Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


7 - = 4
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

„Sunt dulcețuri divine care nu se pot primi decât în temnițe”

 
„Sunt dulcețuri divine care nu se pot primi decât în temnițe”
  • 07 Noi 2017
  • 579
  • 0

Episcopul Ioan Suciu despre primele 48 de ore în arestul Securității de la Sibiu, 27/29 octombrie 1948.

Prezentăm un fragment dintr-o surprinzătoare scrisoare inedită a episcopului Ioan Suciu adresată unui coleg preot ascuns. Ea a fost redactată în lagărul de la Căldărușani în primăvara lui 1949 și a  ajuns prin curieri clandestini la Nunțiatura Apostolică, fiind ulterior trimisă la Roma. A fost utilizată de echipa Postulaturii Cauzei de Beatificare a episcopilor greco-catolici pentru argumentarea martiriului Servitorului lui Dumnezeu Ioan Suciu, decedat în 1953 în teribila închisoare de la Sighet.

„În după-masa aceleiași zile – 27.X. [1948] – am ajuns la Sibiu. Acolo, după ce, conform ritualului temnițelor, mi s-au golit buzunarele de ceea ce aveam, am fost dus în beciul cel mai dinlăuntru. Era un întuneric precedat de două întunecimi, a coridorului și a altei celule prin care am intrat. Când zăvoarele au răsunat în spate-mi, am oferit Stăpânului, prin Inima Neprihănită, deținerea mea atât de umilitoare, dar am înțeles că era plină de mărire.

Rămânea să cunosc topografia noului apartament.

Când am intrat, am fost izbit de atmosfera umedă, de năvala unui miros de murdărie omenească. Ce era? Supapa canalului colector da în celula mea și, din aripa clădirii de deasupra, toate W.C.-urile curgeau prin „camera” mea. De aici, umezeala și mirosul. Și mi s-a oferit această parfumerie umedă, întunecoasă, fără nici o clipire de zare luminoasă. Pământul era umed, pereții din cărămidă umedă și mucegăită… am pipăit un dric de scânduri prăfuite, jilav. Trebuia să fie patul meu. Avea un metru aproximativ lungime. Mi-am creat un loc de plimbare peste mușuroaie și gropi. Un capăt al celulei era boltit.

Aici am petrecut două nopți și două jumătăți de zi, fără hrană, fără apă… Și fiindcă nu era deloc lumină, șobolanii, șoarecii, guzganii, treceau peste mine ca peste un vechi prieten al gâzelor și al micilor lighioane. Ce-i drept, nu era o dezmierdare gingașă și nici vrednică de universalizat.

În această atmosferă și cu acest mobilier, mobil și imobil, am petrecut neuitate clipe de apropiere, de unire cu Cel răstignit. Sunt dulcețuri divine care nu se pot primi decât în temnițe. E o zonă a Crucii  pe care nu o cunosc decât cei din închisori sau din alte asemănătoare colivii.  Dumnezeul cel ascuns (Isaia 45, 15) se dezvăluie celor ascunși, chiar sub pământ și în întuneric, înlănțuiții răutății omenești. Fericirea nu face popas numai în pajiștile cu flori rupte din împărăția frumuseții, ci se oprește prelung să pască în sufletele celor păscuți de mizerie. Aci m-a găsit și pe mine. A bătut la ușă, a intrat cum știe să intre, fără altă cheie decât Voia Celui Preaînalt.

Mă rugam într-o oră oarecare sf. Rozariu cu tainele de bucurie. Le-am pătruns și m-au îmbibat ca niciodată. M-am oprit din rugă. O  impresie delicată, ca năvala dulce a unui surâs pe pupila unor ochi ce acuma s-ar deschide pentru întâia dată, mă copleși. În bezna pietrificată, simțeam Inima Neprihănită aproape, aproape. Zidurile temniței nu mai existau. O adiere de cer a fugărit din încăpere ce era urât și murdar. Mi-am oprit lauda buzelor. Inima mi se ruga prin ochi. Iar ochii cântau psalmul lacrimilor, bucuriei mari. Iar eu mărturiseam iubirea față de Maica Nemuritorului Împărat, Neprihănita pedagogă a vieții și a preoției noastre. M-am rugat atunci pentru Unirea în Adevăr a tuturor Românilor și, cum eram în metropola Schismei [Sibiu], m-am rugat să mă facă Domnul o mină explozivă, spirituală, să pot arunca în aer zidul dezbinării, acolo, la punctul lui de sprijin, de acolo, din subteranul în care Domnul mi-a dat sălaș.

Zăbovii mult în acest gând. Deodată, zidul celulei îngădui să străbată până la mine murmurul lin și înmiresmat al unui cântec. Deslușii bine, tot mai bine, „Cuvine-se cu adevărat”, după melodia de la Blaj. Un bas frumos umplea celulele și pivnițele cu acest imn marian. Am auzit apoi sfântul rozar în doi sau trei. Am înțeles că sunt frați Preoți, poate protopopul din Ocna Mureșului. I-am unit la ruga mea și, topiți într-o iubire ispășitoare, țineam sufletele noastre și Biserica lui Isus în Neamul nostru [ca] să nu fie înghițită de iad.

Inima Neprihănită este ultimul mare dar al Inimii lui Isus. Este darul pentru vremurile ce trebuie răscumpărate cu sudori, cu osteneli și chinuri.

Mi-am desăvârșit înțelegerea aceasta în temnița din Sibiu, cum mi-o desăvârșesc neîntrerupt. Nu am nici o nerăbdare în ceea ce privește soarta mea. Cer însă, cu aprinsă încredere, grabnică și desăvârșită eliberare a Bisericii, precum și conversiunea preoților ortodocși. […] ”

 

(text publicat în Foaia de Sfintele Paști, anul IV, nr. 2/2017)



Sursa:episcopiabucuresti.ro

Adaugă un comentariu


6 + = 12
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii