În prima zi a Postului Mare după ritul roman sau latin - miercuri, 18 februarie a.c. - papa Leon al XIV-lea a mers la biserica ”Sfântul Anselm” de pe colina Aventinului unde a prezidat așa-anumita ”statio” și a participat la procesiunea penitențială, care s-a încheiat la bazilica ”Sfânta Sabina” cu Sfânta Liturghie, la ora 17.00. În timpul celebrării euharistice, Leon al XIV-lea a celebrat și ritul punerii cenușii pe cap. Credincioșii de rit bizantin vor începe Postul Mare pe 23 februarie.
”A-l opune idolatriei pe Dumnezeul cel viu (...) înseamnă a îndrăzni libertatea și a o regăsi prin intermediul unui exod, al unui drum, pentru a nu mai fi paralizați, rigizi, siguri pe propriile poziții, ci adunați pentru a ne pune în mișcare și a ne schimba. Cât de rar este să afli adulți care se răzgândesc, persoane, întreprinderi și instituții care recunosc că au greșit!”: a spus papa Leon al XIV-lea la omilia Sfintei Liturghii din Miercurea Cenușii, 18 februarie a.c., celebrată la bazilica paleocreștină Sfânta Sabina din Roma. Potrivit uzanței, celebrarea liturgică a început cu așa-numita ”stațiune” penitențială de la biserica Sfântul Anselm. După omilia celebrării euharistice, papa a binecuvântat cenușa, pe care a pus-o pe capul mai multor participanți în semn de pocăință. La rândul său, pontiful a primit cenușa pe cap de la cardinalul Angelo De Donatis.
Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, omilia papei Leon al XIV-lea de la Sfânta Liturghie din Miercurea Cenușii, celebrată în cursul serii la bazilica Sfânta Sabina din Roma.
Dragi frați și surori, la începutul oricărui timp liturgic, redescoperim cu o bucurie mereu nouă harul de a fi Biserică, o comunitate convocată pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu. Profetul Ioel a ajuns la noi cu vocea sa care îl scoate pe fiecare din propria izolare și face din convertire o urgență personală și, inseparabil, publică: ”Adunați poporul, consacrați o adunare! Întruniți-i pe bătrâni, convocați-i pe prunci și pe copiii de la sân!” (Il 2,16). El menționează persoanele a căror absență nu ar fi fost greu de motivat: cele mai fragile și mai puțin adaptate marilor adunări. Apoi, profetul îi menționează pe mire și pe mireasă: pare să-i cheamă din intimitatea lor pentru ca să se simtă că sunt o parte dintr-o comunitate mai mare. Apoi, le revine preoților, care deja se află, ca din datorie, între vestibul și altar (v. 17), fiind invitați să plângă și să găsească cuvintele potrivite pentru toți: Îndură-te, Doamne, de poporul tău! (v. 17).
Chiar și în timpul nostru, Postul Mare este un timp forte al comunității: Adunați poporul, convocați o adunare! (Il 2,16). Știm cât este din ce în ce mai greu să adunăm persoanele și să ne simțim un popor, dar nu în mod naționalist și agresiv, ci în comuniunea în care fiecare își găsește locul său. De-a dreptul, aici prinde formă un popor care își recunoaște popoarele, altfel spus, răul nu vine de la presupușii dușmani, dar a atins inimile, este în interiorul vieții proprii și trebuie înfruntat printr-o curajoasă asumare a răspunderii. Trebuie să admitem că e vorba de o atitudine contracurentului dar care, atunci când este atât de natural să ne declarăm neputincioși în fața unei lumi care arde, constituie o alternativă adevărată, onestă și atrăgătoare. Da, Biserica există și ca o profeție a unei comunități care își recunoaște păcatele.
Desigur, păcatul este personal, dar ia formă în mediile reale și virtuale pe care le frecventăm, în atitudinile prin care ne condiționăm unii pe alții, nu rareori în interiorul unor adevărate ”structuri de păcat” de ordin economic, cultural, politic și chiar religios. A opune idolatriei pe Dumnezeul cel viu, cum ne învață Scriptura, înseamnă a îndrăzni libertatea și a o regăsi prin intermediul unui exod, al unui drum, pentru a nu mai fi paralizați, rigizi, siguri pe propriile poziții, ci adunați pentru a ne pune în mișcare și a ne schimba. Cât de rar este să afli adulți care se răzgândesc, persoane, întreprinderi și instituții care recunosc că au greșit!
Astăzi, între noi, este vorba chiar de această posibilitate. Și nu este un caz faptul că numeroși tineri, chiar în contexte secularizate, simt mai mult decât în trecut chemarea acestei zile, Miercurea Cenușii. Într-adevăr, tinerii sunt cei care își dau seama în mod lămurit că un mod de viață mai just este posibil și că există responsabilități pentru ceea ce nu merge în Biserică și în lume. Este necesar, de aceea, să începem de unde se poate și cu cei care sunt dispuși. ”Iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii!” (2 Cor 6,2). Simțim, așadar, adierile misionare ale Postului Mare, în niciun caz pentru a ne distrage atenția de la munca pe care o avem de făcut cu noi înșine, ci pentru a o deschide la atât de multe persoane neliniștite și de bună voință, care caută căi prin care să ajungă la o autentică reînnoire a vieții, în orizontul Împărăției lui Dumnezeu și al dreptății sale.
”De ce să se spună printre popoare: «Unde este Dumnezeul lor?» (Il 2,17). Întrebarea profetului este ca un bold. Ne amintește și nouă acele gânduri care au a face cu noi și se ivesc printre cei care observă ca din exterior poporul lui Dumnezeu. Postul Mare ne solicită, într-adevăr, la acele întoarceri de drum, convertiri, care fac mai credibilă vestirea noastră.
Acum șaizeci de ani, cu câteva săptămâni după încheierea Conciliului Vatican II, sfântul Paul al VI-lea a vrut să celebreze public Ritul cenușii, făcând vizibil înaintea tuturor, în cadrul unei audiențe generale desfășurate în bazilica Sfântul Petru, gestul pe care și astăzi suntem pe punctul de a-l săvârși. El a vorbit despre acesta ca de o ”severă și impresionantă ceremonie penitențială” (Paul VI, Audiența generală, 23 februarie 1966), care se lovește de simțirea comună și în același timp interceptează întrebările culturii. El spunea atunci: ”Ne putem întreba, noi, cei moderni, dacă această pedagogie mai poate fi înțeleasă. Răspundem afirmativ. Pentru că e o pedagogie realistă. Este o chemare severă la adevăr. Ne readuce la o viziune justă asupra existenței noastre și asupra destinului nostru”.
Această ”pedagogie penitențială”, spunea Paul al VI-lea, ”surprinde omul modern prin două aspecte”: primul, ”cel privitor la imensa lui capacitate de amăgire, de auto-sugestie, de înșelăciune sistematică față de sine însuși cu privire la realitatea vieții și a valorilor ei”. Al doilea aspect este ”pesimismul fundamental” pe care papa Montini [Paul al VI-lea – n.n.] îl întâlnea pretutindeni: ”Cea mai mare parte a documentației omenești oferită astăzi de filosofie, literatură și spectacol se încheie prin a proclama ineluctabila vanitate a oricărei realități, imensa tristețe a vieții, metafizica absurdului și a nimicului. Această documentație este o apologie a cenușii”.
Noi, astăzi, putem să recunoaștem profeția pe care aceste cuvinte le cuprinde și să simțim în cenușa pe care o vom prim greutatea unei lumi care arde, a întregi orașe dezintegrate de război: cenușa dreptului internațional și a justiției între popoare, cenușa a întregi ecosisteme și a concordiei între persoane, cenușa gândirii critice și a anticelor înțelepciuni locale, cenușa acelui simț al sacrului care locuiește în orice făptură.
”Unde este Dumnezeul lor?” se întrebau popoarele. Da, preaiubiților, aceasta ne întreabă istoria și chiar mai înainte conștiința: să spunem morții pe nume, să-i purtăm asupra noastră semnele, dar să dăm mărturie pentru înviere. A ne recunoaște păcatele pentru a ne converti este deja o premoniție și o mărturie a învierii: înseamnă a nu ne opri în cenușă, ci a ne ridica și a reconstrui. Atunci, triduum-ul pascal, pe care îl vom celebra la punctul culminant al drumului de Post, va descătușa întreaga sa frumusețe și semnificație. Va face aceasta după ce ne-a implicat, prin intermediul penitenței, în trecerea de la moarte la viață, de la neputință la posibilitățile lui Dumnezeu.
Martirii din antichitate și din contemporaneitate strălucesc, de aceea, ca pionieri ai drumului nostru către Paști. Antica tradiție romană a ”stațiunilor” de Post – astăzi fiind prima dintre ele – este educativă: face trimitere atât la a se mișca, asemenea pelerinilor, cât și la zăbovire – statio – la ”memoriile” martirilor deasupra cărora se înalță bazilicile Romei. Oare nu este aceasta o solicitare de a ne pune pe urmele mărturiilor admirabile care au fost semănate de acum în lumea întreagă? Să recunoaștem locurile, poveștile de viață și numele celor care au ales calea Fericirilor evanghelice și a dus până la capăt consecințele acesteia. Mii de semințe care, chiar și când pare să fie risipite, înmormântate în pământ au pregătit secerișul îmbelșugat care ne revine nouă să-l culegem. Postul Mare, după cum ne-a sugerat Evanghelia, eliberându-ne de voința de a fi văzuți cu orice preț (cf. Mt 6,2.5.16), ne învață să vedem mai degrabă ceea ce se naște, ceea ce crește și ne mână să fim în slujba acestuia. Este sintonia profundă care se stabilește între Dumnezeul vieții, Tatăl nostru și al tuturor, și cel care, în taină, postește, se roagă și iubește. Să reorientăm către El, cu sobrietate și bucurie, toată ființa noastră și inima noastră întreagă.
