Școala de răbdare şi de blândeţe
La căderea comunismului, am aplaudat cu toţii cortegiul de greco-catolici care ieşeau cu capul sus din clandestinitate, după prin decenii întregi de suferinţă. Şi îi admiram pe acei bătrâni care se bucurau în fine de libertatea de a asculta liturghia în public, fără a se mai ascunde prin camere de bloc. Dar apoi, în anii 90, părea că am intrat cu toţii, rezistenţi sau nu, într-o epocă complet diferită de comunism, iar unii se întrebau dacă profilul rezistentului creştin din temniţele comuniste mai avea ceva de oferit unei lumi definitiv schimbate. Obiectele şi valorile Vestului aduceau cu ele agitaţie, stres şi relativizare, şi părea că rezistenţa morală şi anduranța de caracter nu mai erau bune la nimic. […] Publicitate, muzică rock, casete video şi internet, ce mai putea să înţeleagă din toate astea „bietul” bunic greco-catolic, așezat demn în fotoliul lui cu pături învechite?
[…]
Mai întâi, lumea actuală, chiar dacă nu mai e o închisoare comunistă, nu e deloc paradisul visat în anii 90. Ea devine tot mai mult un adevărat spital, şi local şi global: o rană deschisă la toate nivelele, cu ciocniri de civilizaţii, relaţii sociale dureroase, agresive sau pervertite, vieţi stresate, ruinate şi obosite. Ce am mai putea găsi azi ca motivaţie interioară de viaţă? Te scoli deja obosit, şi ai nevoie de foarte mult curaj interior, pe care nici cafeaua sau muzica nu ţi-l mai pot da. […] Aşa încât, dacă rezumăm situaţia din punct de vedere al vieţii concrete, observăm că pentru a trece ziua cu bine avem nevoie de puterea de a rezista agitaţiei, informaţiei contradictorii, drumurilor la bancă sau la administraţie, aşteptării în metrou, stresului de la volan, calculelor interminabile despre bani, alimente, sănătate. Concret, avem nevoie de răbdare.
[…]
Dacă ne amintim cu sinceritate de marii greco-catolici, preoţi sau nu, care ne-au rămas in inimă, se desprinde un profil: nu rezistenţi clinici, psihotici şi plini de resentimente, ci nişte oameni transfiguraţi, care au învăţat în lunga lor detenţie mai întâi răbdarea. “Răbdarea sfinţilor” de care vorbește cartea Apocalipsei, răbdarea în încercări, răbdarea în miile de momente care fac o săptămână grea cât un an, fiecare pas apăsător cât urcarea unui munte şi fiecare zâmbet o mărturie aproape sângeroasă de creştinism concret. Filosoful francez Jean Guitton, într-o carte despre Ioana d’Arc, distinge între curajul activ, al luptei, şi un curaj mai special, „curajul răbdării”. Este tipul de curaj pe care l-au trăit greco-catolicii în timpul persecuţiei. Răbdarea în încercări nu e doar o pasivitate, este de fapt un curaj, deci o acţiune, permanentă, grea, obositoare, chiar dacă nu faci concret ceva, ci doar rezişti, rămâi pe poziţie.
Aceasta răbdare, cizelată în timp, a devenit, în nenumăratele scene de iertare şi bunătate faţă de miliţieni, colegi de muncă, vecini sau securişti, o blândețe creştină. Răbdarea se preschimbă, pentru creştini, în ceva mai mult: se transfigurează în blândeţe. Un călugăr dominican spunea într-o reculegere că trebuie să fii foarte puternic pentru că să fii cu adevărat blând. Adevărata blândeţe ascunde o mare putere interioară, şi este ceea ce au adunat în timp greco-catolicii în timpul persecuţiei. […]
Tipul nostru de suferinţă nu e foarte diferit de tipul lor de suferinţă, în sensul că răbdarea şi blândeţea erau puterea şi măturia lor de atunci, şi sunt nevoia şi mărturia noastră de acum. […]
Episcopii din pozele alb-negru păreau nişte oameni din alt secol, nişte fiinţe complet depăşite pentru lumea postmodernă. Să ne mai uităm o dată, cu inima: sunt „oamenii acestui secol”. Aptitudinile lor sunt singurele lucruri de care avem nevoie acum. Aceşti oameni cu sufletul mare nu doar că au lăsat o linie de lumină undeva sus în cerul istoriei, ci au început un drum concret aici jos, în inima omului.
Dacă începem să ne punem la şcoala lor, mâine, peste cinci minute, vom schimba lumea, de acolo de unde ea trebuia să fie schimbată: din interior.
www.ioncosmovici.ro
