Astăzi, 31 ianuarie, Biserica Catolică îl sărbătorește pe Sfântul Ioan Bosco, fondatorul Familiei Saleziene (1815-1888).
Era în anul 1858 şi don Bosco, deja cunoscut în ambientul bisericesc şi politic italian, se afla în audienţă la Pius al IX-lea pentru a-i prezenta proiectul fondării unei congregaţii moderne, care să se dedice educaţiei tineretului. Papa l-a ascultat îndelung şi cu mult interes. A voit să ştie cum ajunsese la această decizie şi, la sfârşit, după ce şi-a dat consimţământul, l-a îndemnat să scrie tot ceea ce i-a povestit.
Au trecut câţiva ani de atunci şi, în 1867, don Bosco era din nou la papa şi, la întrebarea dacă şi-a scris autobiografia, a trebuit să răspundă cu “nu”, din cauza volumului prea mare de muncă. “Bine! – i-a spus papa – dacă e aşa, atunci lasă orice ocupaţie şi apucă-te de scris. Acum nu mai este vorba despre un sfat, ci de un ordin”. Şi don Bosco s-a hotărât, în sfârşit, să-şi scrie “Memoriile”, o autobiografie care a mers până la 40 de ani, deoarece nu a reuşit să o termine aşa cum fusese dorinţa sa şi aşa cum îi ceruse papa. Dar avem suficient pentru a înţelege cum s-a lăsat el călăuzit de Dumnezeu în construirea operei sale.
S-a născut la data de 16 august 1815, la Becchi, în Castelnuovo d=Asti. Tatăl său, Francesco, se căsătorise pentru a doua oară, cu Margareta Occhiena, şi l-a lăsat orfan la vârsta de doar 2 ani. Cu toate constrângerile economice, mama, rămasă văduvă cu trei copii, din care unul născut dintr-o primă căsătorie, nu a voit să se recăsătorească pentru a se putea dedica în întregime lor.
Un vis de neuitat
Micuţul Ioan avea doar 9 ani când a văzut, în vis, pe pajiştea dinaintea casei sale, un grup de copii care se încăierau urlând şi blestemând. El, îngrozit, s-a aruncat asupra lor, împărţind pumni la toţi cei care erau în faţa sa. La un moment dat, a apărut un om cu chipul strălucitor, care i-a zis: “Va trebui să ţi-i faci prieteni cu bunătate şi iubire, nu lovindu-i...“ L-a întrebat cine este şi omul a răspuns: “Eu sunt Fiul aceleia pe care mama ta te-a învăţat să o saluţi de trei ori pe zi”.
“În acel moment – povesteşte don Bosco – am văzut alături de el o femeie plină de strălucire, îmbrăcată cu o mantie ce strălucea din toate părţile, ca şi cum în orice punct s-ar fi aflat o stea luminoasă”. Doamna i-a făcut semn să se apropie, l-a luat de mână şi, la invitaţia ei de a privi spre acea pajişte, el nu a mai văzut ştrengarii de mai înainte, dar în locul lor a apărut “o mulţime de capre, câini, pisici, urşi şi alte animale”. “Iată câmpul tău, – i-a spus doamna – iată unde trebuie să lucrezi. Să creşti umil, puternic, robust, şi ceea ce acum vei vedea că se va întâmpla cu aceste animale, tu va trebui să faci pentru fiii mei”.
“Am privit iarăşi, – povesteşte don Bosco – şi iată că în locul animalelor feroce au apărut tot atâţia miei blânzi, care săreau, alergau, behăiau, făceau sărbătoare în jurul acelui om şi a acelei femei”.
“În acel moment, în vis, am început să plâng. I-am spus acelei femei că nu înţeleg toate aceste lucruri. Atunci, şi-a pus o mână pe capul meu şi mi-a spus: “La timpul potrivit vei înţelege toate”“.
“Abia a pronunţat aceste cuvinte, că un zgomot m-a trezit. Totul dispăruse”.
Era necesar un vis frumos ca să imprime în mintea unui copil ceva de neuitat. El l-a relatat îndată fraţilor dar a fost luat în derâdere, l-a povestit mamei, care întrevedea în aceasta un semn al viitoarei sale vocaţii de preot, şi a voit să audă şi părerea bunicii. Aceasta a comentat cu multă înţelepciune că nu trebuie să ne încredem în vise. De atunci, Ioan a uitat de visul său.
