Raport asupra credinței (Partea a II-a)

(Prima parte AICI)
Scriam în prima parte a raportului că drama clasei mijlocii a anilor 2000 nu e nimic altceva decât căderea din cele două porunci prin care este rezumată, nu de un oarecare (Mt 22:37-40), întreaga Scriptură: „să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău.” și „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”. Absența vieții spirituale și liturgice, închiderea în sine și o raportare la un aproape instrumentalizat, atunci când nu este cu totul ignorat, reprezintă datele de bază care descriu distanța acestui grup față de cele două porunci. Așadar, ce-i de făcut? Voi pleca de la observarea unui fapt aparent banal, pe care l-am menționat în treacăt în prima parte a raportului: „serialul copiat de pe net și văzut în întregime, într-o noapte”. Dar, voi fi întrebat, ce are legătura poate avea acesta cu credința? Dar aș plusa și aș invoca și consumul de filme, cărți fantasy/SF (Game of Thrones, Hunger Games; deja clasicele Star Wars, Matrix; dar peste toate se înalță umbra succesului formidabil al seriei ecranizate Lord of the Rings, eveniment care nu va fi fără urmări în istoria cinematografiei), de benzi desenate și ecranizări ale poveștilor cu super-eroi. Or, care să fie legătura acestora cu credința și, mai mult, cu speranța unei renașteri a credinței?

Dar, întâi de toate, puțină teorie: aproape toți oamenii Bisericii, atunci când își pun problema apostolatului, sunt de acord că punctul de plecare pentru a găsi forma și direcția acestui apostolat este întrebarea: ce caută omul de azi? Și cum putem veni noi în întâmpinarea acestor așteptări? Până aici suntem cu toții de acord. Iar clasica neliniște augustiniană este încă motto-ul imuabil ale oricărei mișcări a Bisericii către lume: „inima noastră e neliniștită până se va odihni în Tine”. Venerabila convingere a creștinismului rămâne în picioare: orice om îl caută pe Dumnezeu. Suntem creați pentru Infinit, iar căutarea noastră nu va înceta niciodată în teritoriul finitului. Dar aici ne paște pericolul auto-suficienței. În plus, e dificil să explici diferența majoră între această axiomă și realitatea cotidiană.

Și mai există o tentație pe linia unui astfel de raționament: „Dacă-i așa, dacă omul oricum îl caută pe Dumnezeu, atunci nu trebuie decât să particularizăm întrebările și sondajele noastre, să vedem ce doresc oamenii de la biserică. Ce fel de biserică? Ce fel de slujbe? Ce fel de preoți?” Demersul e, desigur, legitim. Dar drumul e semănat cu capcane. Iată un exemplu care poate oferi o bucurie facilă pentru unii catolici: din discuțiile cu acești oameni descriși mai sus, membri ai clasei mijlocii urbane, reiese o ostilitate aproape universală față de ortodoxia românească. Nimeni nu e de acord cu Catedrala Mântuirii Neamului, neîncrederea față de cler este generală, slujbele sunt considerate greoaie, lungi, de neînțeles. În schimb, o opinie aproape la fel de răspândită poate fi reprodusă aproape exact cu aceste cuvinte: „parcă mai mult îmi place la catolici, mi se par mai ok. Se cântă fain, la orgă, preoții se îmbracă frumos, sunt copii ministranți. Slujbele nu sunt așa lungi, poți să stai jos, e ok. Și la nunți e drăguț, e așa, ca în filme.”

