Sfânta Maria este menţionată pentru ultima dată în Noul Testament în primul capitol al cărţii Faptele Apostolilor; se aminteşte cum se află în mijlocul apostolilor, în cenacol, rugându-se, în aşteptarea coborârii Spiritului Sfânt. Spre deosebire de cărţile canonice, care sunt foarte sărace în informaţii, scrierile apocrife sunt nespus de abundente în amănunte despre viaţa Maicii Domnului, îndeosebi cărţile numite Protoevanghelia lui Iacob şi Istorisirea Sfântului Grigore teologul despre adormirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Termenul „adormire” este cel mai vechi care se foloseşte în legătură cu sfârşitul vieţii Maicii Domnului. Sărbătorirea acestui fapt a fost decretată pentru Orient în secolul al VII-lea de către împăratul bizantin Mauriţiu. În acelaşi veac, sărbătoarea este introdusă şi la Roma, de către un papă grec, Sergiu I. A mai trecut încă un secol până când termenul de „adormire” a cedat locul altui termen mai expresiv, „Asumpţiune”, „Ridicare”.
Papa Pius al XII-lea, în 1950, a definit ca dogmă de credinţă adevărul că Sfânta Maria nu a trebuit să aştepte sfârşitul timpului, aşa cum aşteaptă toate făpturile, spre a se bucura şi cu trupul de darul Răscumpărării; această declaraţie pune în lumină caracterul unic al sfinţeniei personale a Maicii Domnului, având în vedere că umbra păcatului nu a întunecat nici măcar o singură clipă frumuseţea sufletului său.
Treapta finală şi veşnică a Răscumpărării este unirea definitivă a omului cu Cristos biruitor, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Sfinţii, care se bucură – cu sufletul – de viziunea beatifică, sunt în aşteptarea împlinirii Răscumpărării, împlinire realizată în Sfânta Maria prin harul deosebit al scutirii de păcat.
În lumina acestei învăţături întemeiate pe Sfânta Scriptură, în aşa-numita „Protoevanghelie a lui Iacob”, care conţine prima vestire a mântuirii mesianice făcute de Dumnezeu strămoşilor noştri după căderea în păcat, Maria este prezentată ca noua Evă, strâns unită de noul Adam, Cristos. Isus şi Maria sunt părtaşi în aceeaşi durere şi iubire pentru a repara greşeala strămoşilor noştri. Maria este deci nu numai mama Răscumpărătorului, dar şi colaboratoarea lui, strâns unită cu El în luptă, ca şi în biruinţa decisivă. Această unire intimă cere ca Maria să triumfe, asemenea lui Isus, nu numai asupra păcatului, dar şi asupra morţii, cei doi duşmani ai neamului omenesc. De asemenea, după cum Răscumpărarea adusă de Cristos se împlineşte cu învierea trupului, la fel, biruinţa Mariei asupra păcatului prin Neprihănita Zămislire trebuia să fie completată cu biruinţa asupra morţii, prin glorificarea trupului în ridicarea la cer, deoarece mântuirea creştină este desăvârşită atunci când şi trupul participă la gloria cerească.
