În noaptea de 28/29 octombrie 1948, au fost arestați episcopii greco-catolici și alți 25 de preoți cu responsabilități în eparhiile lor, în cadrul prigoanei comuniste care a suprimat Biserica Română Unită.
Vă prezentăm scurte biografii a celor șapte fericiți episcopi români greco-catolici, martiri pentru credință sub regimul comunist. Aceste biografii sintetice au fost elaborate pe baza informațiilor cuprinse în lucrarea POSITIO super martyrio, prin care s-a argumentat la Roma martiriul celor șapte episcopi greco-catolici.
1. Scurtă biografie a Episcopului Vasile Aftenie
Fiul lui Petru și al Agafiei Lita, s-a născut la 14.07.1899 la Lodroman, județul Alba. A primit botezul și mirul la 16 iulie din același an. După școala elementară, urmată în satul natal, a frecventat cursurile Gimnaziului superior de la Blaj. Și-a luat examenul de maturitate în 1918, pe când se afla în permisie de pe frontul Primului Război Mondial. În 1919 a intrat la Seminarul din Blaj, apoi a fost trimis la Roma ca student la Colegiul Pontifical Grec. Întors în țară – după obținerea doctoratului în teologie în 1925 la Ateneul De Propaganda Fide – a îndeplinit diverse funcții la Curia arhieparhială din Blaj. Acolo a fost hirotonit preot la 1.01.1926.
A fost numit profesor de teologie la Academia Teologică din Blaj și prefect de studii la Seminar. În 1934 a primit funcția de protopop de București. În 1938 a fost numit canonic în Capitlul de la Blaj, iar în 1939 a devenit rector al Academiei Teologice blăjene. În 1940 a fost numit episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș și i s-a încredințat funcția de vicar general pentru București și Vechiul Regat.
După instaurarea regimului comunist în România, autoritățile au trecut la aplicarea planului de „lichidare” a Bisericii Române Unite prin „unificarea” ei cu Biserica Ortodoxă Română, preluat după modelul stalinist. Împreună cu toți ceilalți episcopi greco-catolici, episcopul Aftenie și-a apărat Biserica, a refuzat toate așa-numitele „invitații” de a trece la ortodoxie și i-a pregătit pe credincioși pentru zilele grele care urmau.
A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu întregul Episcopat greco-catolic. Aflându-se în lagărul de la Căldărușani, la 25.05.1949 a fost despărțit de ceilalți episcopi și a fost încarcerat la București, în subsolul Ministerului de Interne. Securitatea a încercat să-i monteze un proces politic, pentru a ascunde adevărata motivație a arestării, cea religioasă. În urma violențelor fizice și psihice suferite în timpul celor 10 luni de anchetă, la 25.03.1950 a suferit un accident cerebral (o hemipareză). Trimis la „spitalul” închisorii Văcărești, a murit după alte 45 de zile, la 10.05.1950.
A fost înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic, sub supravegherea Securității. Osemintele sale au fost deshumate la 12.05.2010, fiind momentan depuse în Biserica „Bunavestire” (Acvila) din București.
2. Scurtă biografie a Episcopului Valeriu Traian Frențiu
Fiul lui Ioachim, preot greco-catolic, și al Rozaliei Demeter, s-a născut la Reșita, județul Caraș-Severin, la 25.04.1875. A primit botezul și mirul la 23 mai în același an. A frecventat școala elementară în localitatea natală, apoi a mers la Blaj, la Gimnaziul superior, unde a luat examenul de maturitate în 1894. A fost trimis, din partea Eparhiei de Lugoj, la Seminarul central din Budapesta. Hirotonit preot la Lugoj în 20.09.1898, a fost apoi trimis la Viena, la Augustineum, unde a obținut doctoratul în teologie în 1902.
