În evangheliile din săptămânile trecute am putut observa convertirea şi schimbarea vieţii în bine a unor persoane (Zaheu vameşul; vameşul din templu; fiul risipitor), oameni care în ochii lumii erau consideraţi păcătoşi publici fără dreptul de a se mai putea converti sau să fie iertaţi vreodată; dar tocmai pe aceste persoane Dumnezeu ni le prezintă ca şi modele de urmat, nu pentru ceea ce au fost sau au făcut, ci pentru ceea ce au devenit. Iată cât este de periculos şi de nedrept dacă ne-am judeca noi unii pe alţii, deoarece judecata noastră ar fi o judecată cu părtinire, adică am avantaja pe unii în defavoarea altora.
Este nevoie, aşadar, de un Judecător drept. Cine este acest Judecător drept?
Tatăl Ceresc este cel care, iubindu-i pe oameni şi chemându-i la mântuire, este în măsură să împlinească această judecată. Întreg planul de mântuire îşi are originea în El, în Tatăl Ceresc.
Şi totuşi în Crez se afirmă că Hristos va veni cu mărire să judece viii şi morţii. În acest sens este Fiul acela care judecă. Deşi numai Tatăl are puterea să judece, această puterea i-a dat-o Fiului (In 5,22-23) care a înfăptuit opera de mântuire (Tatăl a decis această operă iar Fiul a realizat-o).
Din două motive fundamentale Tatăl îi acordă Fiului puterea de a judeca lumea:
1. Primul motiv are la bază misterul întrupării Fiului. El a luat fire omenească făcându-se întru totul asemenea nouă, în afară de păcat. Astfel El ne cunoaşte foarte bine, cunoaşte slăbiciunile umane, împărtăşind şi El limitele şi suferinţele omeneşti. Iată, din iubire pentru oameni, Tatăl a decis să fim judecaţi de cineva care ne cunoaşte şi ştie cât de slabi suntem, de cineva care, (am putea spune) ţine cu noi pentru că ştie cine suntem cu adevărat.
2. Al doilea motiv îl constituie sacrificiul lui Isus pe cruce. Acest sacrificiu arată nemărginita iubire a lui Dumnezeu faţă de oameni. Isus este iubirea văzută a Tatălui pentru omenire, deoarece Tatăl aşa de mult a iubit lumea încât a dat pe unicul său Fiu. Dacă ne-ar fi judecat numai Tatăl, fără Fiul, omul probabil ar putea găsi o scuză spunând că pe Tatăl nu l-a văzut nimeni şi El nu ştie ce înseamnă natură omenească cu tot ceea ce implică ea; dar prin Isus, iubirea a fost făcută vizibilă, iubirea a coborât pe pământ şi a locuit între noi.
În faţa acestei dezvăluiri totale a iubirii, omul nu mai poate găsi nici o scuză pentru a-şi motiva refuzul la întâlnirea cu Dumnezeu. O iubire ca cea a lui Hristos nu poate primi un refuz motivat, ci doar cine vrea cu adevărat să o respingă liber. Iată de ce Hristos răstignit şi preamărit devine Judecătorul suprem, deoarece El, Iubirea în persoană a trăit între oameni şi poate discerne adevărata valoare a iubirii oamenilor.
Am văzut care este rolul Tatălui, rolul Fiului în evenimentul escatologic al judecăţii finale, dar nu putem să nu amintim şi de Spiritul Sfânt. Ce rol are a treia Persoană Dumnezeiască dacă Fiul judecă lumea?
Rolul Spiritului Sfânt este acela de mărturisitor la marea judecată. Spiritul Sfânt este cel ce pune iubirea lui Hristos în inimile oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile, este cel care perpetuează sacrificiul lui Hristos şi îl face prezent în toate epocile de la început până la sfârşit. Este de fapt cel care îl mărturiseşte şi îl face cunoscut pe Isus tuturor oamenilor, astfel încât nimeni să nu se poată scuza la a doua venire a Mântuitorului că nu îl cunoaşte. Aşadar, Spiritul Sfânt, în acea ultimă zi, va depune mărturie în favoarea mesajului evanghelic pe care el l-a răspândit până la marginile lumii.
Prin urmare se poate observa caracterul trinitar al acestui eveniment al judecăţii finale şi rolul precis şi bine stabilit al fiecărei Persoane din Sfânta Treime.
Care este măsura sau parametrii după care se desfăşoară judecata?
Măsura de evaluare a judecăţii este iubirea primită şi dăruită. Însă nu este vorba de o iubire generică, la nivel de sentiment sau o iubire doar gândită, ci este vorba de iubirea lui Dumnezeu revărsată asupra oamenilor prin Hristos şi în Spiritul Sfânt. Iată de ce Isus se identifică cu oamenii, cu creaturile pentru că El este Iubirea întrupată a lui Dumnezeu pentru oameni.
În Evanghelia din Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, Isus se identifică cu cei mai mici; bineînţeles că nu se referă la vârstă ci se referă la cei umili, cei marginalizaţi de societate, la cei fără de apărare, se referă la toţi aceia care, pentru lume nu valorează nimic, dar în ochii lui Dumnezeu sunt totul, de fapt ei sunt baremul judecăţii universale.
Lumea de azi a redus săracii şi umilii la o simplă categorie socială, i-a pus sub anonimat. În schimb, pentru Evanghelie cel sărman nu este cel necunoscut sau cel marginalizat, ci el este cel ce poartă numele lui Dumnezeu. Un Dumnezeu ce a legat mântuirea noastră nu de acţiuni excepţionale, de a face fapte miraculoase pentru a ne putea mântui, ci a legat mântuirea noastră de lucruri simple, cotidiene, posibile tuturor: iubirea şi ajutorarea aproapelui. Nu ni se cere lucruri imposibile: să-i îmbogăţim pe săraci sau să-i vindecăm pe bolnavi, sau să-i eliberăm pe deţinuţi, ci doar ajutorarea, primirea, cercetarea, vizitarea celor ce au nevoie de noi.
Dar iată că sunt şi cei condamnaţi cărora le va spune Mântuitorul: „duceţi-vă de la Mine blestemaţilor”. Care este vina lor? Nu se spune că au făcut vreun rău săracilor sau că şi-au bătut joc de ei, ci pur şi simplu nu au făcut nimic pentru ei. Sunt aceia care spun: nu mă interesează, nu mă priveşte pe mine.
Aceştia sunt oamenii indiferenţei. Iată că indiferenţa poate ucide, duce la pierzare, dar mai grav este faptul că ucide din punct de vedere spiritual. Aceştia sunt pedepsiţi nu pentru răul ce l-au făcut, ci pentru binele pe care nu l-au făcut – păcatul omisiunii. Nu sunt judecaţi pentru că au urât, ci pentru că nu au iubit.
În concluzie, se poate observa cât de frumos ne ajută Evanghelia din Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi să reflectăm asupra religiozităţii noastre personale pentru a nu ne pierde în pure sentimente şi să nu uităm că adevărata religiozitate constă în angajamentul nostru concret şi practic în favoarea celor mai mici, neajutoraţi, marginalizaţi şi persecutaţi.
Chiar dacă Evanghelia din Duminica sus amintită lasă impresia că ar fi proiectată într-o viitoare fază escatologică, într-o etapă din viitor „Atunci când va veni Fiul Omului”, ea face un apel la astăzi, la rolul şi importanţa încă de pe pământ a unui comportament din punct de vedere moral corect pentru destinul ultim al fiecărei persoane, pentru viaţa veşnică.
Pr. Aurel Rus
