Vă oferim traducerea în limba română a documentului publicat de Dicasterul pentru Bisericile Orientale în luna decembrie 2024: „Acordarea biritualismului, trecerea la o altă Biserică și adaptări de rit”.
ACORDAREA BIRITUALISMULUI
Canonul 674 § 2 din Codul Canonic al Bisericilor Orientale spune că slujitorul sacru e ținut să celebreze Sfintele Taine (care, altfel, sunt ilicite) conform prescrierilor liturgice din propria Biserică sui iuris, cu condiția ca, prin lege, să nu se fi stabilit altfel sau dacă nu a primit de la Scaunul Apostolic o facultate specială.
În acest sens, faptul de a rezerva această permisiune „specială” Scaunului Apostolic face să fie evident că așa-zisul biritualism al clericilor reprezintă o permisiune justificabilă pe baza unor nevoi pastorale efective și evidente, și nu li se acordă pentru a-și satisface devoțiuni sau interese personale față de o tradiție liturgică anume.
În plus, în contextul actual, caracterizat de dispersia multor credincioși din Bisericile orientale care, din cauza conflictelor și a unor grave crize socio-economice, sunt constrânși să își părăsească propriile țări, există, mai ales în unele țări din Occident care resimt lipsa preoților, tendința de a-i încadra pe slujitorii sacri exclusiv în comunitățile de rit latin. O astfel de practică ce denaturează apartenența rituală a preotului trebuie puternic descurajată. Ajutorul pastoral dat de preoții orientali, legitim și pozitiv în contextul comuniunii catolice, totuși nu poate comporta neglijența față de slujirea pe care aceștia sunt chemați să o acorde, în orice loc, cu prioritate credincioșilor din Biserica proprie.
În lumina acestor premize, când se prezintă cererea de permisiune pentru biritualism, la Dicasterul pentru Bisericile Orientale, competent în materie, sunt necesare nu doar câteva documente, ci și asigurarea referitoare la slujirea respectivului clericul în favoarea credincioșilor din Biserica sa sui iuris. Se vor trimite, așadar, în scris, următoarele documente:
1) scrisoare din partea clericului care trebuie să primească facultatea de biritualism pentru a celebra într-un singur rit pe lângă cel propriu;
2) scrisoare de cerere din partea Ordinarius-ului pe al cărui teritoriu autorul cererii va sluji într-un rit diferit de al său. Acest document va specifica în mod clar:
– destinația pastorală în respectiva circumscripție ecleziastică;
– pregătirea certificată a preotului de a celebra în ritul pentru care se cere permisiunea;
– comunitatea de același rit cu cel al preotului, de care acesta se îngrijește, asigurând că această slujire este prioritară față de cea care se cere a fi împlinită în favoarea altor credincioși.
3) scrisoarea de consimțământ din partea Ordinarius-ului preotului (după ritul nativ).
Din punct de vedere procedural, dacă într-o anumită circumscripție ecleziastică orientală e nevoie, Ierarhul îi va putea cere Ordinarius-ului latin un cleric biritual. Îi revine Ierarhului, după ce a primit consensul Ordinarius-ului latin, să ceară Dicasterului pentru Bisericile Orientale acordarea acestei facultăți, trimițând cele trei documente menționate. Tot la fel, dacă într-o anumită dieceză este lipsă de cler, Ordinarius-ul îi va putea cere Ierarhului oriental un cleric biritual. Ordinarius-ului îi revine datoria ca, după ce va fi primit consimțământul Ierarhului, să solicite Dicasterului pentru Bisericile Orientale acordarea acestei facultăți prin cele trei documente menționate, indicând clar pentru care comunitate de rit oriental clericul în cauză își va desfășura cu prioritate slujirea.
Apoi, dacă într-o dieceză se află credincioși orientali încredințați în grija Ordinarius-ului latin, acesta i se va adresa Întâi-stătătorului acelei Biserici sui iuris și-i va comunica necesitatea de a trimite un preot care aparține de același rit. Dacă acest lucru nu va fi cu putință, Ordinarius-ul de rit latin va putea prezenta o instanță Dicasterului pentru Bisericile Orientale referitor la acordarea facultăților de biritualism pentru un preot din clerul local, pregătit cum se cuvine.
Amintim, în concluzie, că permisiunea de biritualism se acordă individual (nu grupurilor) este pe perioadă determinată, are o durată maximă de cinci ani, și că, eventual (dar niciodată automat), se poate reînnoi prin trimiterea unui nou Rescript din partea Dicasterului, specificând și motivând în prealabil cererea care trebuie trimisă înainte de data la care expiră permisiunea precedentă. În cazul în care există convenții stipulate între Biserici particulare de diferite rituri pentru slujirea preoților, se recomandă să se ia în considerare această durată maximă.
