Miercuri, 18 ianuarie 2023, papa Francisc a continuat recenta serie de cateheze despre pasiunea evanghelizatoare și a vorbit despre Isus ca model de vestire a Evangheliei. Dacă Dumnezeu suferă și riscă pentru cel care s-a îndepărtat, la fel trebuie să facă întreaga Biserică și fiecare creștin. La saluturile finale, papa a menționat Octava de rugăciune pentru unitatea creștinilor.
”Isus, modelul vestirii Evangheliei” a fost tema catehezei prezentată de papa Francisc la audiența generală de miercuri, 18 ianuarie a.c., desfășurată în Aula Paul al VI-lea cu participarea a mii de credincioși de pe toate continentele. Tema continuă noua serie de cateheze, începută miercurea trecută, despre ”Pasiunea evanghelizatoare: zelul celui care crede”.
Cateheza a început cu proclamarea unei pericope din Evanghelia după Sfântul Luca în care Isus prezintă parabola oiței pierdute și spune că este mai mare bucurie în cer pentru un singur păcătos care se convertește decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire (cf. Lc 15,4-7).
Vorbind pe larg despre ”zelul apostolic care trebuie să însuflețească Biserica și pe orice creștin”, papa a spus că la această cateheză ”privim la modelul de nedepășit al vestirii Evangheliei, la Isus”. Recentele sărbători ale Nașterii sale l-au prezentat drept ”Cuvântul lui Dumnezeu” (cf. In 1,1), ceea ce arată un aspect esențial: ”El este mereu în relație, în ieșire; cuvântul, într-adevăr, există pentru a fi transmis, comunicat. Așa este Isus, Cuvântul veșnic al Tatălui îndreptat către noi. Cristos nu doar are cuvinte de viață, dar face din viața sa un Cuvânt: trăiește, altfel spus, mereu îndreptat către Tatăl și către noi”.
Dacă ne uităm, în lumina Evangheliilor, la felul în care Isus își trăia zilele, putem vedea că ”pe primul loc este intimitatea cu Tatăl, rugăciunea, pentru care Isus se trezea devreme, pe când era încă întuneric, și mergea în regiuni pustii ca să se roage (cf. Mc 1,35; Lc 4,42). Toate deciziile și alegerile importante le lua după ce se ruga (cf. Lc 6,12; 9,18). În această relație, în rugăciunea care îl lega de Tatăl în Spiritul Sfânt, Isus descoperă sensul faptului de a fi om, al existenței sale în lume ca misiune pentru noi”.
Este bogat în semnificație, de aceea, primul gest public pe care El îl face după anii de viață ascunsă la Nazaret. ”Isus nu face o mare minune, nu lansează un mesaj cu efect, dar se amestecă printre oamenii care mergeau să fie botezați de Ioan. El ne oferă în acest fel cheia lucrării sale în lume: a se dărui pentru cei păcătoși, făcându-se solidar cu noi fără distanțe, în împărtășirea deplină a vieții. Vorbind despre misiunea sa, El va spune, într-adevăr, că nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața (Mc 10,45). În fiecare zi, după rugăciune, Isus dedica întreaga zi vestirii Împărăției lui Dumnezeu și oamenilor, mai ales celor mai săraci și slabi, celor păcătoși și bolnavi (cf. Mc 1,32-39)”.
Nu este greu, în acest sens, să găsim o imagine potrivită care exprimă stilul său de viață. Isus însuși ne-o oferă când vorbește despre sine ca de Bunul păstor, ”cel care își dă viața pentru oi” (In 10,11). Într-adevăr, ”a face pe păstorul nu era doar o muncă, ce cere timp și mult efort, era un adevărat mod de viață: douăzeci și patru de ore pe zi, trăind împreună cu turma, însoțind-o la pășune, dormind printre oi, având grijă de cele mai slabe. Cu alte cuvinte, Isus nu face ceva pentru noi, ci își dă viața pentru noi. Inima sa este o inimă pastorală (cf. Ez 34,15).