Întors în Eparhie, a îndeplinit diferite funcții în Curie, după care a fost numit protopop de Cugir în 1904. În 1912 a devenit Vicar foraneu de Hațeg. La 14.01.1913 a fost consacrat episcop de Lugoj. În 1920, Papa Benedict al XV-lea l-a numit asistent al Tronului pontifical. În 1922, a fost transferat la Oradea, ca episcop eparhial. Datorită posibilităților financiare deosebite ale acestei Eparhii, a putut deschide școli confesionale la Oradea și la Beiuș. A construit la Oradea Seminarul mare și Institutul teologic. S-a implicat în construirea de noi biserici, precum și în apostolat, aducându-i în Eparhie pe Părinții Asumpționiști, pe Oblatele Asumpționiste, pe Franciscanii conventuali și alte congregații. În 1940, l-a primit ca auxiliar pe episcopul Ioan Suciu. În același an, din pricina ocupării nordului Transilvaniei de către Ungaria horthystă în urma Diktatului de la Viena (1940), a decis să rămână la Beiuș, oraș aflat dincolo de noua graniță. Aproape întreg teritoriul Eparhiei de Oradea ajunsese să facă parte din Ungaria și a fost încredințat episcopului de Cluj-Gherla, PS Iuliu Hossu, ca administrator apostolic, episcopul Ioan Suciu rămânând la Oradea ca episcop auxiliar.
În 1941, scaunul mitropolitan de Alba Iulia și Făgăraș rămăsese vacant. Episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost numit administrator apostolic al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș, rămânând în același timp episcop de Oradea. A condus Arhieparhia cu multă demnitate și înțelepciune în tot cursul războiului, până la începutul anului 1947, apoi s-a întors în Eparhia de Oradea, al cărei teritoriu fusese reintegrat în România după război. În 1948 a fost numit arhiepiscop ad personam de Papa Pius al XII-lea.
Ca decan de vârstă al episcopilor greco-catolici, a prezidat toate conferințele episcopale din perioada vacanței scaunului mitropolitan de Alba Iulia și Făgăraș (1941-1948), a reprezentat Biserica Română Unită în fața autorităților și a condus astfel rezistența acestei Biserici în fața asaltului întreprins împotriva ei de guvernul comunist.
A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, odată cu ceilalți episcopi greco-catolici. Alături de aceștia, a fost dus mai întâi în lagărul organizat de Securitate în vila patriarhului ortodox din comuna Dragoslavele, apoi în lagărul organizat la mănăstirea ortodoxă de la Căldărușani. În 1950 a fost transferat în închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet. Deși s-a îmbolnăvit grav din pricina condițiilor de viață de acolo, n-a primit niciun fel de îngrijire medicală și a murit la 11.07.1952, în celula 44, înconjurat de frații săi întru episcopat.
A fost înmormântat în Cimitirul orașului de pe strada Rodnei din Sighet, mormântul său fiind necunoscut.
3. Scurtă biografie a Episcopului Ioan Suciu
Fiu al lui Vasile Suciu, preot greco-catolic, și al Mariei Coltor, s-a născut la Blaj, județul Alba, la 3.12.1907. A primit botezul și mirul la 24 decembrie din același an. După școala elementară și cea secundară la Blaj, și-a luat examenul de maturitate în 1925 la Liceul Sfântul Vasile cel Mare. A fost apoi trimis la Roma, la Colegiul Pontifical Grec. A luat doctoratul în filozofie în 1927 la Ateneul De Propaganda Fide și doctoratul în teologie, în 1932, la Ateneul Angelicum.
Întors în țară, a fost numit profesor de religie la Liceul Comercial de băieți din Blaj, apoi la Liceul Sfântul Vasile cel Mare. În 1939, i s-au încredințat cursuri la Academia Teologică. Smerit, energic, plin de zel, excelent predicator, foarte respectat, a captat energiile tinerilor, publicând pentru ei lucrări de mare valoare catehetică și pastorală.
La 25.05.1940 a fost numit episcop auxiliar de Oradea, consacrarea având loc la 20.07.1940, la scurt timp înainte de Diktatul de la Viena. Rămas în teritoriul ocupat de trupele horthyste, a desfășurat între 1940 și 1946 un apostolat impresionant, în ciuda dificultăților pricinuite de război și de regimul de ocupație.
La începutul lui 1947 s-a întors la Blaj ca administrator apostolic al Arhieparhiei de Alba-Iulia și Făgăraș, unde a întărit zelul clerului și al poporului prin numeroase inițiative pastorale și spirituale. A întărit în credință pe credincioși, care începeau să simtă presiunile venite din partea autorităților comuniste pentru a părăsi Biserica Română Unită (Greco-Catolică) în vederea „unificării” cu Biserica Ortodoxă. De teama marii sale popularități, a fost arestat de două ori, în septembrie 1948, în timpul unor vizite pastorale, desfășurate chiar în timp ce se derula asaltul împotriva Bisericii Române Unite.
