”În această zi, stau înaintea noastră șapte mărturisitori, noii sfinți și sfinte care, prin harul lui Dumnezeu, au păstrat aprinsă făclia credinței, mai mult, ei înșiși au devenit făclii capabile să răspândească lumina lui Cristos”. În Ziua mondială a misiunilor, duminică 19 octombrie 2025, Leon al XIV-lea a prezidat Sfânta Liturghie și ritul canonizării a șapte fericiți - doi martiri, trei călugărițe și doi credincioși laici – pe care i-a prezentat ca modele de credință în timpurile noastre.
”Mijlocirea lor să ne însoțească în încercări, iar exemplul lor să ne inspire în vocația comună la sfințenie. În timp ce suntem pelerini către acest țel, să ne rugăm fără încetare, statornici în ceea ce am învățat și credem cu tărie (cf. 2Tm 3,14). În acest fel, credința de pe pământ susține speranța din cer”: a spus papa Leon al XIV-lea la omilia Sfintei Liturghii din 19 octombrie a.c., în Piața San Pietro, în cadrul căreia a canonizat șapte fericiți.
Noii sfinți, care se adaugă la alți doi care au fost canonizați în 7 septembrie a.c., sunt: Ignațiu Choukrallah Maloyan, martir, episcop (1869-1915), Petru To Rot, martir, catihet (1912-1945), Vincența Maria Poloni, fecioară, fondatoare (1802-1855), Carmen Elena Rendiles Martinez, fecioară, fondatoare (1903-1977), Maria Troncatti, fecioară (1883-1969), Iosif Grigore Hernández Cisneros, credincios laic, medic (1864-1919), și Bartolomeu Longo, credincios laic, avocat (1841-1926).
Sfânta Liturghie și ritul canonizării au început la ora Romei 10.30, în Piața Sfântul Petru și au fost oficiate în limba latină. Lecturile biblice ale celebrării euharistice, luate de la duminica a XXIX-a din timpul de peste an după ritul roman sau latin, au fost proclamate în spaniolă și italiană, în timp ce Evanghelia a fost cântată în latină și greacă. Omilia a fost prezentată în italiană. Intențiile de la Rugăciunea credincioșilor au fost rostite în armeană, engleză, arabă, portugheză și în tok pisin, o limbă din Papua Noua Guinee vorbită de sfântul Petru To Rot.
Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, omilia papei Leon al XIV-lea.
Dragi frați și surori, întrebarea prin care se încheie Evanghelia proclamată mai înainte deschide reflecția noastră: ”Când va veni Fiul Omului, va găsi oare credință pe pământ?” (Lc 18,8). Această întrebare ne revelează ceea ce este mai prețios în ochii Domnului, credința, legătura de iubire dintre Dumnezeu și om. Chiar în această zi stau înaintea noastră șapte mărturisitori, noii sfinți și sfinte care, prin harul lui Dumnezeu, au păstrat aprinsă făclia credinței, mai mult, ei înșiși au devenit făclii capabile să răspândească lumina lui Cristos.
În raport cu marile bunuri materiale, culturale, științifice și artistice, credința excelează nu pentru că ele ar fi de disprețuit, ci pentru că fără credință își pierd sensul. Relația cu Dumnezeu este de cea mai mare importanță pentru că el, la începutul timpurilor, a creat toate din nimic și salvează din nimic tot ceea ce se sfârșește în timp. Un pământ fără credință ar fi locuit de fii care trăiesc fără Tată, ca niște creaturi fără mântuire.
Iată de ce Isus, Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om, se întreabă despre credință: dacă ar dispărea din lume, ce s-ar întâmpla? Cerul și pământul ar rămâne ca înainte, dar nu ar mai fi în inima noastră speranță; libertatea tuturor ar fi învinsă de moarte; dorința noastră de viață s-ar prăvăli în hău. Fără credința în Dumnezeu nu putem să sperăm în mântuire. Întrebarea lui Isus, de aceea, ne macină, da, dar numai dacă uităm că Isus însuși este cel care o rostește. Cuvintele Domnului, într-adevăr, rămân întotdeauna evanghelie, adică vestire plină de bucurie a mântuirii. Această mântuire este darul vieții veșnice pe care îl primim de la Tatăl, prin intermediul Fiului, prin puterea Spiritului Sfânt.
Preaiubiților, tocmai de aceea Cristos le vorbește discipolilor săi despre ”datoria de a se ruga întotdeauna şi de a nu se descuraja” (v.1): după cum nu obosim să respirăm, tot la fel să nu obosim să ne rugăm! După cum respirația susține viața trupului, tot la fel rugăciunea susține viața sufletului: credința, într-adevăr, se exprimă în rugăciune, iar rugăciunea autentică trăiește din credință.
Isus ne arată această legătură printr-o parabolă. Un judecător rămâne surd la cerințele presante ale unei văduve, a cărei insistență îl duce, până la urmă, să acționeze. La prima vedere, această tenacitate devine pentru noi un frumos exemplu de speranță, mai ales în timpul încercării și al necazului. Perseverența femeii și comportamentul judecătorului, care acționează fără plăcere, pregătesc însă întrebarea provocatoare a lui Isus: Dumnezeu, Tatăl bun, ”nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el?” (v. 7).
Să lăsăm ca aceste cuvinte să răsune în conștiința noastră: Domnul ne întreabă dacă credem că Dumnezeu este un judecător drept față de toți. Fiul ne întreabă dacă credem că Tatăl vrea întotdeauna binele nostru și mântuirea oricărei persoane. În această privință, două ispite pun la încercare credința noastră: prima prinde tărie din scandalul răului, făcându-ne să ne gândim că Dumnezeu nu ar asculta strigătul celor asupriți și că lui nu i-ar fi milă de suferința inocentă. A doua tentație este pretenția că Dumnezeu ar trebui să acționeze după cum vrem noi, iar atunci rugăciunea cedează locul unui ordin dat lui Dumnezeu pentru a-l învăța cum să facă pentru a fi drept și eficace.