Așa-i că mulți vor observa entuziaști „semnele timpului”, găsind aici o șansă istorică de a face misiune într-o țară ortodoxă? Dar aș îndemna la prudență. E ceva prea… evident aici, o ofertă prea frumoasă pentru a fi autentică, o cale suspect de ușoară. Mai clar: această tendință poate dezvălui ceva real și durabil, dar poate dezvălui și o gândire tipic postmodernă a individului nestatornic care caută pură emoție și gâdilarea simțurilor. Întrebarea mea simplă este: cum vor reacționa acești oameni dacă, presupunând că merg câteva duminici la aceste biserici simpatice cu muzică la orgă și chitară, aud într-o zi de la amvon o condamnare a mijloacelor contraceptive? Sau când vor afla despre interdicția catolică a divorțului? Nu își vor descoperi oare, brusc, originile ortodoxe („așa am fost botezat…”), nu-și vor aminti din senin despre cruciade, inchiziție, preoți pedofili, ba chiar, pentru cei cu o brumă de cultură, de misterul icoanei ortodoxe și marii duhovnici ai Răsăritului? Dar să fim liniștiți, nu-i vom vedea duminica viitoare în genunchi la Patriarhie, ci, mai degrabă, „în Vamă”. Căci la originea pendulării lor nu se află o căutare autentică a locului în care să-l întâlnească pe Domnul, ci fuga de Cruce: îți vei aminti că, în discuția inițială, după laudele la adresa băncilor din bisericilor catolice, respectivul strecurase ceva și despre „popii ortodocși care sunt prea duri, care te acuză că trăiești în păcat. Că așa, orice e păcat, și faptul că bem acum o berică e păcat”, nutrind speranța ascunsă că preoții catolici simpatici, bărbieriți, cool, sunt „mai ok”, mai toleranți.

De aceea aș îndemna la prudență în legătură cu aceste dorințe conștientizate, exprimate deschis, cu atât mai mult când e vorba de oameni care nu au experiența discernământului „spiritelor”.

Narațiunea ca esență a creștinismului
Așadar, mă întorc la „serialul copiat de pe net”, la consumul masiv de filme și cărți de ficțiune. Și aș enunța o premisă: ceea ce este în adâncul inimii, neexprimat, netematizat poate fi „mai real” și mai relevant decât opțiunea verbalizată, identificabilă. Iar teza principală este: în adâncul inimii omului se află căutarea poveștii, iar aceasta, ca termen generic ce desemnează o narațiune care apelează la retorică, persuasiune și splendoare estetică, ține de esența creștinismului.

Căci ce altceva ar putea să se afle la originea unor astfel de comportamente – consumul de filme, seriale, cărți, teatru – dacă nu această permanentă căutare de către om a narațiunii, a încântării estetice, a imersiunii într-un univers în care totul are o structură dramatică, cu o succesiune de acte care cad cum trebuie și atunci când trebuie, într-o acumulare care cere o rezolvare simfonică, spectaculoasă și definitivă? Trebuie să fie ceva mai mult decât pure aparențe și consumism în această popularitate a filmelor și serialelor, după cum și în spatele relativului succes al pieței de carte de ficțiune din România trebuie să se afle ceva mai mult decât o explicație pur culturală, locală. Ba încă și faptul că sălile de teatru și operă sunt pline de tineri arată ceva, un „nu-știu-ce și un nu-știu-cum” pe care ei îl caută și îl găsesc parțial în aceste arte. Există fani ai benzilor desenate, există drumeți împătimiți și iubitori ai naturii, oameni cu talente artistice, studenți la arhitectură și îndrăgostiți de limbile clasice sau studiile medievale, microbiști și tenismeni amatori, voluntari în diverse activități caritabile, zeloși căutători ai adevărului sau dreptății, tipi mereu cu căștile pe urechi și tipe care apreciază o rochie simplă și care confecționează lucruri din hârtie și crenguțe – foarte puțini oameni nu au plăceri care să se ridice deasupra nevoilor primare. Iar la toate acestea se adaugă căutarea aproape universală a romantismului, a iubirii dintre bărbat și femeie. Ei bine, ce îi unește pe acești oameni? Ce este această căutare universală a ieșirii din sine, a auto-transcenderii, a plăcerii estetice ca scop în sine, a poveștii bine scrise, a emoției unui meci bun, a unei persoane către care să te poți angaja definitiv, a intuiției că iubirea depășește moartea?

Nu poate fi vorba decât de creștinism. Căci dacă acesta este, în cuvintele lui C. S. Lewis, cea mai bună poveste relatată vreodată, iar dacă în centrul său stă figura lui Isus din Nazaret, om și Dumnezeu, noul Adam din care și către care curge întreaga evoluție a lumii naturale și speciei umane, și Logosul care cuprinde în sine până și cele mai mici raționalități ale celor mai mărunte lucruri, atunci noi nu putem decât să constatăm, în plină postmodernitate, evidența acestei căutări, pretudindeni.