A fost arestat pentru a treia oară, la 27.10.1948, odată cu ceilalți episcopi greco-catolici. La 10.05.1949, Securitatea l-a ridicat din lagărul organizat la mănăstirea Căldărușani și l-a dus la București, la Ministerul de Interne. Știind clar că nu-și va renega credința catolică, Securitatea l-a maltratat în anchete dure în încercarea de a-l implica într-un proces politic. La 26.10.1950 a fost transferat la închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet. Deși suferea de colită cronică, nu a primit regim alimentar adecvat, și nici îngrijiri medicale, murind de foame în celula 44, la 27.06.1953, înconjurat de frații săi în episcopat. A fost înmormântat în „Cimitirul Săracilor” de la Sighet, iar mormântul său a rămas necunoscut.
4. Scurtă biografie a Episcopului Tit Liviu Chinezu
Fiul lui Ioan Paul, preot greco-catolic, și al Elenei Ceușan, s-a născut la 22 decembrie 1904 la Iernuțeni (Reghin), județul Mureș. A primit botezul și mirul la 26 decembrie din același an. După școala elementară la Huduc și cea secundară la Reghin, a urmat ultimii doi ani școlari la Blaj, la Liceul Sfântul Vasile cel Mare, absolvit cu examenul de maturitate în 1925. A fost apoi trimis la Roma, la Colegiul Pontifical Grec, obținând doctoratul în filozofie la Ateneul De Propaganda Fide în 1927 și licența în teologie la Ateneul Angelicum în 1931.
Întors în țară, a îndeplinit funcția de capelan al școlilor din Blaj. În 1932 a fost numit profesor de teologie. Între 1941 și 1945 a fost rector al Academiei teologice din Blaj. S-a implicat activ în înființarea și funcționarea Societății „Sfântul Niceta de Remesiana” pentru preoții celibi. În 1946 a fost numit protopop de București, iar în 1948, canonic al Capitlului din Blaj.
A fost considerat de Securitate drept „unul dintre cei mai fermi opozanți față de unirea dintre Biserica greco-catolică și Biserica ortodoxă română”.
A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu episcopii greco-catolici și cu alți 25 de preoți cu responsabilități în eparhiile lor, în cadrul prigoanei comuniste care a suprimat Biserica Română Unită. În lagărul de la Căldărușani a fost consacrat în secret episcop la 25.04.1949, prin mandat venit de la Nunțiatura Apostolică; și-a oferit atunci viața pentru Papa. Refuzând să se lepede de Biserica sa, a fost transferat în 25.05.1950 la închisoarea cu condiții de exterminare de la Sighet. S-a îmbolnăvit grav din pricina condițiilor de viață existente acolo. Neprimind niciun fel de îngrijire medicală, boala s-a agravat; a fost izolat într-o celulă, unde a murit după câteva ore, la 15 ianuarie 1955. A avut consolarea să primească dezlegarea sacramentală de la episcopii „măturători” din acea zi, PS Alexandru Todea și PS Adalbert Boros.
A fost îngropat în „Cimitirul Săracilor” din Sighet, iar mormântul său nu mai poate fi identificat astăzi.
5. Scurtă biografie a Episcopului Ioan Bălan
Fiu al lui Ștefan și al Anicăi Muntean, s-a născut la Teiuș, județul Alba, la 12.02.1880; a fost botezat și miruit a doua zi, la 13 februarie. După școala elementară din satul natal, a urmat cursurile Gimnaziului superior de la Blaj, unde și-a luat examenul de maturitate în 1899. A fost trimis ca seminarist al Arhieparhiei de Alba-Iulia și Făgăraș la Seminarul central din Budapesta (1899-1904), apoi a obținut o bursă de studii la Institutul Augustineum din Viena (1904-1906), unde a luat doctoratul în teologie în 1906.