”Pentru a cuprinde într-un cuvânt activitatea Bisericii se folosește întocmai termenul pastorală. Pentru a cântări pastorala noastră, trebuie să ne confruntăm cu modelul, cu Isus Bunul păstor. Ne putem întreba mai întâi de toate dacă îl imităm potolindu-ne setea la izvoarele rugăciunii pentru ca inima noastră să fie în sintonie cu Inima sa. Intimitatea cu El este, după cum sugera frumoasa carte a abatelui Chautard, sufletul oricărui apostolat. Isus însuși a spus aceasta de o manieră clară discipolilor săi: Fără mine nu puteți face nimic (In 15,5). Dacă stăm cu Isus, descoperim că inima sa pastorală pulsează mereu pentru cel care s-a rătăcit, s-a pierdut, s-a îndepărtat. A noastră?”
Parabola oiței pierdute, proclamată la începutul catehezei (cf. Lc 15,4-7), este urmată de parabola drahmei pierdute și de a fiului risipitor, ceea ce sugerează că tot capitolul 15 al Evangheliei după Sf. Luca este necesar pentru ”a antrena zelul apostolic”. ”Acolo descoperim că Dumnezeu nu stă pe loc ca să admire țarcul oilor sale, nici nu le amenință ca să nu plece. Mai degrabă, dacă una iese și se pierde, nu o părăsește, ci o caută. Nu spune: A plecat, e vina ei, e treaba ei! Inima pastorală reacționează altfel: suferă și riscă. Suferă: da, Dumnezeu suferă pentru cel care pleacă și, în timp ce îl plânge, îl iubește chiar mai mult. Domnul suferă când ne îndepărtăm de inima sa. Suferă pentru cei care nu cunosc frumusețea iubirii sale și căldura îmbrățișării sale. Dar, ca răspuns la această suferință, El nu se închide în sine, ci riscă: le lasă pe cele nouăzeci și nouă de oi care sunt în siguranță și se aventurează pentru singura rătăcită, făcând în acest fel ceva hazardat și chiar irațional, dar potrivit cu inima sa pastorală, căreia îi este dor de cel care a plecat. Când noi auzim că cineva a părăsit Biserica, ce ne vine să spunem? ”Să se descurce...”. Nu! Isus ne învață dorul după cei care au plecat. Isus nu nutrește mânie și resentiment, ci un ireductibil dor de noi. Acesta este zelul lui Dumnezeu”.
E necesar, prin urmare, să ne întrebăm dacă avem și noi asemenea simțăminte. ”Poate îi vedem ca adversari sau dușmani pe cei care au părăsit turma. Întâlnindu-i la școală, la locul de muncă, pe străzile orașului, de ce să nu ne gândim că avem, în schimb, o frumoasă ocazie de a da mărturie înaintea lor despre bucuria unui Tată care îi iubește și nu i-a uitat niciodată? Există un cuvânt bun pentru ei, iar cei care au onoarea și datoria să îl ducă suntem noi. Aceasta o cere Isus, Cuvântul. Poate că îl urmăm și îl iubim pe Isus de multă vreme și nu ne-am întrebat niciodată dacă împărtășim sentimentele sale, dacă suferim și riscăm în sintonie cu inima sa pastorală. Nu e vorba de a face prozelitism pentru ca alții să fie de-ai noștri, ci de a iubi pentru ca să fie fii fericiți ai lui Dumnezeu. Să cerem în rugăciune harul unei inimi pastorale pentru că, fără această iubire care suferă și riscă, riscăm să ne paștem doar pe noi înșine”.
După rezumatul catehezei prezentat în diferite limbi de mai mulți colaboratori, papa Francisc a făcut un apel la rugăciune pentru apropiata sa călătorie apostolică în R. D. Congo și Sudanul de Sud, pentru pace în Ucraina și pentru odihna veșnică a preotului Isaac Achi, care a fost ucis duminica trecută în nordul Nigeriei. La nelipsitul salut final, adresat tinerilor, bolnavilor, bătrânilor și soților recent căsătoriți, papa a menționat actuala Octavă de rugăciune pentru unitatea creștinilor și i-a îndemnat să fie ”constructori de reconciliere și de pace” și să se roage pentru ca ”între toți cei care cred în Cristos să se afirme din ce în ce mai mult calea către comuniunea deplină”.
Audiența s-a încheiat cu rugăciunea Tatăl Nostru și cu binecuvântarea apostolică a papei Francisc, binecuvântare ce ajunge prin mass-media la toți cei care o primesc în spirit de credință.
Foto: Vatican media
