Trei icoane: omul bogat, discipolii din Emaus, Maria din Magdala. Personaje izvor de inspiraţie pentru a trăi un Jubileu de milostivire, de speranţă, de convertire. S-a desfăşurat prin aceste linii Lectio magistralis ţinută de cardinalul penitenţiar major Angelo De Donatis luni după-amiază, 24 martie 2025, în bazilica romană "San Lorenzo in Damaso", anexată de Palatul Cancelariei. Intervenţia deschidea a XXXV-a ediţie a cursului Penitenţiariei Apostolice despre forul intern, ale cărui lucrări vor continua până vineri, 28 martie.
A pornit reflecţia cardinalului despre tema "Jubileu: un drum de milostivire, speranţă şi convertire pentru toţi" cu întrebarea - adresată adesea de credincioşi preoţilor - "Ce trebuie să facem pentru Anul Sfânt?", în care răsună întrebarea bogatului care îl întreabă pe Domnul ce trebuie "să facă pentru a avea viaţa veşnică".
În răspuns se ascunde un risc, a avertizat De Donatis, acela de "a pune în rând" o serie de lucruri de făcut: un "pelerinaj frumos", o "bună cercetare a cugetului", o vizită la o Poartă Sfântă, o "spovadă bună, celebrarea şi rugăciunea în comuniune cu papa şi cu toată Biserica, Crezul, o faptă de caritate, chiar eroică şi plină de satisfacţie", a prezentat el. La sfârşitul procesului ar avea loc un soi de "ratificare" a ceea ce a fost dus la capăt cu atâta dedicare.
Şi totuşi, a afirmat el, Isus nu-i spune omului bogat "dacă vrei să ai viaţa", ci "dacă vrei să intri în viaţă", conform unei perspective foarte diferite, care se traduce într-un parcurs jubiliar menit să "locuim" un spaţiu de duioşie infinită unde "să rămânem şi de acolo să ne mişcăm".
În acest sens, milostivirea nu este o destinaţie, ci "spaţiul din care să pornim". Traducând răspunsul furnizat de Isus omului bogat, darul jubiliar va permite "să intrăm în viaţă şi să trăim nu atât Jubileul nostru", ci pe cel al Tatălui, intrând în "milostivirea sa îmbelşugată". Pentru că slujirea noastră, a explicat penitenţiarul major, este "o slujire adusă mântuirii şi nu o listă de lucruri de făcut", şi fiecare acţiune pastorală "este o încurajare de a intra în viaţă, nu de a o avea".
A intra în Jubileu înseamnă a avea acces în această voinţă milostivă a lui Dumnezeu Tatăl care pentru noi înseamnă a intra în ascultare, şi atunci când - aşa i se întâmplă acelui bogat - a face este mai uşor decât a asculta. Dar, a continuat el, "cu cât am intrat mai mult în milostivirea lui Dumnezeu, cu atât mai mult o înţelegem, cu atât mai mult vom şti să ascultăm de modalitatea jubiliară pe care Dumnezeu Tatăl a gândit-o pentru noi".
Iată că dispoziţia faţă de voinţa milostivă a Tatălui ne deschide la a doua perspectivă jubiliară, cea a speranţei. Figuri de referinţă în acest sens, cei doi din Emaus, care "de la tristeţe încep să spere" graţie bucuriei de "a vedea o pâine care încă se frânge şi se înmulţeşte".
Şi aici se ascunde o capcană: a trăi anul jubiliar ca "o tresăltare momentană de speranţă", "un pic de oxigen în tragismul războaielor, al violenţelor, al răului din lume, al dezamăgirilor noastre înseşi". În schimb, obiectivul este de a merge spre o "speranţă trainică", fără a reduce problema la noi înşine; pelerinul "nu a rezolvat problemele sale", dimpotrivă: drumul prezintă "obstacole, încetiniri, accelerări puternice, opriri neprevăzute sau prea prelungite".
La rândul său, forţa speranţei nu se află în "soluţiile la aşteptări", ci în "certitudinea mâinii lui Cristos alături de noi", aşa cum este înţeleasă de discipolii din Emaus. Numai astfel speranţa - care are rădăcină în credinţă, altminteri ar fi iluzorie - nu înşală: nu contează că viaţa este în bunăstare, în sănătate, în boală, în frică, în siguranţă, pentru că în orice situaţie există sprijinul harului.
Dacă "ultimul cuvânt, despre dezamăgirile lumii şi ale vieţii, îl va avea nu moartea, nu întunericul, ci lumina Celui Înviat" care este alături "aici şi acum", atunci se lărgeşte speranţa pentru omenire. Toţi pelerinii - "săracii, cei din urmă, cei dezamăgiţi şi cei optimişti, bogaţii, cel care reuşeşte şi cel căruia îi este greu, exploataţii şi cei care îndură răul, cel care este protagonistul unor lucruri importante şi cel căruia îi este greu să găsească bucurii stabile, cel care este singur şi cel care este înconjurat de afect - toţi", a declamat penitenţiarul major, "pot spera în ultimul cuvânt care este viaţa, învierea, iubirea care învinge".
Departe de a fi "un medicament sau o terapie pentru cel care este în întuneric", speranţa este o "caracteristică permanentă" a credinciosului, care dă sens vieţii, a adăugat cardinalul De Donatis invitând să "redescoperim forţa naraţiunii" pentru a relata "mântuirea în faldurile zilnice ale vieţii".
Astfel se ajunge la al treilea aspect jubiliar, cel al convertirii, întrupat de Maria din Magdala. Cristos ne va întâmpina ca pe aceea care recunoaşte faţa sa, dacă la trecerea prin Poarta Sfântă vom ajunge "cu inima reconciliată", împăcaţi cu istoria noastră. Pe de altă parte, fiecare convertire cere "să reconsiderăm cu recunoştinţă ceea ce am trăit" - inclusiv eşecuri -, "să recitim rănile cu ochi noi" aşa încât să putem găsi mântuirea care se face "vizibilă" în viaţa noastră. Înzestraţi, ca fecioarele din parabolă, cu "uleiul" resurselor, al trudelor, al speranţei "în pofida a toate". Atunci într-adevăr convertirea "nu va fi un program de viaţă", ci o "experienţă de paradis: vom trăi pământul, istoria deja cu ochii cerului".
Lorena Leonardi
(După L'Osservatore Romano, 25 martie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