A fost hirotonit preot în 1903, la Blaj, unde a îndeplinit apoi diverse funcții în școlile confesionale de băieți și în Curia arhieparhială. S-a făcut cunoscut ca publicist în jurnalele Bisericii locale. În 1909 a fost numit ca preot al credincioșilor greco-catolici din București, iar în 1911, după terminarea construcției primei biserici greco-catolice din București, Biserica Sfântul Vasile cel Mare de pe str. Polonă, a fost numit protopop greco-catolic de București. În 1920 a devenit canonic al Capitlului de la Blaj. În 1921 a fost numit rector al Academiei de Teologie. În 1929 a fost numit membru al Comisiei pontificale însărcinate cu redactarea dreptului canonic al Bisericilor Orientale. A publicat lucrări de teologie și a tradus în română Noul Testament. În 1936 a fost consacrat episcop de Lugoj.
A fost arestat la 29.10.1948, odată cu ceilalți episcopi români uniți, în cadrul prigoanei comuniste care a suprimat Biserica Română Unită. În urma refuzului său de a „trece” la ortodoxie, în conformitate cu planul sovietic de „lichidare” a Bisericii sale, a fost încarcerat în închisoarea cu condiții de exterminare de la Sighet, între 1950 și 1954.
După așa-zisa eliberare din închisoare, la 4.01.1955, cei trei episcopi greco-catolici supraviețuitori ai Sighetului, PS Iuliu Hossu, PS Ioan Bălan și PS Alexandru Rusu, au fost plasați în Domiciliu Obligatoriu (D.O.). De aici, episcopul Ioan Bălan i-a încurajat pe credincioșii greco-catolici să-și declare public apartenența confesională și a susținut reorganizarea structurilor Bisericii Române Unite în clandestinitate.
Începând din august 1956, a fost izolat de ceilalți episcopi și plasat în D.O. la mănăstirea ortodoxă Ciorogârla, unde a rămas ultimii trei ani de viață. Până în ultima clipă, a fost supus la nenumărate presiuni pentru a renega comuniunea cu urmașul lui Petru, Papa Romei, și credința catolică.
La 7.07.1959 și-a pierdut de două ori cunoștința. A refuzat să „treacă” la ortodoxie în schimbul dreptului de a se întoarce la Lugoj pentru un tratament medical adecvat; acest lucru i-a grăbit moartea, survenită la 4.08.1959.
A fost înmormântat sub controlul Securității la Cimitirul Bellu din București. În așteptarea beatificării, osemintele sale au fost deshumate la 8.10.2013, fiind depozitate în Catedrala din Lugoj.
6. Scurtă biografie a Episcopului Alexandru Rusu
Fiu al lui Vasile, preot greco-catolic, și al Rozaliei Sabo, s-a născut la 22.11.1884 la Șăulia de Câmpie (azi în jud. Mureș), într-o familie cu 12 copii; a primit botezul și mirul două zile mai târziu, la 24 noiembrie. A urmat școala elementară și secundară la Bistrița, apoi la Târgu Mureș și în final la Blaj, unde și-a luat examenul de maturitate în 1903; a fost apoi trimis ca seminarist al Arhieparhiei de Alba-Iulia și Făgăraș la Seminarul Central din Budapesta, unde a luat doctoratul în teologie în 1910.
Hirotonit preot în același an la Blaj, a fost numit profesor de teologie și director al ziarului Unirea; în 1923, a fost numit canonic al Capitlului mitropolitan. Între 1925 și 1930, a fost rectorul Academiei Teologice din Blaj.
La 30.01.1931 a fost consacrat episcop al noii Eparhii greco-catolice de Maramureș. În 1946 a fost ales de Sinodul electoral din Blaj ca prim candidat pentru funcția de mitropolit. Papa Pius al XII-lea și-a dat acordul pentru numire, dar regimul comunist s-a opus, în intenția evidentă de a dezorganiza Biserica Română Unită.
A fost arestat în dimineața zilei de 29.10.1948, odată cu ceilalți episcopi greco-catolici, în cadrul prigoanei comuniste care a suprimat Biserica Română Unită. Între 1950 și 1954 a fost încarcerat la închisoarea din Sighet, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici.
După așa-zisa eliberare din închisoare la 4.01.1955, ce a avut loc cu ocazia unei scurte perioade de „destalinizare” (1955-1956), a fost plasat în Domiciliu Obligatoriu (D.O.) împreună cu ceilalți doi episcopi supraviețuitori ai Sighetului (PS Ioan Bălan și PS Iuliu Hossu), la mănăstirea Curtea de Argeș, apoi la mănăstirea Ciorogârla, iar la 13.08.1956 a fost transferat singur în D.O. la mănăstirea Cocoș.
