Onoratului cler împreună slujitor, cuvioșilor călugări și călugărițe,
dragilor credincioși greco-catolici și tuturor creștinilor iubitori de Dumnezeu.
Har, pace și binecuvântare de la Domnul nostru Isus Cristos!
Iubiți frați și surori în Cristos,
Sărbătoarea Sfintelor Paști ne pune în fața adevărului existenței noastre: noi, creștinii, suntem prin harul lui Cristos „fii ai lui Dumnezeu” și „fii ai învierii” (Lc. 20,36). Aceasta este identitatea și înalta noastră demnitate, fiindcă suntem renăscuți în Cristos pentru a trăi ca „fii ai Luminii” (In. 12,36). Sfântul Grigore de Nissa spunea că Învierea Domnului a inaugurat o nouă viață și un nou mod de a trăi. Cine este fiu al Învierii va trăi în lumină, iubire și speranță, iar nu în întuneric, nedreptate sau resemnare. Va fi liber și nu prizonier al păcatelor, al fricii sau al morții, așa cum ne încredințează Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului”.
Cum să nu înțelegem, atunci, că faptul de a fi creștini se împlinește în misiunea de a deveni martori și vestitori ai lui Cristos? Să urmăm, așadar, îndemnul Sfântului Apostol Petru de a fi mereu pregătiți să răspundem oricui ne cere socoteală despre nădejdea noastră (cf. 1Pt. 3,15)! Iar mărturia noastră va fi cu adevărat convingătoare în măsura în care cei din jur vor putea vedea că nu doar vorbim despre lumină, ci că însăși lumina lui Cristos cel Înviat strălucește în gândurile și în faptele noastre.
O asemenea misiune, în lumea de astăzi, pare imposibil de îndeplinit. Cum am putea să mai dăm mărturie despre dragostea lui Dumnezeu într-un ceas al istoriei în care lumea, pe care Papa Francisc o numea „casa noastră comună”, pare mistuită de ură și de violență? Cum să vorbim despre lumină când întunericul se strecoară pretutindeni, invadând fiecare spațiu al vieții și așternându-se peste conștiințe, ca o umbră care nu mai vrea să se îndepărteze? Și, mai ales, cum și-ar mai putea croi drum speranța într-o lume sfâșiată de războaiele din jur și de cele dinlăuntrul nostru, de crizele economice, morale și existențiale, de neliniștile adânci și de o tot mai apăsătoare lipsă de perspectivă? Sub ochii noștri se desfășoară zilnic o litanie a deznădejdii, care este amplificată, pe toate ecranele, de imagini și de știri care ne pot ispiti să gândim că răul ar avea ultimul cuvânt. Cu toate acestea, Biserica ne învață că puterea luminii nu poate fi nimicită de întuneric deoarece Dumnezeu ne este alături chiar și atunci când totul pare pierdut. El aprinde flacăra speranței tocmai în ceasul încercărilor!
Dacă lumina unor stele demult apuse străbate nemărginirea universului pentru a străluci pe cerul nostru și a ne aduce bucurie, și dacă lumina înțelepciunii și a faptelor înaintașilor noștri ajunge peste veacuri până la noi pentru a ne inspira și călăuzi, cu atât mai mult lumina dumnezeiască a lui Cristos se va revărsa asupra noastră și va risipi orice umbră. De aceea, pentru lumea întreagă, dar mai ales pentru frații noștri din Ucraina și din Orientul Mijlociu, rugăciunea noastră trebuie să se înalțe neîncetat, pentru ca Bunul Dumnezeu să le dăruiască puterea de a nu ceda disperării și să-i ajute să întrezărească, printre norii negri ai suferinței, licărirea firavă a speranței.
Iubiți credincioși,
Dacă vrem ca mărturia noastră despre Cristos cel Înviat să fie credibilă, atunci este necesar ca noi înșine, în adâncul sufletului, să purtăm candelele speranței mereu aprinse. „Nimeni nu poate da ceea ce nu are”, obișnuia să repete Preafericitul Părinte Cardinal Lucian pentru a ilustra acest principiu al vieții creștine, fiindcă nimeni nu poate împărtăși altora lumina, dacă el însuși nu s-a făcut părtaș luminii, și nimeni nu poate aprinde în inima fratelui flacăra credinței, dacă inima sa nu arde de iubirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, cântarea „Cristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le” trebuie să se înalțe azi de pe buzele noastre cu sfântă bucurie, dar mai ales să fie ecoul bisericii din sufletul nostru. În acel sanctuar lăuntric, unde Dumnezeu ne așteaptă, suntem invitați să coborâm în fiecare zi. Acolo, la căldura rugăciunii curate, la lumina neînserată a Sfintei Scripturi și sub adierea de viață făcătoare a Spiritului Sfânt, flacăra credinței primite la botez va crește și va străluci tot mai puternic pentru a ne încălzi inimile. Iar atunci când inimile noastre vor arde de acest foc sfânt, ni se vor lumina și ochii minții, pentru a vedea mai limpede ceea ce adesea scapă privirii omenești. Vom putea cunoaște planul mântuitor pe care Dumnezeu îl are cu noi și cu lumea întreagă, dincolo de orice amăgire și de toate perdelele de fum care încearcă să ascundă și să sufoce adevărul.