Și chiar dacă bătălia interioară e atroce, chiar dacă mulți au cedat superstițiilor scientiste despre „explicațiile pur naturale” (m-am umplut de tristețe când cineva îmi povestea că în copilărie chiar credea că norii sunt pufoși, făcuți în joacă de „Doamne-Doamne” iar în adolescență a aflat plictisit că de fapt totul e apă, evaporare, gravitație etc… Dar cum exclude această explicație despre cauzalitatea secundară posibilitatea unei cauzalități primare, ontologice sau altfel spus, posibilitatea ca, totuși, norii chiar să fie făcuți în joacă de un „Doamne-Doamne” care a fost bebeluș, a avut scutece, a plâns, a râs, s-a jucat ani de zile prin praful unui târg din Galileea?!), căutarea rămâne în subconștient, un glas al inimii imposibil de înăbușit. Puțini nu au poze cu vreun răsărit din Vamă sau de la Nisipurile de Aur, iar dacă nu găsim acest lucru, vom găsi un moment fragil de încântare în fața unui munte; și dacă nici asta, atunci un film care i-a rămas cuiva în memorie; sau o carte, sau plăcerea unei plimbări cu bicicleta, sau… sau…

De aceea mi se pare că punctul de plecare în misiunea Bisericii trebuie să fie evidența minunată a faptului că povestea ei, povestea lui Hristos sau Hristos ca poveste se află la baza acestei căutări a oamenilor modernității târzii. Dar de ce, totuși, această terminologie ușor stranie? „Doar Hristos nu e doar o poveste, el e Adevărul!” Ei bine, tocmai pentru că există o coincidență ontologică a Adevărului, Binelui și Frumosului în Ființa în sine subzistentă – Dumnezeu ca ipsum esse subsistens – putem spune că Hristos, Logosul-Întrupat, este Adevăr-Poveste. Căci dacă acel actus purus al ființei infinite nu e nimic altceva decât retorica mereu nouă, infinit creativă a iubirii intra-trinitare, o retorică din a cărei plinătate și bucurie este creată lumea, și o lume în care Tatăl îl propune pe Fiul, în sens deplin, ca poveste, ca persuasiune, ca splendoare estetică care strălucește nu prin dialectica de fier a rațiunii instrumentale, ci în gestul auto-golirii de pe Cruce și, în final, prin repropunerea, indestructibilă în nebunia iubirii sale, din dimineața Paștelui, înseamnă că această Poveste este baza întregii lumi, scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu pentru om. Teologia recentă (Hans Urs von Balthasar, Joseph Ratzinger, David Bentley Hart), dar și Magisteriul (Via pulchritudinis – documentul din 2006 al Consiliului Pontifical pentru Cultură) au intuit că există o preeminență a frumuseții în logica Revelației, că „singură iubirea e credibilă” și că Dumnezeu, de-a lungul istoriei, alege calea seducției printr-o dramă cosmică și istorică jucată pe scena lumii.

Acest lucru e căutat de omul modern și din toate timpurile. Discutam într-o zi la seminar despre marele număr de tineri care merg la teatru, operă, film, și despre faptul că pe foarte puțini dintre ei îi vedem în biserici. Ne gândeam, perplecși, la cauze și la ce se poate face. Or, primul lucru de semnalat aici este că e un lucru extraordinar că tinerii merg în aceste locuri, căutând un tip de divertisment cu o calitate peste medie! Al doilea lucru este că, în logica teoriei schițate mai sus, ei caută inconștient povestea lui Hristos așa cum a fost ea încredințată Bisericii. Iar ultimul lucru este că, în mod evident, este ceva în felul în care Biserica narează această poveste care nu atrage suficienți oameni, pe când ceilalți se hrănesc spiritual prin aceste arte.

A-L povesti pe Hristos
Așa că întrebarea reapare: ce-i de făcut? Răspunsul nu poate fi decât că Biserica trebuie să redescopere vocația sa originară de povestitoare a lui Hristos, de purtătoare a marii Narațiuni intra-trinitare și istoric-salvifice de-a lungul veacurilor și că, dacă oamenii preferă mai degrabă să caute aceste sub-povestiri finite (artă, film, iubire romantică, sport etc.; și care oricum duc inevitabil către marea Povestire ce i-a fost încredințată), atunci Biserica trebuie să se mobilizeze și să nareze această Poveste pur și simplu mai bine decât toate celelalte religii, culturi și persoane care se poziționează față de ea cu indiferență sau ostilitate. Sarcina Bisericii într-o postmodernitate care a desființat mitul rațiunii neutre care ar aduce împreună punctele de vedere diferite este să își prezinte povestea alături de ceilalți actori ai spațiului public, și să o prezinte mai bine, surclasând prin forță a persuasiunii și splendoare estetică toate ofertele alternative.

