Trei parabole similare ne sunt prezentate una după alta la începutul capitolului 15 din Evanghelia după Luca: cea referitoare la drahma pierdută, la oaia pierdută și, în sfârșit, la fiul pierdut sau risipitor. În primele două, femeia, respectiv păstorul, se pun în căutarea celor pierdute. În cel de-al treilea caz, tatăl iese doar în întâmpinare, însă nu pleacă în căutarea fiului, deoarece efortul de revenire în sine și reîntoarcerea sunt manifestări ale libertății omului. Aceeași libertate exercitată în momentul în care decide să plece trebuie să se manifeste și pentru drumul înapoi al celui pierdut.
Adevărata problemă pusă în lumină de Evanghelia de astăzi este imaginea pe care o avem despre Dumnezeu. Iar cei doi fii sunt, de fapt, aspecte ale sufletului nostru. Pentru amândoi, tatăl este un fel de stăpân, de tiran, pe care fiecare îl abordează în felul lui. Cel mic încearcă să se ascundă, refugiindu-se în plăcerile lumii. Cel mare încearcă să facă totul pentru a-i fi pe plac, încercând, pe undeva, să-și cumpere favorurile tatălui, dar rămâne plin de frustrări, gata să izbucnească în orice moment. Niciunul nu-l cunoaște cu adevărat, cerându-i ba o parte din avere, ba un ied, atunci când, de fapt, toate ale Tatălui sunt ale lor.
Și unuia, și celuilalt, Dumnezeu le revelează încontinuu chipul Său. Celui mic, primindu-l cu brațele deschise, redându-i întreaga demnitate pierdută, fără reproșuri și fără „penalizări”. Totul este dar și iubire. Celui mare, revelându-i un lucru atât de simplu: nu trebuie să facă nimic pentru a-i câștiga favorurile, fiindcă este fiu și moștenitor. Tot ceea ce este al Tatălui este și al lui.
Ce înseamnă toate acestea pentru noi? În primul rând, că în rugăciune, la lumina Sfintei Scripturi, trebuie să ajustăm încontinuu imaginea pe care o avem în suflet despre Dumnezeu. Dacă folosim expresii de genul: „oare ce-am făcut pentru ca Dumnezeu să mă pedepsească atât de rău?”, avem ceva de schimbat. Dacă, atunci când pașii noștri se mai împleticesc pe cărare, privim în sus așteptând să vedem fulgere chiar și când cerul este senin, avem o problemă cu icoana din sufletul nostru. Fiindcă Dumnezeu nu este nici tiran și nici contabilul care ne calculează greșelile. Dumnezeu este un Părinte iubitor, care suferă atunci când trântim ușa și plecăm. Iar dacă suferim din cauza alegerilor noastre, la fel ca în parabola de astăzi, nu este din vina lui Dumnezeu. Padre Pio spunea că, după Învierea Mântuitorului, diavolul este ca un câine legat. Însă, evident, dacă decidem, putem să ne apropiem și să intrăm în raza lui de acțiune.
Pe de altă parte, însă, nu putem face fapte bune, pretinzând mai apoi de la Dumnezeu dreptul la recompensă, dreptul la un ied tăiat din când în când și disprețuindu-i, în același timp, pe frații noștri mai mici. Suntem cu toții fii ai Lui, iubiți așa cum este fiecare dintre noi. De aceea putem intra în bucuria banchetului, cu două condiții: să-l recunoaștem pe Dumnezeu ca Tată, iar pe semenii noștri ca fii ai lui Dumnezeu și frații noștri. În caz contrar, ne vom exclude singuri de la sărbătoarea Cerului, veșnic nemulțumiți de darurile primite, evident mult prea mici față de meritele noastre. Vom rămâne la ușă cu frustrările noastre, refuzând vițelul cel gras și bodogănind ceva despre un ied ce nu s-a născut încă…
† Claudiu Lucian Pop
Arhiepiscop și Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș
Administrator al Eparhiei de Cluj-Gherla
Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică
Ev Lc 15,11-32
Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.