În acest pelerinaj sufletesc, care ne conduce la frângerea pâinii din Sfânta Liturghie, vom putea simți prezența mângâietoare a Mântuitorului și vom descoperi că niciodată nu suntem singuri. Aceasta a fost și experiența ucenicilor de la Emaus, care L-au întâlnit pe Cristos cel Înviat. Atât pentru ei, cât și pentru noi, Învierea a avut loc, însă depinde cu ce ochi o privim. În fața aceleași realități putem fi lipsiți de speranță și să spunem, asemenea celor doi ucenici, „noi nădăjduiam…” (Lc. 24,21). Aceste cuvinte, însă, exprimă povara unei speranțe rămase în trecut și care face prezentul atât de trist! Dar există și o altă cale, aceea de a asculta glasul Domnului care ne vorbește prin Sfintele Scripturi și de a lăsa ca Vestea cea Bună să ne atingă inima. Atunci și inimile noastre vor arde de bucurie (Lc. 24,32), iar la frângerea Pâinii, ochii sufletului vor ajunge să recunoască prezența tainică, dar reală, a lui Isus în mijlocul nostru. El ne va elibera din lanțurile descurajării și ne va dărui harul de a porni din nou la drum, plini de credință și de speranță.
Aceeași realitate și, totuși, două moduri diferite de a o vedea: una cu ochii lumii, cealaltă cu ochii Cerului. Iată marea provocare în fața căreia ne aflăm și noi: cu ce ochi alegem să îl privim pe Cristos? De această alegere depinde mântuirea noastră!
Dragii mei,
Poate cea mai frumoasă și prețioasă moștenire a Anului național dedicat Cardinalului Iuliu Hossu este această lecție a privirii ridicate dincolo de încercările lumii și ațintite asupra lui Cristos cel Înviat! Tocmai această perspectivă l-a ajutat pe Fericitul Martir să își păstreze speranța neclintită, chiar și atunci când în jurul său se adunau suferința, nedreptatea și întunericul. Tăria lui venea din faptul că nu își sprijinea inima pe cele trecătoare, pe această vale de lacrimi, ci pe dragostea lui Dumnezeu care îi deschidea Împărăția Cerurilor. Cu ochii credinței, el vedea dincolo de umbrele acestei lumi, încredințându-se total iubirii lui Dumnezeu care niciodată nu dezamăgește. Fericitul Iuliu Hossu știa că Mântuitorul nu-și abandonează niciodată Biserica și, de aceea, speranța lui trecea dincolo de timpul prezent și se așeza în lumina veșniciei. În cuvinte simple, dar atât de profunde, el mărturisea un adevăr care poate aduce pace și în sufletele noastre: „perspectiva o dă Domnul”, Domnul și nu oamenii! Nici nu putea să gândească altfel un vrednic fiu al Maicii Sfinte, cea care s-a încredințat pe deplin planului tainic al lui Dumnezeu, fără să ceară explicații și fără să pretindă garanții, rostind cu smerenie și desăvârșită ascultare: „fie mie după Cuvântul Tău” (Lc. 1,38).
Acum este rândul nostru să ne însușim această perspectivă divină, care ne schimbă modul de a privi viața, suferința și viitorul! Celebrarea Învierii Domnului din acest an să devină pentru fiecare dintre noi un pas mai conștient și mai plin de speranță pe calea Veșniciei, pentru care am fost creați și în care se împlinește viața noastră.
Vă încredințez pe toți ocrotirii Preacuratei Fecioare Maria și mijlocirii Fericiților Episcopi Martiri, dorindu-vă tuturor să vă bucurați de Sfintele Sărbători în pace și să rămâneți pururi în lumina Domnului!
Cristos a înviat!
Cu arhierească binecuvântare,
+ Claudiu
Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică
