Despre ascultarea vocii Spiritului Sfânt în comuniune – Ziua Vieții Consacrate celebrată la Catedrala Schimbarea la Față din Cluj-Napoca
Sărbătoarea Prezentării Domnului Isus Cristos în Templu – Ziua Vieții Consacrate în Biserica Catolică – a reunit frați și surori din ordinele și congregațiile de viață consacrată care activează pe teritoriul Eparhiei de Cluj-Gherla joi, 2 februarie 2023, în Catedrala Schimbarea la Față. Persoanele consacrate, preoții, Episcopul eparhial au intrat în sfântul locaș cu lumânări aprinse în mâini, simbol al luminii pe care o răspândesc în lume. Au fost de față surori din: Congregația Surorilor Maicii Domnului – congregație care în această zi a sărbătorit și 102 ani de la înființare – împreună cu Maica Teodorina, superioara generală; din Ordinul Sfântului Vasile cel Mare, cu Maica Veridiana, superioara provincială; din Cogregatio Jesu; de asemenea, călugări și preoți călugări din Ordinele Sfântului Vasile cel Mare, cu pr. Ermil, superior provincial; și din Societatea lui Isus, cu pr. Henryk, superior local.
Au fost reprezentate și Mișcarea Focolară, Comunitatea Puncte Inimă, alte mișcări și asociații care, fiecare în modul propriu, participă activ la viața Bisericii și, în număr mare, au participat la celebrare credincioși laici, cu toții consacrați Domnului prin Botezul creștin. Sfânta Liturghie arhierească a fost celebrată de Preasfinția Sa Claudiu, Episcopul eparhial, alături de care s-au aflat preoți capelani la mănăstiri și preoți călugări, preoții care slujesc în catedrală. Răspunsurile liturgice le-au dat studenții seminariști.
În cadrul celebrării liturgice, Preasfinția Sa Claudiu a vorbit despre ce înseamnă a fi Familia lui Dumnezeu. A mărturisit că a dorit să ureze tuturor: „Bine ați venit acasă!” și a explicat: „Este și sărbătoarea noastră a tuturor, e și casa noastră. Atunci când intrăm în templu, când intrăm în biserică, atunci când intrăm în această catedrală, doar atunci suntem cu adevărat acasă. Aici venim să îl întâmpinăm pe Isus de fiecare dată. Și, de fapt, El ne întâmpină pe noi. Aici răspundem invitației Spiritului Sfânt și ne rugăm inspirați de Spiritul Sfânt, la fel ca Simeon și Ana. Și aici ascultăm profeția lui Dumnezeu pentru viața noastră, fiindcă Spiritul Sfânt, prin cei de lângă noi, în rugăciune, prin ascultarea Sfintei Scripturi, ne spune cum se va împlini viața noastră. De aceea suntem cu adevărat acasă, fiindcă ne regăsim ca o mare familie, Familia lui Dumnezeu, ca și frați și surori. Sigur că știm aceste lucruri, dar aici le trăim împreună, așa cum le vom trăi pe deplin în Împărăția Cerurilor și aici pregustăm viața veșnică.”
„De aceea am dorit să fim cu toții împreună, și persoane consacrate – călugări, călugărițe – și laici consacrați, asociații, grupuri, mișcări, și noi toți, credincioșii, fiindcă toți trăim consacrarea noastră la diferite grade, cu toții suntem persoane consacrate. În primul rând, creștinul este o persoană consacrată prin Botezul său”. Și așa cum o clădire, o biserică, este sfințită, consacrată, dedicată slujbelor, încredințată Domnului, așa cum potirul, o cupă ca oricare alta, fiind sfințit, este consacrat, este „scos din uzul comun” și dedicat „exclusiv slujirii altarului” iar discul, din farfurie obișnuită, prin consacrare este dedicată exclusiv slujirii Sfintei Liturghii, la fel este și pentru oameni: „Dacă ne uităm unii la alții, suntem oameni ca oricare alți oameni, dar în momentul consacrării noastre, în momentul Botezului în primul rând, am fost scoși din lume și nu mai slujim lumii” ci suntem „în slujba Domnului și devenim persoane consacrate lui Dumnezeu”.
Preasfinția Sa Claudiu a arătat că există slujiri diferite la care oamenii sunt chemați, iar persoana consacrată este aceea care „moare cu totul pentru lume și se dedică doar lui Dumnezeu”. A continuat: „Am putea spune că acea persoană trăiește deja realitatea Împărăției Cerurilor cât de mult se poate pe acest pământ”. Dar prezența tuturor, a diferitelor forme de viață consacrată și a credincioșilor laici la celebrare, arată faptul că slujirile diferite nu separă, dimpotrivă: „suntem cu toții o mare familie” și, în această familie, contribuie fiecare la „armonia icoanei generale”. Au urmat câteva cuvinte despre semnificația Sărbătorii Prezentării Domnului la Templu, „sărbătoare prin excelență a persoanelor consacrate, fiindcă ne vorbește despre o întâlnire specială cu Dumnezeu”. Iar „persoanele consacrate sunt persoane ca oricare alte persoane, dar care se golesc de ele însele, pentru a face loc Spiritului Sfânt”.