Dar nu pierdea timpul: îi aduna pe câmp pe tovarăşii săi şi pentru ei se improviza ca prestidigitator şi saltimbanc şi, după ce-i distra, repeta cu ei predica ascultată în biserică duminica. Şi acolo nu se aflau numai copii, ci şi taţi şi mame încântaţi să-l vadă şi să-i asculte cuvintele. Chiar şi atunci când a trebuit să se ducă la ţară ca argat în gospodăria Moglie, a continuat să adune în jurul său copiii locului.
Interesul său pentru cele ale credinţei şi talentul său au atras atenţia unui preot, don Calosso, care, pe cheltuiala sa, l-a pus să înveţe, dar la moartea neprevăzută a acestuia, el a rămas din nou fără ajutor. A trebuit să se întoarcă din nou la lucru, abandonând studiile, pe care le-a reluat abia la 16 ani, dar cu voinţa sa tenace şi inteligenţa sa sclipitoare, a reuşit să completeze, în patru ani, cursul elementar şi cel gimnazial. Acum putea să înceapă studiile seminariale.
Preot sau misionar?
Dar asta era vocaţia sa? El dorea să devină preot, dar voia, de asemenea, să fie misionar. Nu era oare mai bine să ajungă franciscan? În faţa acestei nesiguranţe, parohul s-a hotărât să obţină colaborarea decisivă a mamei, arătându-i acesteia că un fiu preot i-ar fi fost de ajutor chiar şi din punct de vedere economic. Mama Margareta a ascultat cu respect cuvintele preotului, aşa cum era obiceiul, dar apoi a luat propriile decizii, aşa cum, de altfel, făcea întotdeauna, singură, înaintea lui Dumnezeu. A mers la fiul ei şi i-a spus: “Tu nu trebuie să te gândeşti la mine... eu m-am născut săracă, am trăit săracă şi vreau să mor săracă... Dacă vei deveni preot secular şi vei ajunge, din nefericire, bogat, nu voi pune piciorul în casa ta nici măcar o dată. Să nu uiţi asta”.
După ce s-a rugat şi a meditat îndelung, după ce a cerut sfat persoanelor mai mature, Ioan, la vârsta de 20 de ani, a intrat în seminar ca extern. Pentru a-şi plăti pensiunea, el a trebuit să lucreze în fiecare seară, făcând-o pe ucenicul în tot felul de meserii: croitor, cofetar, lemnar, fierar, cizmar, conform cu ocaziile care i s-au oferit. Dumnezeu îl pregătea astfel pentru a fonda într-o zi o şcoală profesională pentru copii. În zilele festive se ocupa de tineri. Pentru ei, a fondat “Societŕ dell=Allegria” (Societatea veseliei), aproape ca un preludiu a ceea ce va fi Oratoriul, punând astfel bazele unuia dintre stâlpii sistemului său educativ: ambientul de bucurie.
Îi plăcea foarte mult studiul şi, profitând de acest lucru, el şi-a format o solidă cultură. Era pasiunea sa să-i asculte pe cei învăţaţi, să citească cărţi de teologie, şi imediat îşi imagina cum poate să traducă acele bogăţii doctrinale într-un limbaj potrivit pentru copii şi cum poate să le trezească acestora apetitul pentru asemenea lucruri.
Importantă pentru el a fost întâlnirea cu sfântul Iosif Cafasso, care a devenit maestrul şi confesorul său, când, terminate studiile seminariale şi hirotonit preot, în anul 1841, a fost dus de acesta la colegiul bisericesc din Torino, pentru perfecţionarea formării sale cu studii de teologie morală.
Aici, don Bosco a cunoscut profund spiritualitatea sfântului Francisc de Sales şi a sfântului Alfons Maria de Liguori. Cei doi sfinţi îi vor furniza acestuia elementele inspiratoare pentru propria-i spiritualitate.
Oratoriul şi primele opoziţii
În timpul acestei perioade, exact pe data de 8 decembrie 1841, don Bosco a inaugurat oficial Oratoriul. Zarva pe care tinerii o provocau nu era acceptată uşor de conservatori, motiv pentru care el a trebuit să migreze dintr-un loc într-altul, în căutarea unui sediu, până când, la Valdocco, a reuşit, încetul cu încetul, în mijlocul unor dificultăţi foarte mari, să-şi înrădăcineze opera: oratoriul festiv, internatul pentru studenţi şi meseriaşi, biserica etc. Dar până să ajungă aici, a trebuit să treacă prin multe adversităţi.