Și cum s-ar putea face acest lucru? Argumentele de mai sus schițează deja un răspuns: căci există o necesitate ontologică și teologică a fidelității Bisericii față de totalitatea acestei povești. Dacă ea este doar fața estetică a Ființei ce unește în sine, de asemenea, adevărul și binele, înseamnă că fidelitatea este cheia către actul pur, infinit, care ține în existență finitul. Iar dacă povestea aceasta este de fapt un chip, chipul Tatălui, Fiul venit în lume pentru a-l interpreta (exegesato), a-l face cunoscut pe Tatăl (In 1:18), o persoană care a învins moartea și a încredințat Bisericii taina persoanei Sale, înseamnă că există o necesitate teologică a fidelității față de această Poveste-Persoană. Cu alte cuvinte, nu ascultând în primul rând termenii dictați de o lume căzută vom putea spune povestea lui Hristos, ci privind în primul rând către El și prezența sa tainică în Biserică, pentru ca doar apoi să ne întoarcem către lume și să reîncepem narațiunea. Dacă tot ce a dat Dumnezeu lumii este evenimentul istoric Hristos ce convinge, în mod intrinsec, doar prin splendoare estetică, apelând la inimă și la facultatea credinței, și nu prin rațiune dialectică, înseamnă că sarcina Bisericii este să povestească până la capăt ceea ce i-a fost încredințat, sigură că ea nu poate face altceva decât Învățătorul său, nu poate fi altfel decât El, și anume: mărturie vie, prezență istorică ireductibilă la speculații esențialiste, neoferind nimic - demonstrații raționale care să meargă „șnur”, pâine, egalitate, revoluție, putere asupra omului și naturii, nici măcar miracole – în afara vestirii împărăției și a drumului Paștelui.

Cuvânt și gest
De aici rezultă că modelul misiunii Bisericii este obligatoriu christic și liturgic: ea trebuie, cu alte cuvinte, urmând modelul vieții lui Isus și structura liturghiei, să dea mărturie prin cuvânt și taină, predicare și jertfă, evanghelie și Paște, verb și euharistie. Sunt două componente sau etape, care se pot succeda cronologic sau nu, care pot căpăta diferite accente în fiecare persoană, comunitate sau Biserică locală, dar care trebuie să fie, cu toate acestea, mereu prezente. Iar fiecare dintre ele, să ne amintim, trebuie să fie dusă până la capăt: pentru că Hristos e Persoană și nu Idee-produs al minții umane, pentru că Biserica are mandatul fidelității față de această persoană…

…Și pentru că doar astfel Biserica va putea convinge. Ne întoarcem astfel la punctul de plecare, la perplexitatea inițială: cum ajungem la oamenii descriși în prima parte a acestui raport? În opinia mea, tocmai povestea spusă complet își capătă întreagă forță de persuasiune, și nu compromisul cu zeii raționalității, bunului-simț, toleranței sau „milostivirii pastorale”. Să exemplificăm, începând cu cuvântul. Tentația comună a unora din biserica occidentală este, dacă nu alterarea conținutului credinței, atunci măcar ignorarea unor teme grave din teama de a nu ofensa și de a nu stabili exigențe prea mari. Din păcate, astfel de tentații își fac loc și în România, cu precădere în firavul spațiu intelectual creștin: racordați naiv la orientările liberale din teologia occidentală, vorbind neîncetat despre Vatican II și „deschiderea Bisericii” inaugurată de acesta, arătând mereu către ultima declarația provocatoare a Papei Francisc, ei vor taxa imediat măcar printr-o ironie blândă felurite învățături tradiționale, în special (ce surpriză!) cele din domeniul moralei sexuale și al bioeticii. „Fii și tu mai tolerant” ți se va spune. „E adevărat ce spui tu: sfințenia e idealul, dar...” și deja de la „dar” ar trebui să te aștepți la reluarea unor teme din anii post ’68: „dar, așa cum spune și cardinalul cutare, mulți oameni nu ajung la acest ideal, iar Biserica este chemată să vindece, nu să judece”.

