43), sau simplu „mama” şi „mama sa” (cf. In 2,1-3).
Va fi nevoie ca Biserica, în dezvoltarea credinţei sale, să clarifice pentru ea însăşi cine este Isus, înainte de a şti despre cine este mama Maria. Desigur, Maria nu începe să fie Născătoare de Dumnezeu la Conciliul din Efes din 431, aşa cum Isus nu începe să fie Dumnezeu la Conciliul din Niceea din 325, care l-a definit astfel. Era Dumnezeu şi înainte. Acela este mai degrabă momentul în care Biserica, în dezvoltarea şi explicitarea credinţei sale, sub stimulentul ereziei, conştientizează pe deplin acest adevăr şi ia poziţie în privinţa lui. Se întâmplă ca la descoperirea unei stele noi: ea nu se naşte în momentul în care lumina sa ajunge pe pământ şi este văzută de observator, ci exista deja dinainte, probabil de mii de ani lumină. Definiţia conciliară este momentul în care lumina este pusă în sfeşnicul care este crezul Bisericii.
În acest proces care duce la proclamarea solemnă a Mariei Născătoare de Dumnezeu, putem distinge trei faze mari. La început şi toată perioada dominată de lupta împotriva ereziei gnostice şi docetiste, maternitatea Mariei este văzută aproape numai ca maternitate fizică. Aceşti eretici negau că Isus avea un adevărat trup uman, sau, dacă-l avea, acest trup uman era născut de o femeie, sau, dacă era născut de o femeie, era luat cu adevărat din carnea şi din sângele ei. Aşadar, împotriva lor trebuia afirmat cu putere că Isus era fiu al Mariei şi „rod al sânului său” (Lc 1,42), şi că Maria era adevărată şi naturală Mamă a lui Isus.
Maternitatea Mariei, în această fază mai antică, foloseşte, cel mult, să demonstreze adevărata omenitate a lui Isus. În această perioadă şi în acest climat s-a format articolul din creez: „Născut (sau întrupat) de la Spiritul Sfânt din Maria Fecioară”. El, la origine, voia să spună pur şi simplu că Isus este Dumnezeu şi om: Dumnezeu, pentru că este născut de la Spiritul, adică din Dumnezeu, şi om pentru că este născut după trup, adică din Maria.
În această fază antică, deja cu Origene, apare titlul de Theotókos. De acum înainte, tocmai folosirea acestui titlu va conduce Biserica la descoperirea unei maternităţi divine mai profunde. A avut loc în timpul epocii marilor controverse cristologice din secolul al V-lea, când problema centrală, în jurul lui Isus Cristos, nu mai este cea a adevăratei sale omenităţi, ci aceea a unităţii persoanei sale. Maternitatea Mariei nu mai este văzută numai cu referinţă la natura umană a lui Cristos, ci, aşa cum este mai corect, cu referinţă la unica persoană a Cuvântului făcut om. Şi de vreme ce această unică persoană pe care Maria o naşte după trup nu este altceva decât persoana divină a Fiului, prin urmare, ea apare adevărată „Născătoare de Dumnezeu”.
Între Maria şi Cristos nu mai este numai o relaţie de ordin fizic, ci şi de ordin metafizic, şi asta o situează la o înălţime ameţitoare, creând un raport singular şi între ea şi Tatăl. Cu Conciliul din Efes, acest lucru devine pentru totdeauna o cucerire a Bisericii. Într-un text aprobat de el se spune: „Dacă vreunul nu mărturiseşte că Dumnezeu este cu adevărat Emanuel şi că de aceea Sfânta Fecioară, născându-l după trup pe Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup, este Theotókos, să fie anatema”[1].
Este un moment de mare jubilare pentru tot poporul din Efes, care i-a aşteptat pe părinţi în afara aulei conciliare şi i-a însoţit, cu făclii şi cântece, la locuinţele lor. Această proclamare a determinat o explozie de veneraţie faţă de Născătoarea de Dumnezeu care n-a mai dispărut niciodată, nici în Orient nici în Occident, şi care s-a tradus în sărbători liturgice, icoane, imnuri şi în construirea de nenumărate biserici dedicate ei. În acest climat a fost construită bazilica „Santa Maria Maggiore” la Roma.
