Corneliu Coposu şi Blajul. Destinul unei generaţii

Vă face cunoscut apariția cărții Corneliu Coposu şi Blajul. Destinul unei generaţii, de Marin Pop, apărută la Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015.

Am scris, nu de mult, în România literară, despre memoriile de război ale lui Corneliu Coposu, care ne-au dezvă luit că liderul ţărănist a fost nu numai un om politic, dedicat acţiunii, ci şi un intelectual autentic, un analist lucid al evoluţiei ţării noastre în cea de-a doua jumătate a secolului trecut.

Un intelectual a cărui afirmare a fost deturnată de instaurarea regimului comunist, care, condamnându-l politic pe Corneliu Coposu şi interzicându-i orice prezenţă publică, l-a obligat să îşi restrângă activitatea la opoziţia faţă de ideologia dominantă şi la o existenţă, până în 1989, preponderent orală. Reducerea lui Corneliu Coposu la ipostaza opozantului anticomunist, a omului de acţiune, căruia îi este refuzat accesul la contemplaţie, a continuat, din păcate, şi după prăbuşirea comunismului, când liderul ţărănist a fost victima unei campanii susţinute de demonizare şi minimalizare, din partea oficinelor de propagandă ale noului regim fesenist (un rol mizerabil jucându-l, în acest sens, recent răposatul Corneliu Vadim Tudor, căruia constat că unii dintre noi sunt dispuşi să-i şteargă cu buretele toate păcatele). Publicul larg a fost, încetul cu încetul, determinat să creadă că Seniorul – cum, pe bună dreptate, i s-a spus – şi-a datorat poziţia de lider al renăscutului PNŢCD faptului că a supravieţuit represiunii comuniste, nu valorii şi meritelor personale, şi că, în orice caz, Corneliu Coposu este un om de acţiune, nu un intelectual. La două decenii de la plecarea sa dintre noi, publicul larg continuă să vorbească despre superioritatea morală a liderului ţărănist şi deloc despre gândirea sa politică.

Misiunea de a demonta acest mecanism de denaturare şi de a restaura imaginea adevărată a lui Corneliu Coposu şi-a asumat-o Marin Pop, editor al memoriilor Seniorului şi autor al monografiei familiei liderului ţărănist. Cercetătorul, după ce a dezgropat din arhivele CNSAS textul memorialistic prin care Coposu se raporta la perioada războiului, a făcut o incursiune în presa interbelică, scoţând la lumină activitatea publicistică a acestuia. Pe care a pus-o în paralel cu o altă serie de documente, provenind tot de la CNSAS, care atestă urmărirea sistematică a Seniorului de către Securitate, în special în legătură cu ideile pe care Corneliu Coposu le exprimase în mai vechile sale articole. A rezultat un volum special, cu două faţete care se oglindesc una într-alta: prima, aparţinându-i nemijlocit lui Coposu, cealaltă avându-l, fără voia sa, în postura de personaj, dar transmiţând – fie şi prin oglinda deformată a Securităţii – idei şi discursuri ale celui care, deşi nu avea nici o poziţie oficială şi nici un fel de viaţă publică, era în continuare perceput de aparatul de represiune drept un mare pericol la adresa regimului comunist. Sau, cum se spunea la un moment dat, un „duşman al poporului”.

Ambele faţete ale cărţii se întâlnesc, dincolo de personalitatea lui Corneliu Coposu, în punctul de referinţă numit Blaj. Căci articolele Seniorului sunt despre Blaj, iar supravegherea reflectată în documentele din anii ‘80 vizează tot atitudinea celui urmărit faţă de Mica Romă, de supravieţuitorii terorii instalate acolo în 1948, odată cu interzicerea Bisericii Române Unite cu Roma. Participarea fostului apropiat al lui Iuliu Maniu la manifestări comemorative ale şcolilor din Blaj (chiar dacă acestea erau aprobate oficial şi prezenţa sa, ca absolvent la „Sfântul Vasile cel Mare”, era legitimă) erau atent urmărite şi documentate de fosta Securitate.

Demersul recuperator pe care îl operează Marin Pop, spuneam, nu este unul de strictă pioşenie şi nici nu exprimă o simplă solidaritate cu linia politică pe care Seniorul a promovat-o, cu o consecvenţă netulburată nici de puşcăria pe care a trebuit să o îndure. Marin Pop demonstrează, prin această punere în oglindă a celor două serii de documente, că represiunea la care regimul comunist l-a supus pe Corneliu Coposu nu s-a datorat numai ostilităţii dintre comunişti (care doreau să preia întreaga putere, sub protecţia tancurilor sovietice, şi să înfeudeze România URSS-ului), şi ţărănişti (care doreau să prezerve vechiul regim democratic). Şi că represiunea nu a vizat numai conducerea fostului PNŢ şi nici măcar pe membrii acestuia: cei urmăriţi, împreună cu Corneliu Coposu, pentru solidaritatea lor în jurul Blajului istoric şi al Bisericii Greco- Catolice intrate în catacombe, sunt profesori, medici, ingineri: oameni fără afiliere politică şi fără nici o activitate în acest domeniu, înainte de 1948. O întreagă generaţie de intelectuali a fost trecută prin infernul represiunii, al urmăririi şi anchetării permanente, doar pentru că nu a aderat, în 1944-1948, la regimul instalat în ţara noastră de învingătoarea Uniune Sovietică.

