Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


6 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Scrisoarea lui Don Bosco

 
Scrisoarea lui Don Bosco
  • 07 Noi 2013
  • 4437
Dragii mei copii în Cristos,

fie că sunt departe, fie că sunt aproape eu mă gândesc mereu la voi. Am doar o singură dorinţă, aceea de a vă şti fericiţi pe pământ şi în ceruri. Acest gând, această dorinţă, m-a determinat să vă scriu această scrisoare. Dragii mei, simt cât de greu e să fiu departe de voi şi faptul că nu vă văd şi nu vă aud mă face să mă simt cum nu vă închipuiţi. Din această cauză am vrut să vă scriu aceste rânduri acum o săptămână, dar n-am reuşit pentru că am fost foarte ocupat. Cu toate că mai sunt doar câteva zile până mă întorc, vreau să vă anunţ venirea mea măcar în scris dacă nu pot personal. Sunt cuvintele celui care vă iubeşte într-un mod deosebit în Isus Cristos şi care are datoria de a vă vorbi ca un adevărat părinte. Îmi daţi voie, nu-i aşa? Veţi fi atenţi şi veţi pune în practică tot ceea ce vă voi spune, nu-i aşa?. V-am mai spus că voi sunteţi şi veţi fi mereu în gândurile mele.

Deci, cum vă spuneam, într-una din serile trecute, când mă retrăgeam în camera mea şi mă pregăteam să mă odihnesc, am început să-mi fac rugăciunile învăţate de la mama mea. În acel moment nu ştiu dacă în somn sau distras din rugăciunile mele, mi se părea că vedeam în faţa mea doi dintre băieţii care veneau în trecut la Oratoriu. Unul dintre aceştia, apropiindu-se de mine şi salutându-mă afectuos, îmi spuse:
-    Ah, Don Bosco, mă cunoaşteţi?
-    Da, te cunosc, i-am răspuns.
-    Şi vă mai amintiţi încă de mine? adăugă acel om.
-    De tine şi de toţi ceilalţi. Tu eşti Valfre şi veneai la Oratoriu înainte de 1870.
-    Spuneţi-mi, continuă Valfre, vreţi să vedeţi tinerii care erau în Oratoriu pe vremea mea?
-    Da, arată-mi-i, i-am răspuns, îmi va face multă plăcere.

Şi Valfre îmi arătă toţi tinerii care arătau la fel ca în acele vremuri. Mi se părea că mă aflu în vechiul Oratoriu în timpul unei pauze. Era o atmosferă veselă, dinamică, plină de viaţă. Unii alergau, alţii săreau... Într-un loc se jucau de-a broasca, într-altul de-a bara ruptă şi fotbal. Într-un loc erau adunaţi un grup de tineri care erau absorbiţi de povestea pe care le-o spunea un salezian, în altă parte un animator înconjurat de alţi tineri, jucau de-a măgarul zburător şi meseriile. Se cânta, se râdea în toate părţile şi peste tot  vedeai animatori şi salezieni înconjuraţi de tineri care se zbenguiau bucuroşi. Se vedea că între tineri şi Superiorii lor era un raport cordial, plin de înţelegere. Eu eram foarte încântat de ceea ce vedeam, iar Valfre îmi spuse:
-    Vedeţi: familiaritatea duce la iubire şi iubirea duce la înţelegere. Acesta este lucrul care deschide inimile iar tinerii vorbesc deschis fără să le fie teamă de animatori şi de salezieni. Astfel sunt foarte deschişi la Sf. Spovadă şi în afara ei, ascultă spusele acelora care îi iubesc.

În acel moment se apropie de mine un alt vechi elev, care avea barba albă, şi îmi spuse:
-    Don Bosco, vreţi să-i cunoaşteţi mai bine şi pe tinerii care sunt acum în Oratoriu? (acest om cu barbă era Buzzetti Giuseppe).
-    Da, i-am răspuns, pentru că nu i-am mai văzut de o lună. Şi mi-i arătă.

Văzui Oratoriul şi pe voi toţi care eraţi în pauză, dar nu mai auzeam strigăte de bucurie, cântece; nu mai vedeam acel dinamism, acea atmosferă plină de viaţă care era prezentă în prima scenă. În activităţile şi privirea multor tineri se citea o plictiseală, o oboseală, o supărare, o neîncredere de mă durea sufletul. E adevărat că am văzut şi mulţi care alergau, se jucau fără nici o grijă. Dar alţii, şi nu puţini, stăteau singuri, rezemaţi de ziduri, prinşi de gânduri rele, alţii stăteau pe scări, pe holuri pe balconaşele de pe partea grădinii, ca să se sustragă de la recreaţia comună, câţiva se plimbau în grupuri, şuşotind între ei, aruncând priviri suspicioase şi răutăcioase în jur; uneori zâmbeau, dar erau zâmbete însoţite de priviri care nu numai că dădeau de bănuit, dar te făceau să crezi că şi Sfântul Alois ar fi roşit dacă s-ar fi aflat în preajma lor. Chiar şi printre cei care se jucau, erau unii atât de nepăsători că se vedea clar că nu le făcea plăcere acest lucru.
-    Aţi văzut elevii dumneavoastră? Mă întrebă vechiul meu elev.
-    Îi văd, i-am răspuns suspinând.
-    Cât de diferiţi sunt faţă de noi, cei care eram odată... exclamă vechiul elev.
-    Da, din păcate... ce atmosferă de indiferenţă.
-    Şi de aici se trage răceala multora în a primi Sfintele Sacramente, neglijarea practicilor de pietate în Biserică şi în alte locuri, faptul de a nu sta cu plăcere în locuri unde Providenţa Divină îi copleşeşte cu multe haruri pentru binele corpului, al sufletului şi al intelectului. Iar de aici faptul de a nu mai fi fideli vocaţiei lor, de aici nerecunoştinţa faţă de salezieni, de aici lucrurile făcute în secret, murmurările şi toate celelalte consecinţe negative.


-    Înţeleg, înţeleg, i-am răspuns. Dar cum pot să-i readuc pe calea cea bună pe aceşti tineri atât de dragi mie, pentru ca ei să poată regăsi vechea vivacitate, bucurie, deschidere?
-   Cu iubire!
-    Iubire? Dar tinerii mei n-au fost iubiţi suficient? Tu ştii că eu îi iubesc. Tu ştii cât am suferit pentru ei şi câte am îndurat de-a lungul a 40 de ani şi cât voi mai îndura şi voi mai suferi încă! Câte lipsuri, câte umilinţe, câte obstacole şi persecuţii am îndurat ca să le pot oferi lor hrană, adăpost, învăţători şi mai ales linişte sufletească. Am făcut tot ce-am ştiut şi ce-am putut pentru aceştia care reprezintă însuşi scopul vieţii mele.
-   Nu mă refer la dumneavoastră!
-    Dar la cine? La aceia care colaborează cu mine? Directori, prefecţi, profesori, asistenţi? Nu vezi că se sacrifică pentru a studia şi pentru a munci? Cum îşi petrec anii tinereţii pentru aceia pe care Providenţa Divină li i-a încredinţat?
-   Văd, ştiu, dar asta nu ajunge: lipseşte esenţialul.
-   Deci, ce lipseşte?

-    Faptul că tinerii nu trebuie numai să fie iubiţi, ci ca ei înşişi să ştie că sunt iubiţi.
-    Dar nu au ochi să vadă? Nu sunt destul de inteligenţi? Nu văd că tot ceea ce se face este pentru ei şi pentru iubirea lor?
-    Nu, vă repet, asta nu este de ajuns!

-    Atunci, ce-ar mai trebui?
-    Să înţeleagă că participând la lucrurile plăcute tinerilor, fiind iubiţi în toate acestea, vor trebui să înveţe să vadă dragostea chiar şi în acele lucruri care în mod normal nu le plac, cum ar fi: disciplina, studiul, mortificaţia, şi să înveţe să facă aceste lucruri cu iubire.
-    Explică-te mai bine!
-    Priviţi tinerii în pauză.
Am privit şi am spus:
-    Ce este aşa de interesant de văzut?
-    Sunt mulţi ani de când educaţi tinerii şi nu înţelegeţi? Priviţi mai bine! Unde sunt educatorii?

Am privit şi am văzut că foarte puţini educatori erau în mijlocul tinerilor şi încă mai puţini participau la distracţia lor. Educatorii nu mai erau sufletul recreaţiilor, o bună parte se plimbau şi vorbeau între ei fără să fie atenţi la ceea ce făceau copiii; unii priveau recreaţia fără să se gândească la tineri; alţii priveau de la o aşa mare distanţă încât nici nu-şi dădeau seama când cineva făcea un lucru rău; câte unul îi atenţiona, dar într-un mod ameninţător, dar şi acesta foarte rar. Era câte un educator care ar fi dorit să intre în câte un grup de tineri, dar văzui că aceşti tineri încercau în mod sistematic să se îndepărteze de el.

Atunci acel prieten îmi spuse:
-   În trecut în Oratoriu, dumneavoastră nu eraţi tot timpul în mijlocul tinerilor, mai ales în recreaţie? V-amintiţi acei ani frumoşi? Era ca un "colţ de Paradis", o perioadă de care ne amintim mereu cu plăcere, pentru că dragostea era regula noastră, iar noi pentru dumneavoastră nu aveam nici un secret.
-    Desigur! Atunci totul era bucurie pentru mine iar pentru tineri, un impuls pentru a mi se alătura, a-mi vorbi şi a-mi asculta cu mare interes sfaturile, pentru a le pune în practică. Acum însă, vezi? Audienţele continue, afacerile tot mai multe şi sănătatea mea nu-mi mai permit aceasta.
-    Bine: dacă dumneavoastră nu puteţi, de ce educatorii nu vă urmează exemplul? De ce nu insistaţi, de ce nu le cereţi să-i trateze pe tineri cum îi trataţi dumneavoastră?
-    Eu vorbesc, mă străduiesc, dar din păcate mulţi dintre ei nu mai sunt capabili să se sacrifice asemenea celor din trecut.

-    Deci, neglijând lucrurile mici îşi pierd semnificaţia lor şi cele mari şi acestea mici. Să iubească ceea ce iubesc tinerii, căci astfel şi tinerii vor iubi ceea ce place educatorilor. În acest mod, eforturile nu vor mai fi aşa de mari. Cauza acestei schimbări în Oratoriu este faptul că unii copii şi tineri nu sunt apropiaţi de educatorii lor. În trecut aveam toţi inimile deschise educatorilor, tinerii iubeau şi ascultau cu promptitudine, dar acum educatorii sunt consideraţi ca fiind superiori şi nu fraţi şi prieteni, cum ar trebui; le este frică de ei şi îi simpatizează prea puţin. De aceea, dacă vor să devină o singură inimă şi un suflet din iubire pentru Isus trebuie să rupă bariera fatală a neîncrederii şi să o înlocuiască cu o confidenţă cordială. Şi deci ascultarea să educe tinerii aşa cum o mamă îşi educă copilul. Astfel în Oratoriu va domni pacea şi bucuria de altă dată.
-    Şi deci cum să facem să rupem această barieră?
-    Familiaritate, apropiere de tineri, mai ales când aceştia sunt în pauze. Fără apropiere nu poate fi demonstrată iubirea şi fără a arăta că iubeşti, nu se vor apropia de tine, nu se va ajunge la confidenţă. Cine vrea să fie iubit, trebuie mai întâi să arate că iubeşte. Cristos s-a făcut om cu oamenii şi ne-a izbăvit de păcate.

Iată maestrul confidenţei, al familiarităţii. Un profesor care este văzut numai la catedră, e profesor şi atât, dar dacă iese în recreaţie cu elevii, devine ca un frate. Dacă unul e văzut numai predicând de la pupitru, nu vei spune altceva decât că îşi face datoria, dar dacă spune o vorbă bună şi în recreaţie, va fi cuvântul celui care iubeşte.

Câte convertiri nu au adus anumite cuvinte ale sale spuse din când în când la ureche vreunui tânăr în timp ce se distra. Cine ştie că este iubit, iubeşte şi cine este iubit obţine totul, în special din partea tinerilor. Această confidenţă formează o legătură activă între tineri şi salezieni. Inimile se deschid, fac cunoscute nevoile şi defectele lor: această iubire îi face pe animatori să treacă cu vederea oboseala, plictiseala, ingratitudinile, lipsurile şi neglijenţa tinerilor.

Isus Cristos nu rupe trestia care este deja frântă pentru a o arunca nici nu stinge luminiţa care pâlpâie. Iată modelul vostru! Deci, dacă se vrea ca Oratoriul să recapete fericirea de altă dată, trebuie să se revină la vechiul sistem şi anume: ca animatorul să fie totul pentru toţi, gata oricând să asculte orice nelămurire şi nemulţumire din partea tinerilor, să fie numai ochi şi urechi în a le urmări comportamentul. Să pună suflet în a le insufla un bine spiritual şi temporal, acelora pe care Dumnezeu i-a încredinţat.

Atunci inimile nu vor mai fi închise şi nu vor mai exista secrete care ucid. Doar în caz de imoralitate va trebui ca animatorii să fie de neînduplecat. Mai bine rişti să dai afară un nevinovat decât să ţii un vinovat. Animatorii să-şi facă strict datoria în a-i informa pe salezieni de toate acele lucruri care ştiu că sunt o ofensă adusă lui Dumnezeu.

Atunci am întrebat:
-    Şi care este acest mijloc important pe care trebuie să-l folosim ca să triumfe o asemenea familiaritate, o asemenea iubire şi confidenţă?
-   Observarea precisă a regulilor Oratoriului.
-   Şi nimic altceva?
-    Cel mai bun fel de mâncare la un prânz,  este buna dispoziţie, veselia.

Şi în timp ce vechiul meu elev termina de vorbit, iar eu continuam să mă uit cu vădită părere de rău la acea pauză, încetul cu încetul mă simţii cuprins de o mare oboseală, care creştea din ce în ce mai mult. Această oboseală mă aduse într-un punct când, nemaiputând rezista, m-am mişcat puţin şi mi-am revenit.

Stăteam în picioare lângă pat. Picioarele îmi erau umflate şi mă dureau aşa de tare încât nu mai puteam sta drept.  Era foarte târziu, astfel că mersei la culcare, hotărât să le scriu dragilor mei fii aceste rânduri.

Aş vrea să nu am aceste vise pentru că mă obosesc prea mult. În ziua următoare mă simţii foarte obosit şi de-abia aşteptam să vină seara ca să mă odihnesc. Dar iată că imediat ce m-am aşezat în pat, reîncepu visul. Aveam dinainte curtea, tinerii ce sunt acum în Oratoriu şi acelaşi vechi elev de la Oratoriu.

Am început să-l întreb:
-    Ceea ce mi-ai spus, eu am să le transmit salezienilor şi educatorilor mei; dar tinerilor din Oratoriu, ce ar trebui să le spun?

Îmi răspunse:
-    Ca ei să recunoască cât de mult salezienii şi educatorii se străduiesc şi învaţă din iubire pentru ei, deoarece dacă n-ar fi să facă aceasta pentru binele lor, nu s-ar mai supune la atâtea sacrificii; să-şi amintească faptul că umilinţa este izvorul liniştii şi al păcii; să ştie să suporte defectele celorlalţi, deoarece în lume nimeni nu e perfect, doar în cer; să înceteze lamentările, pentru că acestea răcesc inimile şi mai ales, să caute să trăiască în harul lui Dumnezeu. Cine nu este împăcat cu Dumnezeu, nu este împăcat cu sine însuşi şi nu este împăcat nici cu ceilalţi.

-    Tu îmi spui, deci, că printre tinerii mei există dintr-aceia care nu sunt împăcaţi cu Dumnezeu.
-    Aceasta este în primul rând cauza supărării, printre altele pe care dumneavoastră le ştiţi deja şi pe care nu trebuie să vi le spun eu, la care trebuie găsit un remediu. Căci, de fapt, nu are încredere, cel care are secrete de ascuns, cel care se teme ca nu cumva aceste secrete să fie aflate pentru că îi este ruşine şi se simte vinovat. În acelaşi timp, dacă în inima sa nu este împăcat cu Dumnezeu, se simte mereu neliniştit, neascultător, se enervează pentru orice, i se pare că orice lucru duce la ceva rău şi pentru că nu iubeşte, crede că nici animatorii nu-l iubesc.
-    Dar totuşi, dragul meu, nu vezi cât de mulţi se spovedesc şi se împărtăşesc în Oratoriu?
-    E adevărat că vin mulţi la Sf. Spovadă, dar ceea ce le lipseşte cu desăvârşire multor tineri care se spovedesc, este faptul de a fi constanţi în propunerile pe care le iau. Se spovedesc, dar de fiecare dată se repetă aceleaşi lipsuri, aceleaşi ocazii bune amânate, aceleaşi obiceiuri proaste, aceleaşi păcate, aceeaşi neglijenţă cu privire la ceea ce au de făcut. Astfel se continuă luni de-a rândul, chiar ani. Sunt spovezi care nu au valoare, deci nu aduc pace, iar dacă un tânăr ar fi dus la judecată în faţa lui Dumnezeu în acel moment, ar fi o adevărată catastrofă.
-   Şi dintr-aceştia sunt mulţi la Oratoriu?
-    Puţini, în comparaţie cu numărul mare de tineri care este în cartier.
-    Priviţi. Și mi-a indicat cu degetul.

M-am uitat şi rând pe rând am văzut acei tineri. În aceştia, chiar dacă erau puţini, am văzut lucruri care m-au dezamăgit până în adâncul sufletului. Nu vreau să le aştern pe hârtie, dar când mă voi întoarce vreau să le spun personal, acelora la care se referă. Acum, vă spun doar că e timpul să ne rugăm şi să luăm hotărâri ferme, nu numai în cuvinte ci şi în fapte; să arătăm că acei Luigi Comollo,
Dominic Savio, Francesco Besucco (cei mai buni copii din Oratoriu), mai trăiesc şi astăzi printre noi.

În final îl întrebai pe acel prieten:
-   Nu mai ai să-mi spui nimic?
-    Predicaţi tuturor, mari şi mici, să îşi amintească de-a pururi că sunt fiii Mariei Ajutorul Creştinilor. Că ea i-a adunat ca să-i ferească de pericolele lumii, ca să se iubească precum fraţii, ca să-l slăvească pe Dumnezeu şi pe ea, prin comportamentul lor exemplar. Că Sf. Fecioară este cea care le dă pâine şi mijloace de a învăţa, mijlocindu-le haruri extraordinare. Să-şi aducă aminte că se află în ajunul  sărbătorii  Mariei

Ajutorul Creştinilor şi că doar cu ajutorul său poate să cadă acea barieră a neîncrederii, pe care Cel Rău a ştiut să o înalţe între Superiori şi tineri şi de care ştie să se folosească pentru a distruge unele inimi.
-   Şi vom reuşi să îndepărtăm această barieră?
-    Da, bineînţeles, atâta timp cât cei mari şi cei mici vor fi gata să sufere umilinţe în numele iubirii pentru Sf. Fecioară şi vor pune în practică ceea ce eu le-am spus.

În timp ce continuam să privesc tinerii şi spectacolul celor pe care îi vedeam îndreptaţi spre drumul pierzaniei, simţii o durere în piept, ce mă trezi.

Conclud: ştiţi ce vrea de la voi acest sărac bătrânel care pentru tinerii săi dragi şi-a trăit întreaga viaţă? Nimic altceva, în afară de a vă face datoria, ca astfel să se reîntoarcă zilele fericite ale Oratoriului de altă dată. Zilele pline de iubire şi de confidenţă creştină între tineri şi educatori, zilele în care era prezent spiritul de răbdare şi de a suporta pe celălalt în numele iubirii lui Isus Cristos, zilele inimilor deschise cu simplitate şi candoare, zilele carităţii şi adevăratei bucurii pentru toţi.

Am nevoie de consolarea voastră dându-mi speranţa şi promiţându-mi că veţi face tot ceea ce vă spun, pentru binele sufletelor voastre.Voi nu vă daţi bine seama cât noroc aţi avut pentru că aţi fost adăpostiţi în Oratoriu. În faţa lui Dumnezeu vă spun: e de ajuns ca un tânăr să intre într-o casă saleziană, căci Sf. Fecioară îl ia imediat sub deosebita sa protecţie.

Haideţi să ne punem de acord. Mila celor care comandă şi mila celor care trebuie să asculte, să facă să domnească între noi spiritul Sf. Francisc de Sales. O, dragii mei fii, se apropie timpul în care va trebui să mă despart de voi şi să plec spre eternitate. (Nota secretarului său - în acest moment Don Bosco se opri din dictat; ochii i s-au umplut de lacrimi nu din părere de rău, ci datorită unei inefabile duioşii care se observă din privirea şi timbrul vocii sale. După câteva momente continuă) Deci eu doresc să vă las pe voi fie salezieni, fie educatori, fie iubiţi tineri, să urmaţi calea lui Dumnezeu, pe care el însuşi vă doreşte. – În acest scop Sfântul Părinte Papa pe care l-am vizitat vineri, 9 mai, vă transmite din inimă binecuvântarea sa.

În ziua Sărbătorii Sfintei Fecioare Maria, Ajutorul Creştinilor, mă voi afla cu voi în faţa icoanei mult iubitei noastre Mame. Aş vrea ca această mare sărbătoare să se celebreze cu mare solemnitate. Sărbătoarea Sfintei Fecioare Ajutorul Creştinilor trebuie să fie preludiul sărbătorii eterne, pe care va trebui să o celebrăm într-o zi, împreună, uniţi în Paradis.

Al vostru mult iubit prieten în Cristos, don Bosco

Sursa text: Pr. Cornel Gabor