”Apelul insistent [al lui Isus] la convertire îl regăsim în cuvintele pe care Maria le-a rostit chiar aici: ”Pocăință, pocăință, pocăință!”. Ea repetă cuvântul de trei ori. Și o invită pe Bernadeta să facă unele gesturi. De ce oare? Suntem poate lenți în a înțelege? Ne considerăm cu prea mare ușurință fără de păcat? Nu o practicăm suficient? Fecioara ne cere să facem pocăință, dar nu numai pentru noi înșine, care avem nevoie de pocăință, ci și ”pentru cei păcătoși”, pentru o lume care merge rău”. La omilia Sfintei Liturghii prezidată duminică, 27 septembrie a.c., la sanctuarul Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes, Leon al XIV-lea a prezentat o amplă meditație despre lecturile biblice ale duminicii și a pus accentul pe chemarea la convertire și pocăință.
Potrivit surselor oficiale locale, preluate de Sala de Presă a Sfântului Scaun, au luat parte aproximativ 150.000 de credincioși, printre care se aflau 7.000 de bolnavi.
Vă oferim aici în traducerea noastră de lucru omilia papei Leon al XIV-lea de la Sfânta Liturghie prezidată la Lourdes:
Frați și surori, peregrini proveniți din Franța și din toată lumea, văzându-vă în această dimineață, reuniți în casa Maicii noastre, văd fața universală a Bisericii. Unii dintre voi au traversat continente, au depășit oboseala, au dus bucuriile și poverile voastre până la această Grotă sfântă. Ce bucurie să fim împreună, o singură inimă, o unică familie!
Doresc să adresez un salut particular peregrinilor care au venit din toate provinciile și diecezele Franței. Astăzi pășiți pe solul acestui pământ binecuvântat care a primit atât de multe haruri. Acest pelerinaj să revigoreze flacăra credinței în casele și în parohiile voastre! Duceți consolarea de la Lourdes vecinilor voștri, celor dragi și întregului popor francez.
Textele pe care liturgia ni le propune în această duminică [după ritul latin – n.n.] ating un aspect central al mesajului pe care Fecioara Maria a venit să i-l încredințeze sfintei Bernadeta: o invitația la convertire, blândă și în același timp presantă. În Evanghelie, Isus își îndreaptă privirea de adevăr și de tristețe profundă către inimile închise: ”nici măcar nu v-a părut rău” (Matei 21,32). De ce există această rană în inima lui Cristos? Pentru că Dumnezeu nu vrea pierderea fiilor săi. Profetul Ezechiel ne amintește acest lucru: ”dacă cel drept se întoarce de la dreptatea lui, săvârșește nedreptate şi moare din cauza ei, el moare din cauza nedreptății pe care o săvârșește”, în timp ce, dacă se convertește, dacă ”a văzut şi s-a întors de la răutatea pe care a comis-o, el va trăi şi nu va muri" (Ezechiel 18,26.28).Iată de ce apelurile la pocăință răsună în Sfintele Scripturi și traversează toată vestirea Evangheliei în decursul secolelor. Ele asumă o importanță salvatoare pentru a-și exprima urgența și necesitatea: astăzi, nu mâine, este timpul convertirii; astăzi este timpul prielnic, ziua mântuirii (cf. 1 Corinteni 6,2). Da, Dumnezeu își dorește ca omul să trăiască, să-și deschidă ochii și să se întoarcă la El. A se converti înseamnă a abandona căile erorii pentru a îmbrățișa Calea Vieții, deschizând astfel inima noastră la unica Bucurie care nu trece.
Isus însuși nu vorbește voalat atunci când îndeamnă la pocăință, după cum relatează, de exemplu, sfântul Luca: ”Dacă nu vă convertiți, cu toții veți pieri” (13,5). Dar El lărgește orizontul vieții pământești la cel al vieții veșnice. În timp ce fericirea de pe pământ este o realitate efemeră, relativă, uneori, din păcate, inaccesibilă pentru unii, adevărata fericire este promisă tuturor, în speranță, și ar trebui să fie obiectul principal al căutării noastre, al eforturilor noastre și ale alegerilor noastre. Fecioara Maria nu i-a spus, oare, sfintei Bernadeta: ”Nu-ți promit să fii fericită în această lume, ci în cealaltă”?
Această promisiune, proclamată chiar aici, răsună cu o forță deosebită pe pământul Franței și zdruncină mentalitățile noastre contemporane. În acest moment istoric, într-o societate care caută progresul și bunăstarea materială, dar tentată uneori să uite de orizontul veșniciei, Maria vine să ne amintească măreția și dimensiunea vocației noastre la viață, la viața cea veșnică. În fața curentelor actuale care încearcă să redefinească valoarea vieții umane în fața bolii, suferinței ori a bătrâneții, Grota de la Massabielle se înalță ca un sanctuar al speranței creștine. Aici, nici o formă de fragilitate nu este respinsă. Cârjele voastre, scaunele voastre cu rotile, lacrimile voastre ascunse nu sunt obstacole, ele sunt prin excelență locul în care sunteți de deplin respectați, primiți și transformați de iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. Lourdes este locul binecuvântat al unei mărturisiri de credință în frumusețea și sacralitatea vieții, căci ea este primită aici ca un dar prețios al lui Dumnezeu, destinat să înflorească pentru veșnicie în iubirea Tatălui.