Acest aspect particular, pe care îl evidenţiază cele trei documente de urmărire a aniversărilor blăjene din 1980, 1983 şi 1985, mă face să mă întreb dacă nu cumva greşim atunci când acceptăm fără nuanţe incriminarea de a fi fost un popor tranzacţional, care nu s-a luptat cu dictatura instalată din exterior. Fără a ne eroiza comportamentul din perioada comunistă, devine evident, pe măsură ce sunt dezgropate documente ale fostei Securităţi, că nu toţi au acceptat şi nu toţi s-au supus. De la rezistenţa armată în munţi (cea mai longevivă din toate ţările comuniste) şi până la aceşti intelectuali care au acceptat să se condamne singuri la marginalizare, în loc să facă pactul cu comunismul, avem tabloul unei românităţi care ştie să rămână demnă. În loc să ne autoflagelă m, am face mai bine să îi cunoaştem pe cei care s-au opus şi pe cei care au refuzat.

Dar să revin la textele lui Corneliu Coposu. Este vorba de 11 articole publicate de acesta, între 1935 şi 1943, în ziarele „România Nouă” şi „Ardealul” din Cluj- Napoca, precum şi de un text rostit de Senior la Blaj, în 1983, reprodus în întregime într-un document aflat în dosarele de la CNSAS. Articolele despre Blaj nu reprezintă decât o mică parte din activitatea de ziarist a celui care, absolvind strălucit Facultatea de Drept la Universitatea „Regele Ferdinand” din Cluj, nu s-a aruncat în lucrativa avocatură, ci s-a dedicat jurnalismului politic, în echipa lui Iuliu Maniu. Numai în ziarul „România Nouă”, aparţinându-i lui Zaharia Boilă, Coposu a publicat, după numărătoarea lui Marin Pop, peste 200 de articole, ceea ce face ca, după această ediţie tematică, dedicată centrului spiritual al educaţiei liderului ţărănist, o ediţie integrală să devină obligatorie. Mai ales că, după cum a demonstrat ediţia Cioran realizată de Marin Diaconu în colecţia „Opere fundamentale” a Academiei Române, ziarele interbelice de provincie ascund mari surprize. Avem datoria morală ca, la două decenii de la plecarea lui Corneliu Coposu dintre noi, să îl reabilităm sub aspect intelectual şi să redăm acestei Ilustre figuri a istoriei noastre recente complexitatea pe care cu siguranţă că a avut-o.

Însă ediţia realizată de Marin Pop este importantă nu numai sub aspect restitutiv. Ceea ce spune Corneliu Coposu în articolele sale este la fel de important ca şi certitudinea că primul preşedinte al PNŢ (devenit şi CD) de după prăbuşirea comunismului are o operă publicistică.

În cele 11 articole dintre 1935 şi 1943, întâlnim un Corneliu Coposu care, pe urmele lui Iuliu Maniu, are viziunea clară a pericolelor care pândeau atât de optimista Românie Mare. Ataşamentul său spiritual faţă de moştenirea Blajului (însemnând deschiderea către Occidentul latin, patriotismul luminat, tolerant, şi spiritul democratic) nu era paseist şi sentimental, ci politic şi pragmatic. El înţelege, ca şi modelul său, Iuliu Maniu, că într-o Europă ameninţată de totalitarismul de dreapta şi de stânga, orice „decuplare de Occidentul democratic” (cum cerea Nae Ionescu) echivala cu a pune destinul naţiunii într-un pericol uriaş, cum nu mai cunoscusem până atunci. De asemenea, Coposu pledează pentru o nouă asumare a spiritului blăjean, chiar dacă, aparent, Marea Unire părea că pusese capăt menirii sale istorice. Dimpotrivă, România Mare – spune tânărul publicist – are în continuare nevoie de spiritul Micii Rome, pentru la fel de dificila misiune de educaţie naţională, în noul context, al unui stat considerabil mai mare, multietnic şi multicultural.

Ceea ce este, însă, şi mai impresionantă decât convingerile din articolele de tinereţe este consecvenţa pe care Corneliu Coposu o dovedeşte, după atâţia ani de închisoare politică şi, mai ales, după ce instaurarea deplină a comunismului nu mai dădea nimănui nici o speranţă. În anii ‘80, Seniorul continuă să creadă în necesitatea spiritului blăjean şi vorbeşte despre aceleaşi idei exprimate, cu aproape cinci decenii în urmă, în articole, ca şi cum regimul comunist nu ar fi existat. Ca şi cum în sala în care se întruniseră foştii absolvenţi ai Liceului „Sfântul Vasile cel Mare” nu s-ar fi aflat nici un portret al lui Ceauşescu şi nici un turnător. Această capacitate de a crede în destinul României, în puterea spiritului şi a adevărului, îl individualizează pe Senior în raport cu toţi ceilalţi oameni politici din generaţia sa.

Precedată de un cuvânt înainte şi intercalată cu explicaţii pertinente, ediţia lui Marin Pop îşi atinge obiectivul de a furniza probe incontestabile cu privire la gândirea politică bine articulată a lui Corneliu Coposu şi de a adăuga noi piese la dosarul recuperării Blajului istoric. Nu doar sub raport bisericesc, ci şi cultural şi politic. Cu atât mai mult cu cât acest spirit al Blajului ne este la fel de necesar şi astăzi.

Pr. Robotin Ciprian