Ei bine, acestei tentații facile trebuie să i se reziste cu orice preț. Căci, lăsând la o parte că se află în afara Bibliei, Tradiției și Magisteriului, ea este exact modalitatea greșită de a face evanghelizare, și această pentru că este incompletă, deci anti-estetică, deci, în toate sensurile, urâtă. Acum înțelegem mai bine de ce Ioan Paul al II-lea și-a intitulat enciclica despre teologia morală Veritatis Splendor: adevărul are o splendoare infinită, iar adevărul nu mai este adevăr dacă e înlocuit cu minciuna, dacă este ignorat sau prezentat doar parțial. Ia adevărul, și nu vei mai avea frumusețe, seducție, persuasiune. Ia frumusețea, și nu vei mai avea adevăr. Doar dacă vom nara până la capăt povestea Bisericii vom găsi și adevărul, și doar dacă vom spune întregul adevăr, oamenii vor fi convinși prin simpla sa splendoare. Așadar, nu compromisul „pastoral”, nu ignorarea adevărurilor dureroase vor atrage oamenii către credință, ci prezentarea neînfricată a întregului tezaur al doctrinei și morale creștine. Nu capitulând în fața ideii că sfințenia este inaccesibilă celor mai mulți oameni vom „face treabă”, ci propunând îndrăzneț doar sfințenia ca viață pe care merită să o trăiești. Nu spunându-le oamenilor că o căsnicie durează până când iubirea se stinge, până când Biserica „dă binecuvântare” pentru o a doua căsătorie, permițându-le celor doi, „din motive pastorale”, să se și împărtășească, ci spunând că o căsnicie este indisolubilă, durează până la moarte și că harul lui Dumnezeu va ajuta negreșit, în mod infailibil, acele cupluri care pleacă în această aventură. Nu închizând ochii la coabitarea premaritală („ce să faci, erosul…”), vei atrage tinerii la Biserică, ci propunându-le mult mai mult, spunându-le că Isus nu le cere mediocritate și resemnare, ci le cere totul – castitate și virtute eroică – pentru că are un plan minunat cu fiecare din ei. În sfârșit, nu propunând o simplă morală publică, seculară, despre importanța „de a fi mai buni”, pe care toate ONG-urile o au deja, vom spune ceva semnificativ, ci vorbind arzător despre urcușul mistic către Dumnezeul-cel-Viu, care cutremura Sinaiul și venea ca o adiere ușoară la Ilie, mielul jertfit de la întemeierea lumii și leul lui Iuda, infinit intim și infinit transcendent, întuneric luminos și lumină neînserată - deci despre o viață care nu merită trăită dacă nu se hrănește din și nu merge către adorația fierbinte: „mai strălucitor decât orice lumină, dar mai lăuntric decât orice taină, mai măreț decât orice cinstire… tu, strălucirea mea, bogăția și mântuirea mea, tu, Domnul, Dumnezeul meu!” (Augustin, Confesiuni, IX, 1).