Oricum, în niciun caz, permisiunea de biritualism nu trebuie considerată ca o inserare în Biserica în al cărei rit se cere să se celebreze.
Se va evita, cu excepția cazurilor de o gravitate extremă, încardinarea unui cleric eparhial într-o dieceză de rit latin; cu atât mai mult cu cât, după cum s-a văzut, nu pot exista cazuri în care un cleric oriental să-și împlinească slujirea în mod exclusiv, sau chiar și numai prioritar, în Biserica latină, decât pe baza unui acord fidei donum și pentru o perioadă maximă de 5 ani cu Bisericile orientale care au un surplus de cler.
TRECEREA LA O ALTĂ BISERICĂ SUI IURIS
(TRANSITUS AD ALIAM ECCLESIAM SUI IURIS)
Ritul latin și riturile Bisericilor orientale reprezintă patrimonii vii și inestimabile ale Bisericii universale a lui Cristos, care evidențiază unitatea în diversitate a catolicismului.
În acest context, restabilirea unității depline cu Biserica catolică de către un credincios oriental – acestea sunt cazurile cele mai frecvente în cererile de trecere de la o Biserică la alta – nu comportă pierderea identității sale rituale, căci ritul trebuie înțeles într-o manieră mult mai amplă decât numai obiceiurile din celebrări, fiind vorba despre un patrimoniu liturgic, teologic, spiritual și disciplinar (cfr. Can. 28 § 1 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale) al Bisericii, care are întâietate și depășește alegerea celui care face parte din aceste biserici.
Legislația ecleziastică prevede, așadar, ca necatolicii orientali, unindu-se cu Biserica catolică, să păstreze, să cinstească și să respecte acest patrimoniu. În acest sens, canonul 35 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, fără să se limiteze la a lua în considerare doar norma disciplinară, ci exprimând mai ales un motiv cu caracter ecleziologic, prevede ca aceștia să fie înscriși în Biserica sui iuris de același rit, cu excepția dreptului, în cazuri speciale, când se recurge la Scaunul Apostolic.
Așadar, pe scurt, faptul că unii credincioși, care aparțin de Bisericile orientale necatolice, își descoperă și își aprofundează credința în cadrul Bisericii catolice de tradiție latină nu comportă pierderea identității lor rituale. Acest lucru se evidențiază cu claritate în prevederile Conciliului Vatican II (cfr. Orientalium Ecclesiarum, n. 6), unde s-a subliniat importanța păstrării fidele și a respectării cu acuratețe a propriului rit de către fiecare credincios. Codul Canoanelor Bisericilor Orientale a fost elaborat și pentru a da o aplicare practică acestui principiu, fiindcă nerespectarea lui duce la pericolul dispariției Bisericilor catolice orientale. Pentru a întări acest lucru, dreptul prevede ca obiceiul de a primi Sfintele Taine în celebrările liturgice ale unei Biserici sui iuris să nu implice înscrierea în respectiva Biserică (cfr. can. 112 §2 din Codul de Drept Canonic).
Dat fiind actualul moment istoric în care riscul ca tot mai mulți credincioși catolici orientali din diaspora să fie „latinizați”, practica în vigoare a Dicasterului pentru Bisericile Orientale, competent în materie, este așadar aceea de a nu permite trecerea la Biserica latină pentru credincioșii catolici orientali, decât în caz de căsătorie (conform celor prevăzute de can. 33 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale) sau în cazuri deosebite și din motive serioase evaluate individual chiar de către Dicaster, și desigur, în sens restrictiv. Totuși, nu li se interzice acestor catolici ca, respectându-și conștiința, să poată participa, chiar și în mod activ, la viața comunităților de rit latin pe care deja le frecventează, mai ales acolo unde nu există comunități de ritul lor, luând oricum în considerare obligația parohului latin de a respecta ceea ce este prescris în cazul primirii Tainei Sfântului Botez (cfr. canoanele 677 § 1, 678, 683 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale), Mirului și Căsătoriei de către credincioșii de rit oriental. Acestea sunt conforme celor declarate de Conciliul Vatican II în Decretul despre Ecumenism, Unitatis redintegratio (cfr. n. 18), care stabilește ca necatolicilor care cer în mod spontan să se unească în deplină comuniune cu Biserica catolică să nu li se impună nicio povară, în afară de lucrurile esențiale, și că aceștia trebuie să fie primiți de Autoritatea eclezială competentă (cfr. canoanele 898-899 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale) în Biserica catolică numai prin mărturisirea credinței catolice, iar înainte de aceasta, să primească o pregătire doctrinală și spirituală adecvată condiției fiecăruia (cfr can. 897 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale).
