Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 12 februarie 2020
Cateheze despre Fericiri: 3. Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi (Mt 5,4)
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Am întreprins călătoria în Fericiri şi astăzi ne oprim asupra celei de-a doua: Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi.
În limba greacă în care este scrisă Evanghelia, această fericire este exprimată cu un verb care nu este la pasiv - de fapt cei fericiţi nu îndură acest plâns - ci la activ: "se tânguiesc"; plâng, dar dinăuntru. Ester vorba de o atitudine care a devenit centrală în spiritualitatea creştină şi pe care părinţii din deşert, primii călugări din istorie, o numeau "penthos", adică o durere interioară care deschide la o relaţie cu Domnul şi cu aproapele; la o relaţie reînnoită cu Domnul şi cu aproapele.
Acest plâns, în Scripturi, poate avea două aspecte: primul este pentru moartea sau pentru suferinţa cuiva. Celălalt aspect sunt lacrimile pentru păcat - pentru propriul păcat -, când inima sângerează pentru durerea că l-a ofensat pe Dumnezeu şi pe aproapele.
Deci este vorba de a-l iubi pe celălalt în aşa manieră încât să ne legăm cu el sau cu ea până la împărtăşirea durerii sale. Există persoane care rămân distante, un pas înapoi; în schimb este important ca alţii să facă breşă în inima noastră.
Am vorbit adesea despre darul lacrimilor şi cât este de preţios1. Se poate iubi în manieră rece? Se poate iubi din funcţie, din datorie? Desigur că nu. Există persoane suferinde de consolat, dar uneori există şi consolaţi de chinuit, de trezit, care au o inimă de piatră şi au uitat să plângă. Trebuie treziţi şi oameni care nu ştiu să se înduioşeze de durerea altuia.
De exemplu, doliul este un drum amar, dar poate fi util pentru a deschide ochii asupra vieţii şi asupra valorii sacre şi de neînlocuit a fiecărei persoane, şi în acel moment ne dăm seama cât de scurt este timpul.
Este o a doua semnificaţie a acestei fericiri paradoxale: a plânge pentru păcat.
Aici trebuie făcută deosebire: sunt cei care se supără pentru că au greşit. Însă acesta este orgoliu. În schimb sunt cei care plâng pentru răul făcut, pentru binele omis, pentru trădarea raportului cu Dumnezeu. Acesta este plânsul pentru că n-au iubit, care izvorăşte din faptul de a avea la inimă viaţa celuilalt. Aici se plânge pentru că nu se corespunde Domnului care ne iubeşte aşa de mult şi ne întristează gândul binelui nefăcut; acesta este simţul păcatului. Aceştia spun: "L-am rănit pe cel pe care-l iubesc", şi asta îi îndurerează până la lacrimi. Dumnezeu să fie binecuvântat dacă vin aceste lacrimi!
Aceasta este tema propriilor greşeli care trebuie înfruntată, dificilă dar vitală. Să ne gândim la plânsul sfântului Petru, care îl va duce la o iubire nouă şi mult mai adevărată: este un plâns care purifică, reînnoieşte. Petru l-a privit pe Isus şi a plâns: inima sa a fost reînnoită. Spre deosebire de Iuda, care n-a acceptat că a greşit şi, sărăcuţul, s-a sinucis. A înţelege păcatul este un dar al lui Dumnezeu, este o lucrare a Duhului Sfânt. Noi, singuri, nu putem înţelege păcatul. Este un har pe care trebuie să-l cerem. Doamne, fă să înţeleg răul pe care l-am făcut sau pe care pot să-l fac! Acesta este un dar foarte mare şi după ce s-a înţeles asta, vine plânsul căinţei.
Unul dintre primii călugări, Efrem Sirul spune că o faţă spălată de lacrimi este inefabil de frumoasă (cf. Discurs ascetic). Frumuseţea căinţei, frumuseţea plânsului, frumuseţea părerii de rău! Ca întotdeauna viaţa creştină are în milostivire exprimarea sa cea mai bună. Înţelept şi fericit este cel care primeşte durerea legată de iubire, pentru că va primi mângâierea Duhului Sfânt care este duioşia lui Dumnezeu care iartă şi corectează. Dumnezeu iartă mereu: să nu uităm asta. Dumnezeu iartă mereu, chiar şi păcatele cele mai urâte, mereu. Problema este în noi, că încetăm să cerem iertare, ne închidem în noi înşine şi nu cerem iertarea. Aceasta este problema; dar El este acolo pentru a ierta.
Dacă ţinem cont mereu că Dumnezeu "nu face după greşelile noastre, nici nu ne răsplăteşte după fărădelegile noastre" (Ps 103,10), trăim în milostivire şi în compasiune, şi apare în noi iubirea. Fie ca Domnul să ne dea să iubim din belşug, să iubim cu zâmbetul, cu apropierea, cu slujirea şi chiar cu plânsul!
_____________________
APEL PENTRU SIRIA ŞI CHINA
Eu aş vrea ca în acest moment toţi să ne rugăm pentru iubita şi martirizata Siria. Atâtea familii, atâţia bătrâni, copii, trebuie să fugă de război. Siria sângerează de mulţi ani. Să ne rugăm pentru Siria.
O rugăciune şi pentru fraţii noştri chinezi care suferă această boală aşa de dură. Fie ca să găsească drumul vindecării cât mai curând posibil!
Francisc
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Notă:
1 Cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 76; Discurs adresat tinerilor de la Universitatea S. Tomas, Manila, 18 ianuarie 2015; Omilia din Miercurea Cenuşii, 18 februarie 2015.