Episcopul a subliniat că Spiritul Sfânt este adevăratul „protagonist al vieții noastre”, nu propriile calități, nu propria voință. A dat exemple: „Ne gândim la Simion și la Ana, la Maica Sfântă, la Iosif și la Isus”. Textul Evangheliei „ne vorbește despre Simeon, care „aștepta mângâierea lui Israel și Spiritul Sfânt era asupra lui. Este primul lucru esențial. A fost înștiințat de Spiritul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu îl va vedea pe Cristosul Domnului. Iar la îndemnul Spiritului, merge în templu și îl vede pe Isus”. În mod asemănător, noi, astăzi, „nu putem face nimic în afara Spiritului Sfânt. Dacă nu ne lăsăm mișcați de Spiritul Sfânt, nu reușim să primim promisiunea Domnului, să ne aducem aminte de ea. Nu reușim nici măcar să fim în casa Domnului. Și nu reușim să îl vedem cu adevărat pe Dumnezeu, fără Spiritul Sfânt”. Astfel, „avem nevoie de Spiritul Sfânt pentru a-l vedea pe Dumnezeu aici (în biserică), dar mai ales pentru a-l descoperi în viața noastră de fiecare zi. De aceea Simion este o imagine a fiecăruia dintre noi”.
A reamintit că Sfânta Liturghie începe cu rugăciune la Spiritul Sfânt „și totul se mișcă în Spiritul Sfânt” în timpul celebrării. De aceea, ca persoane consacrate, a îndemnat: „să ne aducem aminte de promisiunea lui Dumnezeu, să îl recunoaștem pe Dumnezeu în viața noastră de fiecare zi. Isus Cristos este lângă noi în fiecare clipă – este promisiunea Lui. Să reușim să îl vedem în fiecare clipă, să reușim să simțim prezența Lui lângă noi.” Și „reușim dacă cerem ajutorul Spiritului Sfânt!” Chiar dacă, la fel ca pentru Preasfânta Fecioară Maria, și „prin inimile noastre trece sabie, faptul că Dumnezeu știe de noi, că Maica Sfântă este prezentă în viața noastră, aceasta este adevărata noastră consolare. (…) De aceea, iubiți credincioși, trebuie să gândim lucrurile și să le citim din perspectiva lui Dumnezeu.”
„Dumnezeu vine astăzi în templu, nu coborând pe norii cerului, nu împreună cu îngerii Lui, ca să îi distrugă pe cei păcătoși, ci oferindu-le o șansă să distrugă păcatul. Dar prin această iubire, prin această îndurare, astăzi Dumnezeu se pune în mâinile noastre.” A subliniat: „Nu cred că există o formă mai frumoasă de a înțelege viața consacrată decât aceea de a ști că Isus se pune în mâinile voastre și voi puteți face ce vreți cu El! Isus e ca și cum ar fi legat de viața noastră: dacă noi îl dăruim, este dăruit, dacă noi îl ajutăm, face lucrurile și minunile pe care le vedem în Evanghelie astăzi în viața noastră. Dacă noi îi punem la dispoziție mâinile noastre, picioarele noastre, gura noastră, ochii noștri, El este prezent în mijlocul celor de astăzi, așa cum era în Evanghelie. Isus vine în mâinile noastre! Îl aveți în mâini, aveți cel mai mare Dar pe care Dumnezeu vi l-ar fi putut oferi la lumina Spiritului Sfânt”. În încheiere, a îndemnat: „Să știți să dăruiți acest Dar neprețuit, pe Pruncul Isus, vouă înșivă, congregațiilor, ordinelor și lumii în care trăim”.
La finalul Sfintei Liturghii, pr. Olivo Bosa, din Societatea lui Isus, a vorbit despre însemnătatea profundă a vieții călugărești, despre bucuria și frumusețea consacrării, despre ce înseamnă cu adevărat a merge în viață în totalitate, pas cu pas, pe urmele pașilor Domnului Isus. Pr. Olivo a început citând cuvintele Papei Benedict al XVI-lea: „Comunitatea monastică trebuie să fie o oază în care se trăiește acordând primatul absolut lui Dumnezeu, măririi Lui și iubirii față de El și, deopotrivă, însoțindu-i cu mărinimie pe cei sărmani după carisma fiecărei congregații”. A continuat: „Atunci când cineva trăiește în profunzime iubirea față de Cristos, toate celelalte parcă dispar: bucuria ce țâșnește din această întâlnire personală, certitudinea de a se simți iubit, îi deschide vieții un orizont nou, o direcție definitivă. Vocația nu înseamnă altceva decât răspunsul dat acestei experiențe a iubirii din care derivă alegerea de a ne pune în joc întreaga viață în mod radical și total, pentru Domnul, pentru Împărăție”. A fi persoană consacrată înseamnă „a porni pe același drum cu Isus, a trăi cu El, a-l urma îndeaproape, pentru a-l cunoaște și a-l însoți pe Calea cea nouă și vie care este Isus Cristos Însuși”.
Pr. Olivo, a prezentat cei trei piloni ai vieții consacrate, cel dintâi fiind ascultarea: „Uniți cu Isus, căutăm ceea ce El caută, iubim ceea ce El iubește: slava Tatălui, care înseamnă a-i face voința. Aceasta este temelia votului de ascultare, care comportă supunerea față de voința lui Dumnezeu prin interiorizarea cuvântului Său, comportă ascultare față de Biserică și de superior și colaborarea la planul de iubire și de mântuire al lui Dumnezeu”. Votul castității, al doilea vot pe care călugărul îl face, este „o profeție despre Împărăție”. „Înseamnă a iubi cu toată ființa, înseamnă a se dărui fără a căuta profitul propriu și fără a le lega pe celelalte persoane de persoana proprie”. În al treilea rând, viața consacrată se întemeiază pe votul de sărăcie, care reprezintă însăși „condiția omului, creatură fragilă, limitată, precară, dar este și semnul celui care depinde cu adevărat de Domnul Isus, care este Cel prin excelență sărac”.
Pr. Olivo a continuat cu esența vieții consacrate, reprezentată de bucurie: „Chemată prin vocație să guste dulceața Domnului și tandrețea Sa, persoana consacrată este chemată să dea mărturie despre bucuria ce vine din certitudinea de a se simți mântuit și iubit, un adevăr consolidat și prin viața fraternă. Tristețea, așadar, nu este compatibilă cu urmarea lui Cristos. «O urmare a lui Cristos în tristețe este o urmare ticăloasă», spunea Papa Francisc. Tot așa, este de neconceput o misiune evanghelizatoare a Bisericii lipsită de bucurie, sau o sfințenie trăită în tristețe. Celibatul care plăsmuiește viața călugărească trebuie să devină spațiul în care se locuiește cu Dumnezeu, pentru a nu pune sub semnul riscului grav consacrarea. Fără acest spațiu, viața călugărească este slăbită și discreditată, căci e sare care-și pierde gustul, lumină ce își pierde strălucirea, aluat ce își pierde dospeala”.
Viața consacrată trăită astăzi într-o lume secularizată presupune și riscuri, iar „marele risc pentru persoanele consacrate este acela de a fi luate de vârtejul treburilor de făcut, lucruri bune, precum slujirea celor nevoiași, îngrijirea bolnavilor, educarea copiilor, formarea tinerilor ș.a. Dar dacă nu sunt ținute sub control, duc la riscul scindării lăuntrice, al dispersiei, la conflictul în comunitate și alimentează individualismul, cu riscul de a ne pierde pe drum”. De aceea, a continuat, „celibatul în viața călugărească cere un drum neîntrerupt de unificare lăuntrică, o viață de trăit în relație strânsă cu Domnul, permanent hrănită de cuvânt și consolidată de viața fraternă. Doar astfel viața călugărească devine parabolă, devine semn al Împărăției, prezență a lui Cristos.”
„Tocmai această experiență profundă a iubirii și a comuniunii cu Dumnezeu și cu comunitatea ne va converti în icoane vii ale paternității lui Dumnezeu și va fi și forța care va insufla curajul de a ieși din «cuibul» nostru, a ne încredința pe noi înșine lui Dumnezeu, a ne apleca asupra celor săraci și a celor de pe urmă, ducând lumina și medierea lui Cristos prin transmiterea vieții Lui, nu a vieții noastre sau a gândurilor noastre. Adevărata persoană consacrată, adevăratul misionar, îndrăgostit de Isus, care este mereu discipol și știe că Isus merge alături de el, vorbește alături de el și respiră alături de el, nu are altă dorință decât gloria lui Dumnezeu și mântuirea aproapelui. Aceasta înseamnă a se dărui lui Dumnezeu prin viața contemplativă, sau prin serviciul adus aproapelui, viața activă, a da ceea ce este a lui Dumnezeu, deci totul. Acesta este sensul și finalitatea vieții consacrate.”
