E. Ionescu și pe E. Cioran au fost citați de către preotul portughez José Tolentino de Mendonça în meditațiile pe care acesta le face în cadrul exerciţiilor spirituale din Postul Mare ale Papei şi ale Curiei Romane în "Casa Divin Maestro" la Ariccia.
Într-una dintre meditații, P. Tolendino s-a concentrat asupra temei „Științei setei”. Isus promite să ne adape, conştient de "câte obstacole ne frânează" şi de câte "derive ne întârzie". Dar noi dorim să umplem această sete? Adică, îl dorim pe Dumnezeu? Ştim să recunoaştem setea noastră? Suntem "aşa de aproape de izvor şi mergem aşa de departe", afirmă predicatorul. De altfel, "nu este uşor să ne expunem setei": ea "ne privează de respiraţie, ne epuizează, ne termină. Ne lasă asediaţi şi fără forţe pentru a reacţiona... ne duce la limita extremă". Este ceea ce i se întâmplă lui Jean, protagonistul masculin din "Setea şi foamea" de Ionesco, un om "fără rădăcini, nici casă, incapabil să creeze legături, pierdut în golul labirintului în care ascultă numai zgomotul solitar al propriilor paşi". Figura sa este una devorată de un "gol infinit", de "o nelinişte pe care se pare că nimic n-o poate potoli".
Este setea omului de astăzi; o sete, explică Tolentino, care "se transformă în îndepărtare faţă de ceea ce este esenţial, într-o incapacitate de discernământ". Aşadar se poate vorbi despre "consumism spiritual" care merge în acelaşi pas cu consumismul material impus de societatea de astăzi "drept criteriu de fericire". Cu el "dorinţa se transformă într-o capcană": de fapt, de fiecare dată când credem că potolim setea noastră într-o "vitrină", într-o "lucru cumpărat", într-un "obiect", posesia comportă devalorizarea sa, afirmă părintele José. Asta face să crească golul: obiectul dorinţei noastre este o "entitate absentă", afirmă el, este un "obiect care lipseşte mereu".
Într-o altă recflecție, părintele José Tolentino de Mendonça s-a oprit îndeosebi asupra setei de viaţă şi de legătură exprimată de lacrimi. Parcurgând înţelesul lacrimilor în viaţa omului şi a relaţiei sale cu Dumnezeu, el a pornit de la Fragmente din Evanghelii şi din diferiţi autori, printre care şi Emil Cioran.
Din perspectiva autorului meditaţiilor, lacrimile femeilor din Evanghelii – indiferent de vârstă, de condiţia lor existenţială şi economică – evanghelizează. Stilul femeilor este reprezentat de slujire şi nu urmăresc să-i întindă, prin întrebări, capcane lui Isus. Ceea ce le uneşte pe femeile din Evanghelii sunt mai ales lacrimile, revărsarea de emoţii, de conflicte interioare, de bucurii şi suferinţe. «Dar lacrimile» - a spus părintele José Tolentino de Mendonça - «vorbesc despre întruparea lui Dumnezeu în viaţa noastră, în propriile situaţii falimentare, în întâlnirile noastre. În Evanghelii, şi Cristos plânge. Isus ia asupra sa condiţia noastră, devine unul dintre noi, şi de aceea lacrimile noastre sunt absorbite de ale sale. Isus ia cu adevărat asupra sa lacrimile noastre. Când plânge, strânge şi asumă în mod solidar toate lacrimile lumii».
Stăruind asupra semnificaţiei lacrimilor şi cu ajutorul reflecţiilor unor scriitori din diferite domenii, părintele José Tolentino de Mendonça l-a citat pe filozoful Emil Cioran care spunea că la judecata din urmă vor fi cântărite doar lacrimile, care dau un înţeles de eternitate devenirii noastre şi că darul religiei constă tocmai în a ne învăţa să plângem, lacrimile fiind ceea ce ne poate face sfinţi după ce am fost umani.
Referindu-se la femeia care plânge şi spală picioarele lui Isus cu lacrimile sale, autorul Exerciţiilor spirituale a observat că uneori se are o atitudine critică faţă de religiozitatea populară care, deseori, se exprimă prin abundenţă de lacrimi, atrăgând atenţia asupra modului de viaţă „aseptic”, lipsit de lacrimile ce exprimă setea de Dumnezeu.
Sursa: ro.radiovaticana.va / ercis.ro