Concret, în cazul în care un credincios, conștient fiind de existența ritului de apartenență, intenționează, din motive anumite și grave, să ceară înscrierea într-o altă Biserică sui iuris, este nevoie să prezinte o cerere scrisă în care să detalieze fiecare din motivațiile speciale care justifică acordarea acestei grații. Această cerere să nu o motiveze doar prin obiceiul pe care îl are sau prin vreo preferință rituală. Cererea trebuie prezentată de către cel interesat împreună cu aprobarea scrisă de către Ordinarius-ul local al ritului în care se dorește trecerea și consimțământul scris al Ordinarius-ului pentru ritul de care aparține.
În unele cazuri specifice, cum ar fi intrarea într-un Institut de viață consacrată dintr-o altă Biserică sui iuris, este necesar să se obțină permisiunea de adaptare de rit, de la Scaunul Apostolic. Această permisiune acordă facultatea de conformare la patrimoniul liturgic, teologic, spiritual și disciplinar al unei alte Biserici sui iuris, păstrând apartenența la cea de origine.
În final, amintim că cei care se află în afara teritoriului propriei Biserici sui iuris se pot conforma pe deplin normelor în vigoare din locul unde trăiesc, în ceea ce privește zilele de sărbătoare și de penitență (cfr. can. 883 §1 Codul Canoanelor Bisericilor Orientale).
ADAPTĂRI DE RIT
Permisiunea Scaunului Apostolic, care acordă facultatea de a se conforma la patrimoniul liturgic, teologic, spiritual și disciplinar al unei alte Biserici sui iuris fără a comporta înscrierea și păstrând apartenența la cea de origine, este necesară liceității hirotonirii slujitorilor sacri ce aparțin unei alte Biserici sui iuris și admiterii la noviciat într-un Institut de viață consacrată dintr-o altă Biserică sui iuris.
Această permisiune, numită adaptare de rit, trebuie cerută în scris de la Dicasterul pentru Bisericile Orientale atât de către candidat cât și de Ordinarius-ul respectiv, alături de consimțământul Ordinarius-ului credinciosului (Ierarhul, în cazul în care aparține de o Biserică orientală). Cererea va avea anexate documentele care certifică datele anagrafice ale candidatului și certificatul de botez.
Dacă este vorba despre un candidat la Ordinele sacre, acesta va trebui să le primească conform prescrierilor liturgice ale Bisericii sui iuris de care aparține, dacă permisiunea nu îl autorizează altfel. Dacă admiterea la ordinele sacre sau la viața călugărească a avut loc fără aprobarea din partea Scaunului Apostolic, acesta trebuie contactat (prin Dicasterul pentru Bisericile Orientale) pentru a reglementa situația. Se mai amintește, în acest sens, că atunci când este vorba de admiterea în seminar a unui credincios de rit oriental (sau invers), trebuie avut consimțământul respectivului Ordinarius încă din momentul intrării.
Dacă un candidat oriental este admis într-un Institut oriental al unei alte Biserici decât Biserica sui iuris de proveniență, intră în competența Dicasterului pentru Bisericile Orientale. Dacă, însă, candidatul oriental este admis într-un Institut latin, va respecta Constituțiile acestui Institut și va ține de competența Dicasterului pentru Institutele de Viață Consacrată și pentru Societățile de Viață Apostolică. Dacă un candidat latin este admis într-un Institut oriental, va respecta Statutele acelui Institut și va fi de competența Dicasterului pentru Bisericile Orientale.
Un credincios oriental legitim admis în noviciat și la profesiunea perpetuă de către un Institut latin, să fie totuși îndemnat să cunoască și, pe cât posibil, să își practice tradiția sa eclezială. În orice caz, atunci când persoana consacrată primește consacrarea „in sacris”, într-un Institut latin, își păstrează facultatea de a celebra și în propriul rit de proveniență.
Dacă cel care a primit permisiunea va ieși din Institutul călugăresc de rit latin, se va întoarce la practicarea cultului de proveniență.
În cazul în care circumstanțele o cer, Superiorii Institutului latin vor înființa, în teritorii orientale, case sau provincii de rit oriental.
Traducere din limba italiană: Irina-Cristina Mărginean
