Cum comunică dincolo de Tibru Vaticanul? Toată lumea ştie deja: prin ziare, sau mai degrabă prin ziarul "L'Osservatore Romano", din îndepărtata zi de 1 iulie 1861; prin Radio Vatican, din 12 februarie 1931; şi, mai recent, prin imagini de la Centrul de Televiziune al Vaticanului (acum Vatican Media) şi de pe internet, care reuneşte o parte din această panoplie, prin portalul Vatican News.
Dar să fim serioşi, trebuie să recunoaştem că, dintre toate mijloacele de comunicare catolice, cel mai "coerent cu misiunea" este tocmai radioul. Este, fără îndoială, cel mai "divin".
Permiteţi-mi să explic. Într-adevăr, este cu siguranţă adevărat că Dumnezeu comunică, ba chiar se comunică pe sine, prin Scriptură, aşa că este corect să recunoaştem primatul ziarului, al paginii tipărite, dar este, de asemenea, adevărat că scrisul vine mai târziu. La început este Cuvântul. Şi cuvântul este oral înainte de a fi scris. Este scris după aceea, este transcris. Biblia, Evangheliile, aceste texte extraordinare pe care se întemeiază credinţa creştină, relatează istorii care au avut loc în viaţa reală şi au fost narate mai întâi pe cale orală. Unul vorbeşte, relatând experienţa sa trăită, iar celălalt ascultă. Nu întâmplător Sfântul Paul a spus "Fides ex auditu": credinţa vine din ascultare. Şi, chiar înainte de asta, întregul Vechi Testament este punctat de îndemnul divin: "Ascultă, Israel!".
Aşadar este clar: Dumnezeu preferă radioul. Dintre toate simţurile, preferă auzul. Şi acest lucru foarte raţional. Dintr-o anumită perspectivă, cineva ar putea fi înclinat să spună: "Ei bine, văzul este mai bun; este un simţ foarte puternic, cel mai eficient dintre cele cinci simţuri". Totuşi, Sfântul Ioan subliniază acest lucru în Prologul său: "Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu". Şi motivul constă tocmai în faptul că văzul este un simţ puternic, care cuprinde toate celelalte simţuri. De aceea, dintre toate cele cinci simţuri, Dumnezeu alege auzul, poate cel mai "slab" dintre toate. Pentru că Dumnezeul Bibliei este un Dumnezeu "slab". Adică discret, blând, care nu-şi foloseşte toată forţa, ci îşi moderează puterea. Ceea ce este în joc aici este libertatea, acel dar misterios pe care Dumnezeu l-a dat omului şi pe care intenţionează să-l respecte.
Dacă Dumnezeu ar apărea în toată puterea sa, ce s-ar întâmpla cu credinţa noastră, înţeleasă ca o acceptare liberă a propunerii lui Dumnezeu? Dar, din moment ce este tocmai o propunere, Dumnezeu evită să se impună. El se propune, şi o face elegant, prin urechile noastre.
Aceste găuri ciudate pe care le avem pe pereţii craniului nostru sunt mereu deschise (este imposibil să ne "închidem" urechile), aşa că suntem în mod constitutiv "ascultători", dar ce anume auzim? Multe lucruri, poate prea multe. Totul ajunge la acele găuri "deschise 24/7", totul ne impresionează timpanele noastre atât de sensibile. Este vorba aşadar de a alege, de a activa capacitatea noastră de alegere, libertatea noastră.
E ca şi cum am asculta radioul: să ne sintonizăm, să găsim lungimea de undă potrivită şi să percepem mesajele care vin de la Dumnezeu în mijlocul miilor de mesaje ale lumii. Este vorba despre a face tăcere şi a asculta, reducând zgomotul de fundal al oraşului (dar şi al inimii noastre). Dacă Dumnezeu ar folosi televizorul, ar avea o victorie uşoară: dacă porneşti televizorul într-o cameră, toată lumea ajunge să-l urmărească, încetând orice altă activitate. Radioul este diferit. Dacă există un radio pornit într-o cameră, toţi continuă să facă ceea ce le dictează viaţa. Radioul se contopeşte în mod natural cu viaţa, se amestecă cu ea. Şi acea muzică sau ştire din fundal este dulce, până când apare ceva, o notă, o ştire, care ne loveşte: atunci reducem la tăcere tot restul şi dăm radioul mai tare. Şi aici Dumnezeu se poate conecta cu noi.
Acest Dumnezeu discret "stă la uşă şi bate" şi cere cu umilinţă atenţia noastră, pe care o putem acorda sau refuza în mod liber. Acesta este un joc delicat, un joc care poate schimba viaţa, un joc pentru urechi rafinate. Pe scurt, chiar şi urechea îşi doreşte partea ei. Şi poate fi partea cea mai bună.
Andrea Monda
(După L'Osservatore Romano, 12 februarie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