Guvernul liberal-masonic din Piemonte nu-l vedea cu ochi buni pe acest preot înconjurat de peste 400 de tineri, aproape toţi de condiţie modestă, care îl urmau cu entuziasm şi îl ascultau imediat la cel mai mic semnal din partea sa. Persoane autorizate au încercat să-l convingă cu binele să-şi dizolve Oratoriul, dar inutil. Alţii au folosit metode mai inumane, organizând ambuscade anonime şi bruscându-l. Totul a fost inutil. Atunci a intervenit capul Poliţiei, un oarecare Michele, tatăl celebrului Camillo Benso, conte de Cavour, pentru a emite un ordin de dizolvare a Oratoriului din motive de ordine publică, dar şi de această dată providenţa i-a venit în ajutor, prin intermediul regelui Carlos Alberto însuşi, care, cunoscându-l personal pe don Bosco şi stimulându-l pentru tot ceea ce făcea printre tineri, nu a permis aceasta.
Adversarii, însă, nu s-au oprit: au trecut la intimidarea tinerilor, controlându-le orice activitate dinăuntru şi din afara bisericii, dar rezultatul a fost că gardienii înşişi se aşezau la rând alături de tineri, pentru a se mărturisi la don Bosco.
Dificultăţile cele mai mari, însă, au venit din partea parohilor din Torino, care l-au învinuit că îndepărtează tinerii de parohiile lor. Don Bosco le-a răspuns: “Cea mai mare parte dintre tinerii care se adună sunt străini. Părinţii lor au venit aici în oraş pentru a căuta de lucru. Negăsind, s-au dus, dar i-au lăsat pe tineri aici. Sau sunt tineri veniţi singuri în oraş în căutarea unui loc de muncă. Aceştia sunt din Savoia, din Val d=Aosta, din Novara, bielezi, elveţieni, lombarzi”.
Condiţiile timpului erau vitrege. Dezvoltarea industrială a oraşului Torino atrăgea mulţi oameni de la ţară, dar tocmai visul unui câştig uşor se frângea în amara experienţă a mizeriei şi a foamei. Tinerii înşişi, cei mai mulţi dintre ei analfabeţi şi fără o meserie anume, cădeau în mâinile unor stăpâni nemiloşi, când lipsurile îi determinau să fure pe străzi pentru a putea supravieţui, dar ajungeau în cele din urmă la galere. În special pentru ei a fondat don Bosco opera sa, dar mulţi nu înţelegeau acest lucru. Pentru oamenii Guvernului, el era un lider periculos al unei mase explozive “care putea să fie folosită pentru răscoale şi revoluţii”; pentru mulţi păstori ai Bisericii, el era un concurent neloial.
Din fericire, don Bosco a primit sprijinul preoţilor deschişi noutăţii Duhului Sfânt, cum sunt Cafasso şi Borel, şi, într-un mod cu totul deosebit, a avut sprijinul decisiv al arhiepiscopului Fransoni. Aceştia au aprobat Oratoriul ca parohia tinerilor fără parohie.
Într-un moment de mari persecuţii, când toate uşile s-au închis în faţa lui don Bosco, care nu reuşea să găsească nici măcar o palmă de pământ unde să-şi adune tinerii, când până şi don Borel l-a invitat să-şi închidă Oratoriul, cel puţin pentru câţiva ani, până ce se va potoli mânia adversarilor, don Bosco le-a răspuns cu hotărâre: “Avem deja un sediu: o curte mare şi spaţioasă, o casă care poate primi mulţi copii, cu biserică şi porticuri. Sunt şi preoţi gata să lucreze pentru noi”. “Dar unde sunt toate aceste lucruri?”, l-a întrerupt don Borel. “Nu ştiu. Dar ştiu că ele există şi sunt la dispoziţia noastră”. Don Borel a început atunci să plângă şi să exclame: “Sărmanul don Bosco, a luat-o razna!”
Vestea că don Bosco, din cauza muncii extenuante, şi-a ieşit din minţi, i-a împins pe doi dintre prietenii săi, preoţi, să-l atragă într-o cursă pentru a-l putea duce la ospiciu spre a primi îngrijiri. Cel vizat însuşi povesteşte plin de umor acest episod: “Mi-am dat seama îndată de gluma pe care voiau să mi-o facă şi, făcându-mă că nu înţeleg nimic din ce se petrecea, i-am însoţit la trăsură. Am insistat să intre ei mai întâi. Când se aflau înăuntru, în loc să-i urmez, am închis repede portiera şi i-am zis birjarului: “La balamuc, repede, la balamuc!” Aceşti doi preoţi erau aşteptaţi acolo”.
