De la convertirea sa în urma rănii de la Pamplona până la fondarea Societăţii lui Isus, Ignaţiu de Loyola a arătat o cale în care rugăciunea, discernământul şi angajarea în lume merg împreună. Această moştenire este continuată de iezuiţi prin dialogul dintre popoare, ştiinţă, arte şi credinţă, căutând semne ale divinului în istoria umană.
Aprobarea verbală a lui Paul al III-lea la Rocca Pia din Tivoli în 1539, apoi cea oficială în anul următor, a marcat începutul unei noi istorii: cea a Societăţii lui Isus. Un drum care continuă, care a dat un pontif Bisericii şi care, încă de la înfiinţarea sa, a deschis calea pentru armonizarea unei culturi care nu mai este un scop în sine, cu tradiţiile ţinuturilor misionare.
Astăzi, în comemorarea lui Íñigo López de Loyola, aşa cum a fost numit iniţial (a murit pe 31 iulie 1556), reluăm istoria unui tânăr, născut în Ţara Bascilor, care visa, asemenea Sfântului Francisc, la faima unui mare cavaler şi la iubirile unor doamne frumoase; în acelaşi timp, celebrăm o spiritualitate care nu se bazează pe respingerea lumii, ci mai degrabă pe cunoaştere, prin împărtăşirea şi studiul culturilor ţărilor în care adepţii lui Ignaţiu (Íñigo a vrut să ia numele Sfântului Ignaţiu de Antiohia, pe care îl admira pentru predica sa despre iubirea concretă a lui Cristos) au ales să meargă în misiune.
Grav rănit în timpul asediului Pamplonei, a suportat consecinţele: a rămas şchiopătând pe viaţă. Calea sa a fost una în care rugăciunea şi explorarea interioară s-au unit cu grija autentică pentru cei din urmă - bolnavi, săraci, orfani, cei care au cunoscut cu adevărat mizeria şi abandonul.
Pentru toţi aceştia, Ignaţiu a luptat, pornind de la propria luptă interioară, cu acele Exerciţii Spirituale care sunt considerate şi astăzi unul dintre cele mai mari exemple despre cum profunzimile fiinţei pot fi explorate prin rugăciune, meditaţie, dar şi prin a fi în lume, fără a deveni sclavii ei.
Nimeni nu este singur în căutarea binelui, iar Exerciţiile rămân, chiar şi astăzi, un ghid concret pentru a redescoperi calea pierdută şi a întreprinde drumul în lume şi în spirit. Nu este o coincidenţă faptul că misionarii iezuiţi, precum Matteo Ricci în China şi Francisc Xaveriu în Japonia, au aprofundat gândirea şi tradiţiile acelor locuri, intrând în contact rodnic cu gânditori, personalităţi religioase şi cu oamenii. În acest fel, au pus în practică învăţăturile lui Ignaţiu, orientate spre o căutare rodnică a elementelor comune ale spiritului şi a modurilor de a trăi împreună în pace.
Drumul spiritual a iezuiţilor a influenţat puternic artele şi literatura: să ne gândim că în anii 1920, o scriitoare aparent departe de mesajul creştin, precum Gertrude Stein, una dintre inovatoarele literaturii contemporane, a scris textul unei opere scurte, puse pe muzica lui Virgil Thompson, "Patru sfinţi în trei acte", în care personajele principale nu sunt alţii decât sfântul Ignaţiu şi sfânta Tereza de Avila. Şi nu este o coincidenţă faptul că un iezuit, Athanasius Kircher, a fost protagonistul unei perioade rodnice în care arheologia - aflată la începuturi în secolul al XVII-lea - filologia, arta, matematica, ştiinţele naturale, istoria şi credinţa au devenit o nouă formă de cunoaştere. Ca să nu mai vorbim de un purtător de stindard al căutării relaţiilor nu numai dintre ştiinţă şi credinţă, ci şi dintre Orient şi Occident în căutarea unităţii spirituale pierdute: Teilhard de Chardin, de asemenea iezuit, care, la fel ca Kircher, a căutat firul roşu subtil care străbate ştiinţa şi cultura şi duce la adevărata cunoaştere. O cunoaştere pe care Ignaţiu dorea să o distanţeze de acumularea arogantă de date şi să exploreze în schimb urmele lăsate de divin pe calea umană. Ca să nu mai vorbim de Marcel Jousse, şi el iezuit, care prin cercetările sale de teren a susţinut fascinanta convingere că îmbrăţişarea, legănatul şi comunicarea nu sunt altceva decât un fel de imitare inconştientă a mişcării circulare a planetelor şi stelelor. Un omagiu adus Creaţiei încă de la naşterea noastră.
Marco Testi
(După Agenţia SIR, 31 iulie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