Există, așadar o splendoare a adevărului, a cuvântului drept ca reflectare a Cuvântului infinit. Creștinii de astăzi, mai mult decât oricând, nu trebuie să se teamă să propună totul semenilor - știind că Hristos cere totul – rostind întreaga poveste a creștinismului, chiar cu toate părțile mai greu de digerat, având încredere că există o strălucire a acestui adevăr care seduce în adânc inimile, o strălucire către care acestea tind, chiar când, în mod explicit, ei cer o Biserică tot mai liberală, tot mai edulcorată. Acestor cereri, chiar exprimate clar, scris, în sondaje și scrisori siropoase, le-aș răspunde: Nu poate fi așa! Nu poate fi adevărat că oamenii se resemnează cu mediocritate și cu altceva decât sfințenia – iar acest lucru e demonstrat de căutările lor aparent seculare, din plan istoric imanent: film, literatură, muzică, sport, iubire ca teritorii în care ei caută absolutul, drama, narațiunea care îți taie răsuflarea, eroismul, veșnicia. În acest sens poate fi citită hermeneutica continuității propusă de Benedict al XVI-lea ca o cheie de a interpreta Vatican II: nu ca ruptură, ci ca bornă într-o lungă transmitere, mereu altfel, mereu mai bogată, a Revelației infinite. Pentru că aceasta se transmite în istorie nemodificată, dar mereu în altă formă, întregul (fiindcă, totuși, a existat o Biserică și înainte de Vatican II…) ei parcurs dogmatic, cultural, artistic, liturgic trebuie mereu luat în considerare, respectat și orientat către viitor cu încredere că totul nu a fost încă spus. Este măsura justă a Bisericii, care își vestește tezaurul sigur ca o stâncă, bogat ca nisipul mării, adânc ca marea nesfârșită, de-a lungul veacurilor, atentă la trecut și prezent. Evident că există priorități diferite ale culturilor și bisericilor locale, o necesară diversitate de abordări în vestirea cuvântului, evident că trebuie mereu pusă în balanță tensiunea dintre tradiții locale și Tradiția în ansamblul ei, între acumulări istorice, artistice, liturgice și radicalitatea Evangheliei, între particular și universal, cutume și urgența mântuirii sufletelor, respectabilitatea unor ritualuri și devoțiuni și semnele supranaturale ale timpurilor recente. Bisericile din România vor trebui să judece atent aceste alternative.

Dar dacă, mai presus de orice, vom fi fideli Cuvântului, care este „viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și a spiritului, a încheieturilor și a măduvei, și este judecător al simțirilor și al cugetelor inimii” (Evr 4:12), nu vom pierde, iar dihotomia conservatorism/revoluție se va dovedi falsă, cu niciuna dintre opțiuni nefiind capabilă de a descrie adecvat esența Bisericii. Am descris până acum câteva principii generale ale abordării față de cuvânt. A mai rămas cealaltă parte a vieții lui Hristos, cealaltă parte a vieții creștine și a liturghiei: taina, sacramentul, jertfa. Căci, în final, Cuvântul viu, teribil, ce pătrunde până la despărțitura sufletului și a spiritului, în fața căruia nimic din sufletul uman nu rămâne ascuns, s-a interpretat pe sine pe Cruce și în dimineața Învierii. Predicarea fusese doar pregătirea gestului prin care răul a fost absorbit și distrus, prin care Tatăl spune un nou „Da” creației, prin care însăși esența mereu kenotică, de golire de sine, a Sfinte Treimi este revelată în istorie. Biserica, în final, este chemată să pună în scenă această lovitură de teatru a Golgotei și a mormântului gol, să îl repovestească pe Hristos prin sacrament, caritate, golire de sine, atitudinea de a face mereu loc celuilalt, dar într-o mișcare care pleacă mereu de la Tatăl și se întoarce la el, o adorație actualizată în cotidianitate și o imanență „prezentată” mereu în Templu, pe altar, ca sfinte daruri, spre transfigurare. Nici, în mod exclusiv, ritual, „servicii sacre” sau dat cu cădelnița, dar nici morală seculară – ci sfințenie ca lege, măsură, țintă. Contemplație în acțiune și acțiune încărcată de foc mistic. Și desigur, lucrul cel mai de preț, mărgăritarul Bisericii, cel pentru care, probabil fără să știe, negustorii rătăcitori din parabole au vândut totul: crucea, cu sângele fizic al martiriului sau cel sufletesc al renunțării la sine, chiar și în existența aparent banală. Sfinții sunt cei care l-au „povestit”, astfel, pe Hristos, în duh umilit, trup înfrânt și singurătate profetică, iar Biserica le-a pescuit numele din anonimat și le-a propus scenei publice, ca modele de urmat. Propun și eu unul: Oskar Schindler care, la sfârșitul unui iad pământesc, are o cădere nervoasă și începe să aiureze, arătând către ultimele sale bunuri (o mașină, o insignă minusculă) ca șanse pe care nu le-a folosit pentru a salva încă zece persoane, sau măcar două, sau măcar una. Acolo, în acel grup de evrei veniți să-l liniștească pe omul căzut, prăbușit sub lacrimi, se află povestea lumii, splendoarea adevărului și cheia mântuirii vremurilor noastre.

Alin Vara