De ambele ispite ne eliberează Isus, mărturisitor desăvârșit de confidență filială. El este cel nevinovat care, mai ales în timpul pătimirii sale, se roagă în acest fel: ”Tată, facă-se voința ta!” (cf. Lc, 22,42). Sunt aceleași cuvinte pe care Învățătorul ni le înmânează în rugăciunea Tatăl Nostru. Orice s-ar întâmpla, Isus se încredințează Tatălui ca Fiu; de aceea, noi, ca frați și surori în numele său, proclamăm: ”Cu adevărat vrednic și drept, de cuviință și mântuitor lucru este să-ți aducem mulțumiri pururea și în tot locul ție, Doamne, Părinte sfânt, atotputernic, veșnic Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos” (Liturghierul roman, Rugăciunea euharistică a II-a, Prefața).
Rugăciunea Bisericii ne amintește că Dumnezeu face dreptate față de toți, dându-și viața pentru toți. În acest fel, când strigăm către Domnul ”Unde ești?”, să transformăm această invocație într-o rugăciune și atunci vom cunoaște că Dumnezeu este acolo unde suferă cel nevinovat. Crucea lui Cristos revelează dreptatea lui Dumnezeu. Iar dreptatea lui Dumnezeu este iertarea: El vede răul și îl răscumpără, luându-l asupra sa. Când suntem răstigniți de suferință și violență, de ură și război, Cristos este deja acolo, pe cruce pentru noi și împreună cu noi. Nu există plâns pe care Dumnezeu să nu-l consoleze; nu există lacrimă care să fie departe de inima sa. Domnul ascultă, ne îmbrățișează așa cum suntem, ca să ne transforme cum este el. Cine respinge, în schimb, milostivirea lui Dumnezeu, rămâne incapabil de milostivire față de aproapele. Cine nu primește pacea ca un dar nu va ști să dăruiască pacea.
Preaiubiților, înțelegem acum că întrebările lui Isus sunt un îndemn vibrant la speranță și acțiune: când Fiul Omului va veni, va găsi oare credință în providența lui Dumnezeu? Aceasta este credința care susține angajamentul nostru pentru dreptate tocmai pentru că noi credem că Dumnezeu mântuiește lumea din iubire, eliberându-ne de fatalism. Să ne întrebăm, așadar: când auzim chemarea celui aflat în dificultate, suntem noi mărturisitori ai iubirii Tatălui după cum a fost Cristos față de toți? El este cel smerit care-i cheamă pe cei aroganți la convertire, cel drept care ne face drepți, după cum dovedesc noii sfinți de astăzi: nu eroi ori paladini ai vreunui ideal, ci bărbați și femei autentici.
Acești prieteni credincioși ai lui Cristos sunt martiri pentru credința lor, ca episcopul Ignațiu Choukrallah Maloyan și catihetul Petru To Rot; sunt vestitori ai Evangheliei și misionari, ca sora Maria Troncatti; sunt fondatoare carismatice, ca sora Vincența Maria Poloni și sora Carmen Rendiles Martínez; cu inima înflăcărată de devoțiune, ei sunt binefăcători ai umanității, ca Bartolomeu Longo și Iosif Grigore Hernández Cisneros. Mijlocirea lor să ne însoțească în încercări, iar exemplul lor să ne inspire în vocația comună la sfințenie. În timp ce suntem pelerini către acest țel, să ne rugăm fără încetare, statornici în cele pe care le-am învățat și în care credem cu tărie (cf. 2Tm 3,14). În acest fel, credința de pe pământ susține speranța din cer”.
La finalul Sfintei Liturghii, Leon al XIV-lea a condus rugăciunea ”Îngerul Domnului”, precedată de o scurtă alocuțiune în care a mulțumit participanților - aproximativ 70 de mii de romani și pelerini de pe toate continentele – și a menționat în mod special Ziua mondială misionară. ”Biserica este toată misionară”, a spus pontiful, ”dar în această zi ne rugăm în mod special pentru acei bărbați și acele femei care au lăsat totul și au mers ca să ducă Evanghelia la cei care nu o cunosc. Ei sunt misionari de speranță între popoare. Domnul să-i binecuvânteze!”. Papa a făcut, apoi, un apel la pace în Myanmar, spunând că știrile care sosesc din această țară ”sunt, din nefericire, dureroase și raportează despre continue ciocniri armate și bombardamente aeriene, chiar asupra persoanelor și a infrastructurilor civile. Sunt aproape de cei care suferă din cauza violenței, nesiguranței și a numeroaselor probleme. Reînnoiesc apelul meu stăruitor ca să se ajungă la o încetare a focului imediată și eficace. Instrumentele de război să cedeze pasul în fața celor de pace printr-un dialog inclusiv și constructiv”. În fine, Sfântul Părinte Papa a încredințat mijlocirii Fecioarei Maria și a noilor sfinți ”rugăciunea noastră continuă pentru pace în Țara Sfântă, Ucraina și în celelalte locuri de război. Dumnezeu să acorde tuturor responsabililor înțelepciune și perseverență ca să înainteze în căutarea unei păci juste și durabile!”.
Celebrarea euharistică s-a încheiat cu binecuvântarea apostolică a Sfântului Părinte, binecuvântare ce ajunge prin mass-media la toți cei care o primesc în spirit de credință.