Un alt vis profetic
Dar cine-i dădea lui don Bosco certitudinea că opera sa era destinată să dureze şi că el va avea numeroşi colaboratori? El a văzut, într-un alt vis celebru, că, între copiii săi, “mulţi mieluşei s-au transformat în mici păstori care, crescând, preluau grija turmei”. Dumnezeu va face ca un mare număr de preoţi să aibă acelaşi ideal, şi nu numai preoţi, dar chiar şi laici şi surori. O familie spirituală ce va păstra de la vechile ordine religioase numai totala dăruire lui Dumnezeu, deoarece, în ce priveşte concretizarea ei, aceasta va avea în vedere nevoile tinerilor şi răspunsul la exigenţele vieţii moderne.
De aceea, el, în punerea bazelor spiritualităţii, l-a ales ca model pe sfântul Francisc de Sales, care, în scrierile sale, propune un tip de sfinţenie adaptat tuturor, mai ales pentru cei care trăiesc în mijlocul ocupaţiilor temporale. O altă caracteristică a acestui sfânt care îl atrăgea pe don Bosco era blândeţea, o virtute indispensabilă pentru cel ce vrea să conducă tinerii la Dumnezeu.
Şi de la sfântul Alfons a luat ceva. De la şcoala lui Cafasso a avut ocazia să înveţe a aprecia umanitatea profundă a acestui sfânt napolitan, care îl va ajuta apoi atât de mult în direcţiunea spirituală a tinerilor.
Note ale unei spiritualităţi moderne
Don Bosco a ales, deci, pentru sine şi pentru tineri o spiritualitate modernă şi a completat-o cu unele caracteristici proprii. Înainte de toate, convingerea că orice muncă, făcută după voinţa lui Dumnezeu şi pentru binele aproapelui, este prin sine însăşi rugăciune. Deviza vechilor monahi: ora et labora, el a substituit-o cu: muncă şi rugăciune! Deschidea astfel o nouă cale a sfinţeniei pentru toţi laicii, chiar şi pentru aceia care exercitau meserii considerate ca fiind foarte umile.
O a doua caracteristică este bucuria. El preia caracterul de bucurie al credinţei şi îl introduce în ambientul normal unde îi formează pe copii şi tineri. Bucuria se exprimă chiar şi în sărbătoarea exterioară, cu tot ceea ce ea comportă mai presus de toate într-un ambient tineresc, dar pentru don Bosco este ceva şi mai profund: este bucuria spontană şi curată, care izvorăşte din interiorul aceluia care îl urmează pe Dumnezeu cu o inimă sinceră. Pentru aceasta, el îi conştientiza pe tineri de nevoia Spovezii şi a Împărtăşaniei dese, precum şi a devoţiunii faţă de sfânta Fecioară.
O a treia caracteristică este fidelitatea faţă de papa. Într-un timp de mari mişcări socio-politice, în care, o dată cu căderea puterii temporale a papilor, se anunţa chiar şi sfârşitul papalităţii, don Bosco lăsa fiilor săi obligaţia unei fidelităţi care să reziste împotriva tuturor încercărilor la care este supusă carisma lui Petru.
Pe aceste baze, Familia Saleziană prindea consistenţă şi creştea. În anul 1859, a luat fiinţă în mod oficial Pia societŕ Salesiana (Societatea Saleziană Cucernică), adică partea masculină a operei; în anul 1872, luau fiinţă şi Figlie di Maria Ausiliatrice (Fiicele Mariei Ajutătoare), iar în anul 1875, au luat fiinţă Misiunile Saleziene în America Latină, anul următor constituindu-se, de asemenea, Pia Unione dei Cooperatori Salesiani (Pioasa Uniune a Colaboratorilor Salezieni) şi, în anul 1877, începea şi tipărirea Buletinului salezian.
Don Bosco a tipărit şi multe cărţi, iar unele dintre acestea, cum este Istoria sacră, au fost mult timp adevărate best seller-uri. A instituit şi o tipografie şi o editură devenită apoi celebră.
Când, în anul 1887, a inaugurat, la Roma, bazilica “Sfânta Inimă”, construită din voinţa papei, a plâns de bucurie, deoarece toate visurile sale s-au adeverit. Pe data de 31 ianuarie a anului următor, s-a stins din viaţă, dar opera sa atinsese deja maturitatea.
