(28 februarie 2017)
Prezentăm în continuare interviul pe care Sfântul Părinte Francisc l-a dat periodicului "Scarp de' tenis", revistă lunară a străzii, proiect editorial şi social susţinut de Caritas Ambrosiana şi Caritas Italiana. Interviul a fost realizat ca pregătire a vizitei papei în Dieceza de Milano, programat la 25 martie 2017.
Sfinte Părinte, să vorbim despre poporul celor invizibili, despre persoanele fără locuinţă. În urmă cu puţine săptămâni, la începutul iernii şi cu venirea frigului mare, aţi dat ordin să fie primiţi în Vatican, să se deschidă uşile bisericilor. Cum a fost primit apelul dumneavoastră?
Apelul papei a fost ascultat de multe persoane şi de multe parohii. Mulţi l-au ascultat. În Vatican sunt două parohii şi fiecare dintre ele a găzduit o familie siriană. Multe parohii din Roma au deschis uşile pentru primire şi ştiu că altele, neavând loc în casele parohiale, au adunat bani pentru a plăti chiria pentru persoane şi familii nevoiaşe pentru un an întreg. Obiectivul la care trebuie ajuns trebuie să fie acela al integrării, pentru aceasta este important de a-i însoţi pentru o perioadă iniţială. În multe părţi ale Italiei s-a făcut mult. Uşile au fost deschise în multe şcoli catolice, în conventuri, în atâtea alte structuri. Pentru aceasta spun că apelul a fost ascultat. Ştiu şi despre multe persoane care fac oferte în bani pentru ca să se poată plăti chiria pentru persoanele fără locuinţă.
În trecut toată lumea a scris despre pantofii papei, pantofi de muncitor şi mergător şi recent mass-media au rămas surprinse, şi au povestit, despre papa care a mers într-un magazin pentru a-şi cumpăra o pereche de pantofi noi. De ce atâta atenţie? Oare pentru că astăzi este greu să încălţăm - aşa cum ne invită să facem Scarp de' tenis - pantofii altora?
Este foarte greu să încălţăm pantofii altora, pentru că adesea suntem sclavi ai egoismului nostru. La un prim nivel putem spune că oamenii preferă să se gândească la propriile probleme fără a vrea să vadă suferinţa sau dificultăţile celuilalt. Există însă un alt nivel. A ne încălţa cu pantofii celorlalţi înseamnă a avea mare capacitate de înţelegere, de a înţelege momentul şi situaţiile dificile. Dau un exemplu: în momentul de doliu se transmit condoleanţe, se participă la priveghiul funebru sau la liturghie, dar sunt cu adevărat puţini cei care se încalţă cu pantofii acelui văduv sau ai acelei văduve sau ai acelui orfan. Desigur nu este uşor. Se simte durere, dar apoi totul se termină acolo. După aceea, dacă ne gândim la existenţele care adesea sunt formate din singurătate, atunci a ne încălţa cu pantofii altora înseamnă slujire, umilinţă, generozitate, care este şi expresia unei nevoi. Eu am nevoie ca unul să se încalţe cu pantofii mei. Pentru că noi toţi avem nevoie de înţelegere, de companie şi de vreun sfat. De câte ori am întâlnit persoane care, după ce au căutat întărire la un creştin, fie el un laic, un preot, o soră, un episcop, îmi spune: "Da, m-a ascultat, dar nu m-a înţeles". A înţelege înseamnă a încălţa pantofii celorlalţi. Şi nu este uşor. Adesea pentru a înlocui această lipsă de măreţie, de bogăţie şi de umanitate ne pierdem în cuvinte. Se vorbeşte. Se vorbeşte. Se dau sfaturi. Dar când există numai cuvintele sau prea multe cuvinte nu există această "măreţie" de a ne încălţa cu pantofii celuilalt.
Sanctitate, când întâlniţi unul fără adăpost care este primul lucru pe care i-l spuneţi?