Dar şi acest rezultat nu era definitiv. Exista un alt nivel de descoperit în maternitatea divină a Mariei, după cel fizic şi cel metafizic. În controversele cristologice, titlul de Theotókos era valorizat mai mult în privinţa persoanei lui Cristos decât a persoanei Mariei, deşi era un titlu marian. Din acest titlu încă nu se scoteau consecinţele logice referitoare la persoana Mariei şi, îndeosebi, sfinţenia sa unică. Theotókos risca să devină o armă de bătălie între curente teologice opuse, şi nu expresie a credinţei şi a evlaviei Bisericii faţă de Maria.
Acesta a fost marele aport al autorilor latini şi îndeosebi al sfântului Augustin. Maternitatea Mariei este văzută ca o maternitate în credinţă, ca maternitate şi spirituală. Suntem la epopeea credinţei Mariei. Cu privire la cuvântul lui Isus: Cine este Mama mea…, Augustin răspunde atribuind Mariei, în grad suprem, acea maternitate spirituală care vine din împlinirea voinţei Tatălui: „Oare n-a făcut voinţa Tatălui Fecioara Maria, care prin credinţă a crezut, prin credinţă a zămislit, care a fost aleasă pentru ca din ea să se nască pentru oameni mântuirea, care a fost creată de Cristos, mai înainte care în ea să fie creat Cristos? Desigur că a făcut voinţa Tatălui sfânta Maria şi de aceea este lucru mai mare pentru Maria că a fost discipolă a lui Cristos decât că a fost Mama lui Cristos”[2].
Maternitatea fizică a Mariei şi cea metafizică sunt acum încoronate de recunoaşterea unei maternităţi spirituale, sau de credinţă, care face din Maria prima şi cea mai sfântă fiică a lui Dumnezeu, prima şi cea mai docilă discipolă a lui Cristos, creatura despre care – scrie tot sfântul Augustin – „datorită onoarei datorate Domnului, nu trebuie nici măcar să se menţioneze atunci când se vorbeşte despre păcat”[3]. Maternitatea fizică sau reală a Mariei, cu raportul excepţional şi unic pe care-l creează între ea şi Isus şi între ea şi întreaga Treime rămâne, dintr-un punct de vedere obiectiv, cel mai mare lucru şi privilegiul inegalabil, dar ea este astfel tocmai pentru că are o concordanţă subiectivă în credinţa umilă a Mariei. Pentru Eva constituia desigur un privilegiu unic să fie „mama tuturor celor vii”; dar pentru că n-a avut credinţă, nu i-a folosit la nimic şi în loc să fie fericită, a devenit nenorocită.
Născătoare de Dumnezeu, titlu ecumenic
Maria este unica, în univers, care poate spune, adresându-se lui Isus, ceea ce îi spune lui Tatăl ceresc: „Tu eşti fiul meu, eu astăzi te-am născut!” (cf. Ps 2,7; Evr 1,5). Sfântul Ignaţiu din Antiohia spune, cu toată simplitatea, aproape fără să-şi dea seama în ce dimensiune proiectează o creatură, că Isus este „din Dumnezeu şi din Maria”[4]. Ca şi cum noi spunem despre un om care este fiu al cutăruia şi al cutăreia. Dante Alighieri a cuprins paradoxul dublu al Mariei care este „Fecioară şi Mamă” şi „mamă şi fiică”, într-un singur vers: „Fecioară Mamă, fiică a Fiului tău!”[5].
Titlul „Născătoare de Dumnezeu” este suficient singur să întemeieze măreţia Mariei şi să justifice onoarea acordată ei. Uneori li se reproşează catolicilor că exagerează în cinstirea şi în importanţa atribuite Mariei şi uneori trebuie recunoscut că reproşul era justificat, cel puţin datorită modului şi spiritului cu care se întâmpla asta. Însă nu se gândeşte la ceea ce a făcut Dumnezeu. Dumnezeu a mers aşa de înainte în cinstirea Mariei făcând-o Născătoare de Dumnezeu, încât nimeni nu poate spune mai mult, „chiar dacă ar avea atâtea limbi câte sunt firele de iarbă”[6].
Titlul de „Născătoare de Dumnezeu” este şi astăzi punctul de întâlnire şi baza comună pentru toţi creştinii, de la care trebuie pornit pentru a regăsi înţelegerea cu privire la locul Mariei în credinţă. El este unicul titlu ecumenic, nu numai de drept, pentru că este definit într-un conciliu ecumenic, ci şi de fapt pentru că este recunoscut de toate Bisericile. Luther a scris: „Articolul care afirmă că Maria este Născătoare de Dumnezeu este în vigoare în Biserică încă de la începuturi şi Conciliul din Efes nu l-a definit ca nou, pentru că este deja un adevăr susţinut în Evanghelie şi în Sfânta Scriptură… Aceste cuvinte (Lc 1,32; Gal 4,4) cu multă fermitate susţin că Maria este cu adevărat Născătoarea de Dumnezeu”[7].
Un alt iniţiator al Reformei, Zwingli, scrie: „Marie este pe bună dreptate numită, după părerea mea, Născătoare de Dumnezeu, Theotókos”. El o numeşte în altă parte pe Maria „divina Theotókos, aleasă încă înainte de a avea credinţa”[8]. La rândul său, Calvin scrie: „Scriptura ne declară explicit că acela care va trebui să se nască din Fecioara Maria va fi numit Fiu al lui Dumnezeu (Lc 1,32) şi că Fecioara însăşi este Mama Domnului nostru”[9].
Născătoare de Dumnezeu, Theotókos, este aşadar titlul la care trebuie să ne întoarcem mereu, distingându-l de toată seria infinită de alte nume şi titluri mariane. Dacă el ar fi luat în serios de toate Bisericile şi valorizat de fapt, în afară de a fi recunoscut de drept în cadrul dogmatic, ar fi suficient să creeze o unitate fundamentală în jurul Mariei şi ea, în loc să fie ocazie de dezbinare între creştini, ar deveni, după Spiritul Sfânt, cel mai important factor de unitate ecumenică, cea care, cu carisma sa maternă, ajută la „reunirea tuturor fiilor lui Dumnezeu care sunt risipiţi” (cf. In 11,52).
Mame ale lui Cristos: imitarea Născătoarei de Dumnezeu
Modul nostru de a înainta, pe acest drum spre Crăciun pe urmele Mariei, constă în a contempla fiecare „pas” făcut de ea pentru a-l imita după aceea în viaţa noastră. Dar cum să imităm această trăsătură a Sfintei Fecioare Maria de a fi Născătoare de Dumnezeu? Poate Maria să fie „figură a Bisericii”, adică model al său, şi în acest punct?
Nu numai că acest lucru este posibil, ci au existat oameni, ca Origene, sfântul Augustin, sfântul Bernard, care au ajuns să spună că, fără această imitare, titlul Mariei ar fi inutil pentru mine: „Ce-mi foloseşte mie – spuneau ei – că Cristos s-a născut odată din Maria la Betleem, dacă nu se naşte prin credinţă şi în sufletul meu?”[10].
Trebuie să reamintim că maternitatea divină a Mariei se realizează pe două planuri: pe un plan fizic şi pe un plan spiritual. Maria este Născătoare de Dumnezeu nu numai pentru că l-a purtat fizic în sân, ci şi pentru că l-a zămislit mai întâi în inimă cu credinţa. Noi, desigur, nu putem s-o imităm pe Maria în primul sens, născându-l din nou pe Cristos, dar putem s-o imităm în al doilea sens, care este cel al credinţei. Însuşi Isus a iniţiat această aplicare a titlului „Mama lui Cristos” Bisericii când a declarat: Mama mea şi fraţii mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl pun în practică (Lc 8,21; cf. Mc 3,31 şu; Mt 12,49).