”Îți promit”! Da, viața veșnică este o promisiune trainică și sigură pe care Domnul o face pentru noi. El ne-a dobândit-o deja prin moartea sa pe cruce și prin învierea sa și o împlinește zi de zi în noi prin harul botezului. Este la îndemâna noastră, dar ne revine nouă să o primim liber, să o preluăm, nu să o împiedicăm; dar piedica în calea harului și a vieții veșnice, unicul obstacol pentru această iubire este păcatul, replierea asupra noastră, respingerea lui Dumnezeu care ne închide în însăși întunecimile noastre. Este în joc, așadar, responsabilitatea noastră, și este mare. Dumnezeu ne-a vrut liberi, pentru că libertatea este o condiție a iubirii; nu se poate iubi din constrângere. Această libertate care ne este dăruită trebuie să o angajăm într-un DA spus lui Cristos și, cu ajutorul harului său, pe urmele Mariei; un DA reînnoit fără încetare, până la ultima noastră suflare: ”acum și în ceasul morții noastre”, spunem în rugăciunea Bucură-te, Marie.
Apelul insistent la convertire îl regăsim în cuvintele pe care Maria le-a rostit chiar aici: ”Pocăință, pocăință, pocăință!”. Ea repetă cuvântul de trei ori. Și o invită pe Bernadeta să facă unele gesturi. De ce oare? Suntem poate lenți în a înțelege? Ne considerăm cu prea mare ușurință fără de păcat? Nu o practicăm suficient? Fecioara ne cere să facem pocăință, dar nu numai pentru noi înșine, care avem nevoie de pocăință, ci și ”pentru cei păcătoși”, pentru o lume care merge rău. Cum ar putea inimile noastre să nu se simtă interpelate în fața conflictelor tot mai răspândite care distrug atât de multe vieți nevinovate? Și totuși, răul care chinuie epoca noastră provine din inima omului, Dumnezeu nu este responsabil: ”Nu calea mea este cea care nu e dreaptă - spune fiilor lui Israel - ci a voastră” (cf. Ezechiel 18,25). Așadar, inimile oamenilor sunt cele care trebuie să se schimbe, începând de la inima noastră.
Pocăința este o lucrare suscitată de iubire în solidaritate cu neamul omenesc: iubirea pentru Dumnezeu, față de care se vrea repararea rănii Inimii cauzată de păcatele noastre; iubire pentru toți frații noștri care nu ascultă această chemare la convertire și pe care vinovățiile lor îi târăsc către moarte. Exigența convertirii cuprinde Biserica însăși în pelerinajul ei pe acest pământ. Ea trebuie să aibă curajul de a trăi această convertire în primul rând. Ca să ne vindecăm de rănile profunde, de infidelitățile și de rătăcirile dureroase comise în interiorul ei, trebuie să ne dispunem cu smerenie sub privirea purificatoare a Domnului. A recunoaște greșelile noastre este indispensabil pentru creșterea spirituală, după cum scria sfântul Augustin: ”Să-ți displacă întotdeauna ceea ce ești, dacă vrei să dobândești ceea ce nu ești” (Sermo 169, 15.18).
Chemarea Maicii noastre la datoria rugăciunii și a convertirii ne copleșește de speranță mare pentru că ne arată modul prin care să schimbăm cursul lucrurilor, care nu este altul decât acela de a ne uni la pătimirea lui Cristos. Dragi bolnavi care cunoașteți suferința, atât de numeroși la Lourdes, aveți posibilitatea de a trăi necazurile și durerile voastre în acest spirit de oferire pentru a intra pe acel drum răscumpărător de care lumea are atât de mult nevoie. În acest sens, sunteți cu adevărat în inima Bisericii, iar rolul vostru este de neînlocuit.
Peregrini, frați și surori, nu veți pleca de la Lourdes așa cum ați venit: veți pleca de aici ca misionari ai speranței. Este miracolul acestui loc: să trezească bucuria speranței chiar în inima încercării și a suferinței. Fecioara Maria vindecă privirile noastre și transformă inimile noastre dăruindu-le pacea. Fiți, în țările voastre, în diecezele și în familiile voastre, mărturisitori activi ai acestei forțe și ai acestei blândeți dumnezeiești, care ne îngăduie să continuăm drumul și să ajungem la țel. Susținuți de rugăciunea bolnavilor și de iubirea Maicii noastre, mergeți cu încredere către viitor. Nu vă temeți de furtunile lumii: Sfânta Maică a lui Dumnezeu veghează asupra drumului vostru, învăluie Biserica cu mantia ei de blândețe și, ca o Stea luminoasă a dimineții, conduce pașii voștri pentru a vă face să vă nașteți, în bucurie, la viața însăși a Fiului ei, Isus. Amin.
***
La finalul Sfintei Liturghii de la Lourdes, papa conduce rugăciunea Îngerul Domnului, cu alocuțiune asupra căreia vom reveni cu un articol dedicat.
Prima întâlnire pe care papa a avut-o duminică la Lourdes a fost cu membrii Conferinței Episcopale Franceze, desfășurată în cursul dimineții. Agenda de duminică a călătoriei apostolice la Lourdes cuprinde, de asemenea, întâlnirea cu bolnavii și voluntarii care-i asistă, programată în jurul orei 15.30. Succesiv, papa are o întâlnire privată cu călugărițele de viață claustrală la Mănăstirea carmelită din Lourdes. Tot după-amiază, papa are o așteptată întâlnire privată cu mai multe victime ale abuzurilor comise în Biserică. Ultimul eveniment din agenda de la Lourdes începe la ora locală 21.00, la sanctuarul Maicii Domnului, unde papa conduce rugăciunea rozariului și participă la procesiunea cu lumânările aprinse.
Luni, 28 septembrie, papa merge cu avionul de la Lourdes la Metz, pentru ultima etapă a călătoriei sale apostolice în Franța, care a fost pusă sub genericul de inspirație biblică ”Pentru ca lumea să aibă viață”. În cursul serii de luni, papa se întoarce la Roma.
