„Sunteți făcuți unul pentru celălalt”, „sunteți suflete pereche”... Cu toții am auzit acest tip de declarație, mai ales în timpul pregătirilor pentru căsătorie.
Dacă cred fără umbră de îndoială că bărbatul și femeia sunt făcuți unul pentru celălalt, nu cred că există sufletul pereche pe care Creatorul l-ar fi pregătit și planificat unul pentru altul. Dacă ar fi adevărat, oare am fi cu adevărat liberi? Și dacă am greși în alegerea persoanei, am avea dreptul să ne schimbăm partenerul pentru partida perfectă? Dumnezeu iubește și respectă prea mult libertatea noastră. Îi place să meargă împreună cu fiii săi, să îi însoțească, să scrie drept pe linii curbe. Lui Dumnezeu îi place să facă ceva frumos din nimic... Mi se pare atunci că „sufletul pereche” nu există.
De multe ori îmi împart viața - de mulți ani - cu oameni pe care nu i-aș fi ales în mod spontan. Cu toate acestea, mai am libertatea de a alege, de a învăța să iubesc, chiar și atunci când mă văd pus în fața unui fapt împlinit. Mi se pare astfel că ne-am putea căsători cu o mulțime de persoane. Dar abia după un discernământ bun și profund, cel care dorește să se căsătorească va găsi în sfârșit persoana cu care se va căsători. Prin urmare, odată căsătoriți, suntem eliberați dintr-o îndoială periculoasă.
„Dumnezeu ne încredințează pe celălalt pentru a ajunge la deplinătate”.
În timpul cununiilor pe care le celebrez, le spun adesea mirilor: „Din fericire nu va trebui să vă mai întrebați vreodată dacă alegerea pe care ați făcut-o a fost corectă sau nu! Alegerea ați făcut-o acum. De aici încolo vă puteți concentra pe următoarea întrebare: cum să pictați cea mai frumoasă imagine posibilă cu culorile primite?“. Făcând acest tablou împreună, cuplurile ar trebui să folosească culori care să le fie proprii, fiind atenți să nu le compare cu ale celorlalți. Singurul model la care ar trebui să aspire fiind cuplul la care sunt chemați să devină împreună în inima lui Dumnezeu.
Abia când ne căsătorim înaintea lui Dumnezeu, celălalt devine „sufletul nostru pereche”, datorită căruia vom ajunge la deplinătatea noastră. Este posibil, deoarece și Dumnezeu este angajat în acest cuplu imperfect. El o face în ciuda slăbiciunilor celor doi. Dumnezeu nu ne va părăsi niciodată. Chiar în momentul sacramentului căsătoriei, Dumnezeu ne încredințează celuilalt pentru ca, cu ajutorul nostru, să ajungă la deplinătate. Din acel moment, căsătoria nu mai este locul în care cineva caută fericirea, care este o greșeală atât de des întâlnită! Căsătoria este locul ideal pentru a învăța să iubești. Pentru soț, ca și pentru soție, acesta îi permite să învețe să iasă din zona sa de confort și să se ofere celuilalt.
„Scopul căsătoriei este învățarea artei iubirii."
Scopul căsătoriei nu este ca viața să fie mai plăcută, mai ușoară sau cu mai puține probleme... Scopul este să înveți arta iubirii, așa cum a spus gânditorul german Erich Fromm. Nu avem nevoie de celălalt pentru a nu fim singuri, ci să învățăm să ne oferim celuilalt; celui care este cu adevărat diferit de noi; să învățăm să-l întâmpinăm pe celălalt care iubește și se dăruiește altfel.
„A iubi înseamnă a alege și a alege din nou”
A iubi înseamnă a alege. Sfântul Toma Aquino a spus că iubirea nu se limitează la sentiment sau emoție. Este undeva între rațiune și voință. Recunoașteți că este o viziune care nu este foarte romantică... Cu toate acestea, avem nevoie de rațiune pentru a înțelege cine este celălalt, de ce are nevoie celălalt pentru a se simți iubit. După aceea ne folosim de voință pentru a face acest lucru, să implementăm ceea ce am înțeles. A iubi înseamnă a alege și a alege din nou. Nu este vorba de a căuta persoana pe care am ales-o cu ani în urmă, ci de persoana pe care o avem în prezent. Mai ales - dacă celălalt s-a schimbat...
Îmi amintesc ce mi-a spus cândva un bătrân preot irlandez: „Înainte de căsătorie, trebuie să deschizi ochii larg, după aceea trebuie să-i închizi puțin". Chiar dacă credem că ne cunoaștem bine în ziua nunții, este imposibil să ne cunoaștem perfect. Desigur, nu știm cum se va comporta persoana aleasă în multe circumstanțe pe care nu le-am experimentat încă împreună. Este ca apa: o știm cu adevărat doar atunci când ne scufundăm sub diferite temperaturi, la diferite presiuni și în diferite circumstanțe.
„Cuplul poate deveni o familie sfântă pentru că Dumnezeu se angajează în acest sens."
Deci, nu cred că „sufletul pereche” există înainte de căsătorie. Cred, pe de altă parte, că un cuplu poate deveni un cuplu sfânt, chiar și atunci când celălalt nu pare deloc un soț sfânt. O cred aceasta tocmai pentru că Dumnezeu se angajează alături de cuplu. Nu este doar un spectator care să-i binecuvânteze puțin de acolo de sus pe miri... El este cu adevărat interesat de cei doi. Creatorul, este întotdeauna gata să facă pentru fiecare cuplu ceea ce a făcut pentru poporul Israel în timpul exodului. În anii 80, am întâlnit o femeie abandonată de soțul ei. După zece ani de căsătorie, plecase cu o alta. Această femeie a respectat însă alegerea proastă a soțului, din dragoste pentru el. Știa că era un om slab, că era imatur. Acest lucru nu a împiedicat-o să rămână credincioasă pentru că a făcut o promisiune în fața lui Dumnezeu. „Dacă îl las și eu”, mi-a spus ea, „dacă închid ușa, el este pierdut”. În cele din urmă, soțul ei s-a întors după cincisprezece ani. Poate că nu este cavalerul pe cal alb, dar a devenit un soț bun, un tată bun pentru copiii săi, un om smerit și recunoscător ... Anul acesta împlinesc 50 de ani de la căsătorie!
„Dumnezeu este sursa fericirii, nu soțul sau soția."
Domnul să fie lăudat! Dumnezeu este sursa fericirii, nu soțul sau soția. Soțul poate fi locul, semnul, instrumentul obișnuit. În cazul acestei femei, Dumnezeu a fost cel care, în acei 15 ani, i-a oferit tot ceea ce soțul ei nu a știut să-i dea. Astăzi pot spune că această femeie este una dintre cele mai frumoase, cele mai umile și mai radiante persoane pe care le cunosc. Și trebuie să spun că este în mare parte „mulțumită” de căsătoria sa atât de complicată și datorită ei a devenit ceea ce este azi. Soțul ei nu a fost probabil „sufletul său pereche”, dar această femeie s-a angajat pentru totdeauna cu acest bărbat pe care Dumnezeu i-l încredințase. Ea a învățat să aibă încredere în acest Dumnezeu care s-a angajat alături de ei în ziua căsătoriei lor. Ea a ales să-și iubească soțul, astfel încât să devină omul pe care Dumnezeu l-a dorit. Ea însăși s-a transformat pentru a deveni mireasa pe care Dumnezeu a dorit-o să fie pentru soțul ei. Pentru a învăța să iubească și în încercări și să devină unul dintre acești sfinți pe care numai Dumnezeu îi cunoaște.
Traducere: ACC