În tradiţie, acest adevăr a cunoscut două niveluri de aplicare complementare între ele. Într-un caz, se vede realizată această maternitate, în Biserica luată în ansamblul său, ca „sacramente universale de mântuire”; în celălalt, această maternitate se vede realizată în fiecare persoană sau suflet care crede. Conciliul al II-lea din Vatican se situează în prima perspectivă când scrie: „Biserica devine şi ea mamă: prin predicare şi botez naşte la o viaţă nouă şi nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Spiritul Sfânt şi născuţi din Dumnezeu”[11].
Dar şi mai clară este, în tradiţie, aplicarea personală la fiecare suflet: „Fiecare suflet care crede, zămisleşte şi naşte Cuvântul lui Dumnezeu… Dacă după trup este una singură Mama lui Cristos, după credinţă, toate sufletele îl nasc pe Cristos când primesc cuvântul lui Dumnezeu”[12]. Un alt Părinte face ecou din Orient: „Cristos se naşte mereu în mod mistic în suflet, luând trup din cei care sunt mântuiţi şi făcând din sufletul care-l naşte o mamă fecioară”[13].
Cum să-l zămislim şi să-l naştem din nou pe Cristos
Să ne concentrăm asupra aplicării titlului Născătoare de Dumnezeu care ne priveşte şi pe fiecare în parte. Să încercăm să vedem cum se devine, în concret, mamă a lui Isus. Cum ne spune Isus că se devine mamă a sa? Prin două operaţiuni: ascultând Cuvântul şi punându-l în practică. Să ne gândim din nou, pentru a înţelege, la modul în care a devenit mamă Maria: zămislindu-l pe Isus şi născându-l.
Există două maternităţi incomplete sau două tipuri de întrerupere a maternităţii. Una este aceea, veche şi cunoscută, a avortului. Ea are loc atunci când se zămisleşte o viaţă, dar nu se dă naştere, pentru că, între timp, fie din cauze naturale fie datorită păcatului oamenilor, fătul este mort. Până cu puţin timp în urmă, acesta era unicul caz de maternitate incompletă care se cunoştea. Astăzi se cunoaşte un alt caz care constă, dimpotrivă, în naşterea unui copil fără a-l fi zămislit. Aşa se întâmplă în cazul copiilor concepuţi în eprubetă şi introduşi, într-un al doilea moment, în sânul unei femei, şi în cazul dezolant şi abominabil al uterului împrumutat pentru a găzdui, eventual cu plată, vieţi umane concepute în altă parte. În acest caz, ceea ce femeia naşte nu vine de la ea, nu este zămislit „mai întâi în inimă decât în trup”.
Din păcate şi pe planul spiritual există aceste două posibilităţi triste. Îl zămisleşte pe Isus fără a-l naşte cel care primeşte Cuvântul, fără a-l pune în practică, cel care continuă să facă un avort spiritual după altul, formulând propuneri de convertire care sunt apoi în mod sistematic uitate sau abandonate la jumătatea drumului; cel care se comportă faţă de Cuvânt ca observatorul grăbit care priveşte faţa sa în oglindă şi apoi uită imediat cum arăta (cf. Iac 1,23-24). Aşadar, cel care are credinţă, dar nu are fapte.
Dimpotrivă, îl naşte pe Cristos fără a-l fi zămislit cel care face multe fapte, chiar bune, dar care nu vin din inimă, din iubire faţă de Dumnezeu şi din intenţia dreaptă, ci mai degrabă din obişnuinţă, din ipocrizie, din căutarea propriei glorii şi a propriului interes, sau pur şi simplu din satisfacţia pe care o dă acţiunea. Aşadar, cel care are faptele, dar nu are credinţa.
