”Eu nu te voi uita” (Isaia 49,15) este titlul mesajului pe care papa Leon al XIV-lea l-a transmis pentru a VI-a Zi mondială a bunicilor și bătrânilor. Această zi pastorală este marcată în duminica cea mai apropiată, după calendarul latin, de sărbătoarea sfinților Ioachim și Ana, bunicii după trup ai Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos și părinții Preasfintei Fecioare Maria.
Vă oferim aici în traducerea noastră de lucru mesajul papei Leon al XIV-lea pentru a VI-a Zi mondială a bunicilor și bătrânilor, care anul acesta se va marca pe 26 iulie.
«Eu nu te voi uita» (Isaia 49,15)
Dragi frați și surori,
Domnul promite prin gura profetului Isaia că nu va uita niciodată pe niciunul dintre noi. El ne asigură că poartă chipurile noastre desenate în palmele mâinilor sale (cf. Isaia 49,16) și că iubirea sa este mai mare decât a unei mame față de copilul ei (cf. Isaia 49,15). Profetul ne lasă să întrezărim un dialog intim și vibrant în care Dumnezeu se adresează fiecăruia în parte și poporului său spunându-i ”tu”. Putem citi și astăzi aceste cuvinte ca fiind adresate fiecăruia dintre noi și fiecare poate simți că-i sunt adresate lui cuvintele ”Eu nu te voi uita niciodată”.
Sunt cuvinte care ne umplu de consolare și încredere. Ele sunt răspunsul la un sentiment de angoasă care frământa inima: ”Domnul m-a părăsit, Domnul m-a uitat” (Isaia 49,14). De câte ori, în Sfânta Scriptură, dar mai ales în Psalmi, rugăciunea se naște din dezorientarea celui care are impresia că viața lui nu prezintă niciun interes pentru cineva și că este neglijată! Senzația dureroasă de a fi uitați este comună, din păcate, multor persoane, iar printre acestea, nu puține sunt vârstnice.
Iubirea lui Dumnezeu, care în schimb nu uită pe nimeni, se oferă ca un act de dreptate și de răspuns la anonimatul în care viața umană ajunge să se piardă de foarte multe ori. Peste existența multor bătrâni, în mod special, pare să se fi întins un văl care estompează trăsăturile fețelor și le îmbracă în uitare. Este ceea ce se întâmplă în casele în care domnește singurătatea, dar și în acele locuri unde unicitatea fiecărei persoane riscă să fie redusă la numărul patului ori la patologia ei.
Marcarea Zilei mondiale a bunicilor și bătrânilor este o oportunitate de a redescoperi că Biserica este chemată să fie mamă a tuturor și că la orice vârstă a vieții este întotdeauna posibil să descoperim că suntem fiice și fii ai lui Dumnezeu. Această Zi să fie, așadar, un imbold pentru toți, mai ales pentru cei mai tineri, de a relua frumoasa obișnuință de a-și vizita bunicii, pe cei bătrâni din familie, precum și pe cei pe care nu-i vizitează nimeni. Duceți-le acestora, împreună cu acest mesaj și cu prezența voastră, apropierea și afecțiunea papei. Faceți în așa fel încât cuvintele profetului ”Eu nu te voi uita niciodată” să ia forma unei întâlniri blânde și afectuoase. ”Într-o epocă ce tinde să accelereze și să fragmenteze, trupul omenesc cere în continuare să fie îngrijit și recunoscut de mâini capabile de blândețe, de minți atente și de cuvinte bune. Cultura digitală înmulțește conexiunile și oferă noi posibilități de întâlnire dar, cu toate acestea, inima omului păstrează o nevoie stringentă de proximitate” (Magnifica humanitas, nr. 239).
Biserica știe bine suferința fiilor ei mai în vârstă, cunoaște faptul că de foarte multe ori ei sunt priviți cu prejudecăți și că sunt considerați o povară; este conștientă că o economie care pune în centru profitul șubrezește legăturile de familie; știe că mulți bătrâni sunt lăsați de fiii constrânși să emigreze ori, în unele cazuri, să lupte în război. Pentru fiecare dintre aceste motive, ea vestește cu bucurie făgăduința Domnului: ”Eu nu te voi uita niciodată”.
La orice vârstă a vieții, dar mai ales când nu mai suntem tineri, este o mângâiere să descoperim că, după cum spunea Fericitul Ioan Paul I, suntem destinatarii ”unei iubiri fără de apus din partea lui Dumnezeu. Știm aceasta: El are mereu ochii deschiși asupra noastră, chiar și atunci când pare că e noapte. El este tată, mai mult, este mamă” (Angelus, 10 septembrie 1978). Chiar dacă nu este spontan să gândim în acest fel, adevărul este că nici atunci când suntem bătrâni nu încetăm să fim fii și fiice și, de aceea, rămâne valabil în fiecare zi îndemnul de a ne întoarce în brațele lui Dumnezeu, a cărui iubire este deopotrivă paternă și maternă.
Descoperirea blândeții lui Dumnezeu are loc, pentru mulți, în decursul existenței, uneori chiar în ultima parte a vieții. Într-adevăr, spre deosebire de trecut, din ce în ce mai des se poate întâmpla să îmbătrânim fără să fi avut o experiență de credință autentică. În acest caz, pornind de la întrebările pe care în acest anotimp al vieții ni le punem cu o urgență mai mare, vârsta înaintată poate deveni timpul potrivit pentru a începe ori a relua viața spirituală. Pe acest drum nou se poate recunoaște că, după cum spune sfântul Augustin, Dumnezeu ”este mamă pentru că încălzește, pentru că hrănește, pentru că alăptează, pentru că are grijă” (Comentariu la Psalmul 26, II, 18). Este o conștientizare ce ne ajută să nu ne rușinăm de slăbiciunea care apare și chiar să înțelegem că toți avem nevoie întotdeauna unii de alții și că suntem cerșetori de atenție și grijă. Lui Dumnezeu, care devine apropiat și pe care învățăm să-L recunoaștem în blândețea sa, i ne putem adresa acum în rugăciune cu încredere de fii. Nu e niciodată prea târziu pentru a ne adresa Lui. Poate să fie un mare dar pentru toți.
Dragi bătrâni și bătrâne, papa Francisc vorbea despre voi ca de un ”nou popor” (Cateheză, 23 februarie 2022) întrucât numărul persoanelor înaintate în vârstă nu a fost niciodată atât de mare în istoria omenirii. Este, de aceea, mai important ca niciodată să ne gândim împreună cu voi, ”noul popor”, care ar putea să fie vocația noastră când fragilitatea, însoțitoarea omului încă de la naștere, pare să fie predominantă. Simt că trebuie să vă spun: nu vă fie teamă de fragilitate! Chiar această slăbiciune ascunde în sine un nou potențial care luminează și celelalte vârste ale vieții. Când fragilitatea este acceptată și recunoscută, ”deschide inima la susținerea reciprocă și la invocarea Celui care poate să dăruiască ceea ce nicio putere omenească nu este în stare să garanteze: reconcilierea profundă a inimilor și, odată cu ea, pacea adevărată” (Întâlnire cu comunitatea algeriană, bazilica Sfintei Fecioare Maria a Africii, Alger, 13 aprilie 2026).
Acesta este felul în care putem trăi creștinește timpul bătrâneții: ”fragili” dar, în același timp, ”chemați”. Un bărbat ori o femeie poate, într-adevăr, să se nască din nou la bătrânețe (cf. Ioan 3,4-6) și să exclame împreună cu profetul: ”În întoarcere şi în calm va fi mântuirea noastră, în seninătate şi în încredere va fi puterea noastră” (cf. Isaia 30,15). O forță care poate să devină un îndemn de a nu recurge la căile aroganței și puterii pentru a garanta coexistența umană, ci la căile reconcilierii și ale păcii adevărate. În acest timp, marcat atât de greu de violența războiului și de violența socială, mulți se întreabă cum va fi lumea în care vor crește nepoții lor. Vă îndemn, preaiubiților, să vă uniți cu mine în a ne ruga cu stăruință pentru ca pacea să ajungă devreme în lumea întreagă.
Surori și frați vârstnici, vă mulțumesc pentru că mă susțineți zi de zi cu rugăciunile voastre, mai ales când recitați sfântul rozariu. Fac și eu la fel pentru voi și vă las această urare: Domnul să ne reînnoiască mereu în credință, speranță și iubire, El care nu uită de noi niciodată!
Din Vatican, 15 iunie 2026
Leon pp. XIV