"Bună ziua". "Ce mai faci?". Uneori se schimbă puţine cuvinte, alteori în schimb se intră în relaţie şi se ascultă istorii interesante: "Am studiat într-un colegiu, eram un preot bun...". Cineva ar putea spune, dar ce mă interesează? Persoanele care trăiesc pe stradă înţeleg imediat când există adevăratul interes din partea celeilalte persoane şi când există, nu vreau să spun acel sentiment de compasiune, dar cu siguranţă de deranj. Se poate vedea unul fără adăpost şi poate fi privit ca o persoană, sau ca şi cum ar fi un câine. Şi ei îşi dau seama de acest mod diferit de a privi. În Vatican este vestită istoria unei persoane fără locuinţă, de origine poloneză, care în general stătea în piaţa Risorgimento din Roma, nu vorbea cu nimeni, nici cu voluntarii de la Caritas care seara îi aduceau o mâncare caldă. Numai după un timp îndelungat au reuşit să-l determine să-şi povestească istoria: "Sunt un preot, îl cunosc bine pe papa al vostru, am studiat împreună în seminar". Ştirea a ajuns la sfântul Ioan Paul al II-lea care, auzind numele, a confirmat că a fost cu el în seminar şi a voit să-l întâlnească. S-au îmbrăţişat după patruzeci de ani şi la sfârşitul unei audienţe papa a cerut să se spovedească la preotul care fusese colegul său. "Însă acum este rândul tău", i-a spus papa. Şi colegul de seminar s-a spovedit la papa. Graţie gestului unui voluntar, al unei mâncări calde, a unui cuvânt de întărire, a unei priviri de bunătate această persoană a putut să se ridice şi să întreprindă o viaţă normală care l-a făcut să devină capelan al unui spital. Papa l-a ajutat, desigur aceasta este o minune dar este şi un exemplu pentru a spune că persoanele fără locuinţă au o mare demnitate. În arhiepiscopia din Buenos Aires sub un gang între gratii şi trotuar locuiau o familie şi un cuplu. Îi întâlneam în fiecare dimineaţă când ieşeam. Îi salutam şi schimbam mereu două cuvinte cu ei. Nu m-am gândit niciodată să-i alung. Cineva îmi spunea: "Murdăresc Curia", dar murdăria este înăuntru. Cred că trebuie să vorbim persoanelor cu mare umanitate, nu ca şi cum ar trebui să ne plătească o datorie şi să nu le tratăm ca şi cum ar fi sărmani câini.
Mulţi se întreabă dacă este corect a da de pomană persoanelor care cer ajutor pe stradă; dumneavoastră ce răspundeţi?
Există atâtea argumente pentru a ne justifica pe noi înşine când nu dăm de pomană. "Dar cum aşa, eu îi dau bani şi apoi el îi cheltuieşte pentru a bea un pahar de vin?". Un pahar de vin este singura fericire pe care o are în viaţă, e bine aşa. Întreabă-te mai degrabă ce faci tu în ascuns? Tu ce "fericire" cauţi în ascuns? Sau, contrar lui, eşti mai norocos, cu o casă, o soţie, copii, ceea ce te face să spui "Ocupaţi-vă voi de el". Un ajutor este mereu corect. Desigur nu este un lucru bun a-i arunca săracului numai nişte bănuţi. Este important gestul, a-l ajuta pe cel care cere privindu-l în ochi şi atingându-i mâinile. A arunca banii şi a nu-l privi în ochi este nu un gest de creştin. Cum se poate educa la pomană? Povestesc o anecdotă despre o doamnă pe care am cunoscut-o la Buenos Aires. Mamă a cinci copii (în acel timp avea trei). Tatăl era la muncă şi stăteau la masă, aud că se bate la uşă, cel mai mare merge să deschidă: "Mamă, este un om care cere de mâncare. Ce facem?". Toţi trei, cea mai mică avea patru ani, mâncau o bucată de carne alla milanese, mama le spune: "Bine tăiem jumătate din bucata noastră de carne". "Dar nu, mamă, este o altă bucată", spune fetiţa. "Este pentru tata, pentru deseară. Dacă trebuie să donăm, trebuie să dăm bucata noastră de carne". Cu puţine cuvinte simple au învăţat că trebuie să se dea din ceea ce este propriu, din ceea ce n-ai vrea să te desparţi. După două săptămâni, aceeaşi doamnă a mers în oraş pentru a rezolva nişte treburi şi a fost constrânsă să-i lase pe copii acasă, aveau teme de făcut şi le-a lăsat gustarea deja pregătită. Când s-a întors, i-a găsit pe cei trei copii în compania unuia fără locuinţă care mâncau gustarea. Au învăţat prea bine şi prea în grabă, cu siguranţă le-a lipsit un pic prudenţa. A învăţa caritatea nu înseamnă a descărca propriile păcate, ci înseamnă a atinge, înseamnă a privi la mizerie pe care eu o am înlăuntrul meu şi pe care Domnul o înţelege şi o mântuieşte. Pentru că noi toţi avem mizerii "înăuntru".
În mai multe rânduri papa s-a poziţionat în apărarea migranţilor invitând la primire şi la caritate. Milano în acest sens este o capitală a primirii. Însă sunt mulţi care se întreabă dacă într-adevăr trebuie primiţi toţi fără deosebire sau dacă nu este necesar să se pună nişte limite.
Cei care vin în Europa fug de război sau de foamete. Şi noi suntem într-un fel vinovaţi pentru că exploatăm pământurile lor dar nu facem niciun timp de investiţie pentru ca ei să poată scoată beneficiu. Au dreptul să emigreze şi au dreptul să fie primiţi şi ajutaţi. Însă acest lucru trebuie făcut cu acea virtute creştină care este virtutea care ar trebuie să fie proprie a guvernanţilor, adică prudenţa. Ce înseamnă? Înseamnă a-i primi pe toţi cei care se "pot" primi. Şi asta cât priveşte numerele. Dar este la fel de importantă o reflecţie asupra "modului în care" se primeşte. Pentru că a primi înseamnă a integra. Acesta este cel mai dificil lucru pentru că dacă migranţii nu se integrează, sunt ghetoizaţi. Îmi revine mereu în minte episodul din Zaventem (atentatul la aeroportul din Bruxelles din 22 martie 2016, n.r.); aceşti tineri erau belgieni, fii de migranţi dar locuiau într-un cartier care era un ghetou. Şi ce înseamnă a integra? Şi în acest caz dau un exemplu: de la Lesbo au venit cu mine în Italia treisprezece persoane. În ziua a doua de rămânere, graţie comunităţii "Sfântul Egidiu", copiii frecventau deja şcolile. Apoi, în puţin timp au găsit unde să locuiască, adulţii au început să frecventeze cursuri pentru a învăţa limba italiană şi pentru a căuta un loc de muncă. Desigur, pentru copii este mai uşor: merg la şcoală şi în câteva luni ştiu să vorbească italiana mai bine decât mine. Bărbaţii au căutat un loc de muncă şi l-au găsit. Aşadar a integra înseamnă a intra în viaţa ţării, a respecta legea ţării, a respecta cultura ţării dar şi a face să se respecte propriile culturi şi propriile bogăţii culturale. Integrarea este o muncă foarte dificilă. În timpurile dictaturilor militare la Buenos Aires priveam la Suedia ca la un exemplu pozitiv. Suedezii sunt astăzi 9 milioane, dar dintre aceştia, 890 de mii sunt suedezi noi, adică migranţi sau copii de migranţi integraţi. Ministrul culturii Alice Bah Kuhnke este fiică a unei femei suedeze şi a unui bărbat care provine din Gambia. Acesta este un exemplu frumos de integrare. Desigur, acum şi în Suedia se află în dificultate: au multe cereri şi încearcă să înţeleagă ce este de făcut pentru că nu este loc pentru toţi. A primi, a accepta, a mângâia şi imediat a integra. Ceea ce lipseşte este tocmai integrarea. Aşadar fiecare ţară trebuie să vadă ce număr este capabil să primească. Nu se poate primi dacă nu există posibilitate de integrare.
În istoria familiei dumneavoastră este traversarea oceanului din partea bunicului şi a bunicii, cu tatăl dumneavoastră. Cum se creşte ca fiu de emigranţi? Vi s-a întâmplat vreodată să vă simţiţi un pic dezrădăcinat?