Cele cinci sărbători ale lui Isus Prunc
Am luat în considerare cazul negativ al maternităţii incomplete sau datorită lipsei de credinţă sau datorită lipsei de fapte. Acum să luăm în considerare cazul pozitiv al unei adevărate şi complete maternităţi care ne face să ne asemănăm cu Maria. Sfântul Francisc de Assisi are un cuvânt care rezumă bine ceea ce vreau să scot în evidenţă: „Suntem mame ale lui Cristos – spune el – când îl purtăm în inima şi în trupul nostru prin intermediul iubirii divine şi al conştiinţei curate şi sincere; îl naştem prin faptele sfinte, care trebuie să strălucească pentru alţii ca exemplu… Oh, cât de sfânt şi cât de drag, plăcut, umil, paşnic, dulce, amabil şi de dorit mai presus de orice lucru, a avea un astfel de frate şi un astfel de fiu, Domnul nostru Isus Cristos!”[14].
Noi – ajunge să spună sfântul – îl zămislim pe Cristos atunci când îl iubim cu sinceritatea inimii şi cu corectitudinea conştiinţei şi îl naştem atunci când facem fapte sfinte care îl manifestă lumii. Şi un ecou al cuvintelor lui Isus: Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri (Mt 5,16).
Sfântul Bonaventura, discipol şi fiu al Sărăcuţului, a dezvoltat această gândire într-o lucrare intitulată „Cele cinci sărbători ale lui Isus Prunc” şi explică modul de a face să se retrăiască fiecare dintre ele în propria viaţă. Cele cinci sărbători sunt: zămislirea, naşterea, circumcizia, Epifania şi Prezentarea la templu.
Dintre aceste cinci sărbători, ne interesează mai ales primele două: zămislirea şi naşterea. Pentru sfântul Bonaventura, sufletul îl zămisleşte pe Isus atunci când, nemulţumit de viaţa pe care o duce, stimulat de inspiraţii sfinte şi aprinzându-se de ardoare sfântă, în sfârşit dezlipindu-se cu hotărâre de vechile obişnuinţe şi defecte, este ca fecundată spiritual de harul Spiritului Sfânt şi zămisleşte propunerea unei vieţi noi. A avut loc zămislirea lui Cristos! Odată zămislit, binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu se naşte în inimă atunci când, după ce a făcut un discernământ sănătos, după ce a cerut sfat oportun, după ce a invocat ajutorul lui Dumnezeu, sufletul pune imediat în practică propunerea sa sfântă, începând să realizeze ceea ce de mult timp se forma, dar s-a amânat mereu de frica de a nu fi capabil de asta.
Dar este necesar de insistat asupra unui lucru: această propunere de viaţă nouă trebuie să se traducă, fără întârziere, în ceva concret, într-o schimbare, pe cât posibil şi externă şi vizibilă, în viaţa noastră şi în obişnuinţele noastre. Dacă propunerea nu este pusă în practică, Isus este zămislit, dar nu este născut. Este unul din multele avorturi spirituale. Nu se va celebra niciodată „a doua sărbătoare” a lui Isus Prunc care este Crăciunul! Este una din multele amânări, cu care probabil a fost marcată viaţa noastră şi care sunt unul din motivele principale pentru care aşa de puţini se fac sfinţi.
Dacă decizi să schimbi stilul de viaţă şi să faci parte din acea categorie de săraci şi umili, care, ca Maria, caută numai să găsească har la Dumnezeu, fără a te îngriji să placi oamenilor, atunci trebuie să înarmezi cu curaj, pentru că va fi nevoie de asta. Va trebui să înfrunţi două tipuri de ispită. Ţi se vor prezenta – spune sfântul Bonaventura – oamenii trupeşti din ambientul tău ca să-ţi spună: „Este prea greu ceea ce întreprinzi; nu vei reuşi niciodată, îţi vor lipsi forţele, vei avea probleme cu sănătatea; aceste lucruri nu se potrivesc stării tale, compromiţi bunul renume şi demnitatea funcţiei tale…”[15].
După ce s-a depăşit acest obstacol, se vor prezenta altele care au faima de a fi şi, probabil, chiar sunt de fapt, persoane evlavioase religioase, dar care nu cred cu adevărat în puterea lui Dumnezeu şi a Duhului său. Acestea îţi vor spune că, dacă începi să trăieşti în acest mod – dând mult spaţiu rugăciunii, evitând bârfele inutile, făcând fapte de caritate –, vei fi considerat repede un sfânt, un om evlavios, spiritual, şi pentru că tu ştii foarte bine că încă nu eşti aşa, vei ajunge să-i înşeli pe oameni şi să fii un ipocrit, atrăgând asupra ta mânia lui Dumnezeu care cercetează inimile.
La toate aceste ispite trebuie să se răspundă cu credinţă: Iată, mâna Domnului nu s-a scurtat încât să nu poată mântui! (Is 59,1) şi, aproape supărându-ne pe noi înşine, să exclamăm, ca Augustin în ajunul convertirii sale: „Dacă aceştia sau acestea reuşesc, de ce nu şi eu? Si isti et istae, cur non ego?”[16].
Am încercat, în aceste trei meditaţii de Advent, să ne pregătim pentru Crăciun sub conducerea Născătoarei de Dumnezeu. Acum când am ajuns la sfârşit nu ne rămâne decât să ne unim cu ea în contemplarea tăcută şi entuziastă a lui Dumnezeu făcut om pentru noi. Liturgia bizantină de la vesperele ajunului de Crăciun conţine o rugăciune plină de orgoliu sfânt, pe care ne-o putem însuşi în faţa ieslei: „Ce putem să-ţi oferim în dar, o, Cristoase Dumnezeul nostru, pentru că ai apărut pe pământ asumând însăşi omenitatea noastră? Fiecare din creaturile plăsmuite de mâinile tale îţi oferă ceva pentru a-ţi aduce mulţumire: îngerii îţi oferă cântarea lor, cerurile îţi oferă steaua, magii îţi oferă darurile lor, păstorii îţi oferă uimirea lor, pământul îţi oferă o peşteră, pustiul îţi oferă o iesle. Dar noi îţi oferim o Mamă fecioară!”
Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţi şi surori, CRĂCIUN FERICIT TUTUROR!
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Sfântul Ciril din Alexandria, Anatematismul I împotriva lui Nestoriu, în: Enchiridion Symbolorum, nr. 252.
[2] Sfântul Augustin, Discursuri 72 A (=Denis 25), 7 (Miscelánea Agustiniana, I, pag. 162).
[3] Sfântul Augustin, De natura et gratia 36, 42 (CSEL 60, pag. 263 şu).
[4] Sfântul Ignaţiu din Antiohia, Scrisoare către efeseni 7, 2.
[5] Dante Alighieri, Paradisul XXXIII, 1.
[6] Lutero, Commento al Magnificat (ed. Weimar 7, pag. 572 şu).
[7] Lutero, Dei Concili della Chiesa (ed. Weimar, 50, pag. 591 şu).
[8] H. Zwingli, Expositio fidei, în: Zwingli Hauptschriften, der Theologe III, Zurich 1948, pag. 319.
[9] Calvin, Institutiones II, 14, 4.
[10] Cf. Origene, Comentariu la Evanghelia lui Luca, 22, 3 (SCh 87, pag. 302).
[11] Lumen gentium, 64.
[12] Sfântul Ambroziu, Expositio in Lucam, II, 26.
[13] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Comentariu la Tatăl nostru (PG 90, 889).
[14] Sfântul Francisc de Assisi, Scrisoare către toţi credincioşii, 1 (Fonti Francescane nr. 178).
[15] Sfântul Bonaventura, De quinque festivitatibus Pueri Jesu (ed. Quaracchi 1949, pag. 207 şu).
[16] Sfântul Augustin, Confesiuni, VIII, 8, 19.