Niciodată nu m-am simţit dezrădăcinat. În Argentina toţi suntem migranţi. Pentru asta acolo dialogul interreligios este norma. La şcoală erau evrei care veneau cea mai mare parte din Rusia şi musulmani sirieni şi libanezi, sau turci cu paşaportul Imperiului otoman. Era multă frăţietate. În ţară este un număr limitat de indigeni, cea mai mare parte din populaţie este de origine italiană, spaniolă, poloneză, medio-orientală, rusă, germană, croată, slovenă. În anii dintre cele două secole precedente fenomenul migrator a fost de însemnătate enormă. Tatăl meu avea douăzeci de ani când a ajuns în Argentina şi lucra la Banca d'Italia, s-a căsătorit acolo.
Ce vă lipseşte mai mult de la Buenos Aires? Prietenii, vizitele la villa miseria, fotbalul?
Există un singur lucru care îmi lipseşte mult: posibilitatea de a ieşi de a merge pe stradă. Îmi place să merg în vizită la parohii şi să întâlnesc oamenii. Nu am nostalgie deosebită. În schimb vă povestesc o altă anecdotă: bunicii mei şi tatăl meu ar fi trebuit să plece la sfârşitul anului 1928, aveau biletul pentru nava "Principessa Mafalda", navă care a naufragiat în largul coastelor Braziliei. Dar n-au reuşit să vândă la timp ceea ce aveau şi astfel au schimbat biletul şi s-au îmbarcat pe "Giulio Cesare" la 1 februarie 1929. Pentru aceasta sunt aici.
Milano este gata să vă primească la sfârşitul lunii martie. Pornim de la organizaţiile caritative, de la asociaţiile de voluntariat, de la cei care se preocupă de a da celor fără adăpost un loc unde să petreacă noaptea, hrană, asistenţă sanitară, ocazii de revenire. La Milano ne mândrim că reuşim să facem asta chiar destul de bine. Este suficient? Care sunt necesităţile celor care au ajuns pe stradă?
Ca pentru migranţi, foarte simplu, aceste persoane au nevoie de acelaşi lucru: adică, integrare. Desigur nu este simplu a integra o persoană fără locuinţă, pentru că fiecare dintre ei are o istorie particulară. Pentru aceasta trebuie să ne apropiem de fiecare dintre ei, să găsim modul pentru a-i ajuta şi a le da o mână de ajutor.
Dumneavoastră repetaţi adesea că săracii pot să schimbe lumea. Însă este greu ca să existe solidaritate acolo unde există sărăcie şi mizerie, ca în periferiile oraşelor. Ce părere aveţi?
Şi aici aduc experienţa mea de la Buenos Aires. În cartierele de barăci este mai mult solidaritate decât în cartierele din centru. În villa miseria există multe probleme, dar adesea săracii sunt mai solidari între ei, pentru că simt că au nevoie unul de celălalt. Am găsit mai mult egoism în alte cartiere, nu vreau să spun bogate pentru că ar însemna să calific descalificând, dar solidaritatea care se vede în cartierele sărace şi în cartierele de barăci nu se vede în alte părţi, chiar dacă acolo viaţa este mai complicată şi dificilă. În cartierele de barăci, de exemplu, drogurile se vând mai mult, dar numai pentru că în celelalte cartiere sunt mai "acoperite" şi sunt folosite cu mănuşi albe.
Recent am încercat să citesc oraşul Milano în manieră diferită, pornind de la cei din urmă şi de la stradă, şi cu ochii persoanelor fără locuinţă care frecventează un centru de zi al Caritas Ambrosiana. Cu ei am publicat un ghid al oraşului văzut din stradă, din punctul de vedere al celui care trăieşte acolo în fiecare zi. Sfântul Părinte ce anume cunoaşte despre oraş şi ce se aşteaptă de la vizita sa iminentă?
Milano nu-l cunosc. Am fost o singură dată, pentru câteva ore, în îndepărtaţii ani Şaizeci. Aveam câteva ore libere înainte de a lua un tren pentru Torino şi am profitat pentru o scurtă vizită la Dom. Într-o altă ocazie, cu familia mea, am fost o duminică la prânz la o verişoară care locuia la Cassina de' Pecchi. Milano nu-l cunosc, dar am o mare dorinţă, aştept să întâlnesc atâţia oameni. Aceasta este cea mai mare aşteptare a mea: da, aştept să găsesc mulţi oameni.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