A fost rearestat la 30.12.1956. După un proces stalinist la Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj, a fost condamnat la închisoare pe viață, sub acuzația de înaltă trădare.
Cei trei episcopi supraviețuitori ai Sighetului susținuseră împreună reorganizarea în clandestinitate a Bisericii Greco-Catolice și îi încurajaseră pe credincioșii greco-catolici să se manifeste pentru a convinge autoritățile de existența lor. În acest context, decizia de condamnare pe viață episcopului Rusu a fost luată pentru a teroriza populația greco-catolică și pe ceilalți doi episcopi rămași în D.O. (PS Ioan Bălan și PS Iuliu Hossu). Timp de șase ani și jumătate PS Rusu a trecut prin închisori cu regim foarte dur (Gherla, Pitești, Dej). În urma condițiilor de acolo (lipsă de apă, de aer, miros, alimentație precară, statul în picioare, pedepse, frig, lipsă totală de igienă), a murit de septicemie la 9.05.1963, în „spitalul” închisorii de la Gherla.
A fost înmormântat în cimitirul închisorii, iar mormântul său nu a putut fi identificat până astăzi.
7. Scurtă biografie a Episcopului Iuliu Hossu
Fiu al lui Ioan, preot greco-catolic, și al Victoriei Măriuțiu, Iuliu Hossu s-a născut la 31.01.1885 la Milașu Mare (azi Milaș, jud. Bistrița-Năsăud). A primit botezul și mirul la 19 martie din același an. Între 1892 și 1896, a frecventat școala elementară confesională din satul natal. A urmat studiile secundare până în 1900 la Gimnaziile din Reghin și din Târgu Mureș. Apoi a urmat cursul superior la Liceul din Blaj, unde și-a luat examenul de maturitate în 1904. Trimis la Roma, la Colegiul Urbanian, a obținut doctoratul în filozofie (1906) și în teologie (1910) la Ateneul De Propaganda Fide. Încardinat la Lugoj, a fost sfințit preot în 1910 la Roma.
A avut diferite funcții la Curia de la Lugoj, iar în timpul Primului Război Mondial a fost capelan militar. În 1917 a fost numit episcop de Gherla. Figură proeminentă în timpul evenimentelor Unirii Transilvaniei cu Regatul României în 1918, a fost renumit și pentru activitatea sa pastorală. În 1930, Eparhia sa devenind „de Cluj-Gherla”, episcopul Hossu și-a stabilit reședința la Cluj.
După instaurarea regimului comunist, împreună cu toți ceilalți episcopi greco-catolici, a respins fără teamă toate manevrele autorităților comuniste care vizau dezorganizarea și, în final, scoaterea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice Române. I-a pregătit pe credincioși pentru zilele grele care urmau.
A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu ceilalți episcopi români uniți, în cadrul prigoanei staliniste dezlănțuite împotriva Bisericii Greco-Catolice. Între 1950 și 1954, a fost întemnițat la închisoarea din Sighet, în urma refuzului său repetat de a-și părăsi Biserica.
După așa-zisa eliberare din închisoare, la 4.01.1955, a fost dus în Domiciliu Obligatoriu în două mănăstiri ortodoxe, împreună cu ceilalți doi episcopi supraviețuitori ai închisorii din Sighet. Între 1955-1956, perioada „destalinizării ezitante”, i-a încurajat pe credincioșii greco-catolici să-și declare public apartenența confesională și a susținut reorganizarea structurilor Bisericii Greco-Catolice în clandestinitate.
Începând din august 1956, a fost izolat în Domiciliu Obligatoriu la mănăstirea ortodoxă Căldărușani vreme de aproape 14 ani. Acolo a fost supus până la sfârșitul zilelor sale unor continue presiuni și umiliri care ar fi trebuit să-l determine să renege comuniunea cu Urmașul lui Petru și credința catolică.
În 1969 a fost făcut cardinal in pectore de Papa Paul al VI-lea. În timpul vizitei trimisului papal, Giovanni Cheli, episcopul Hossu i-a cerut respectuos Papei să accepte ca el să-și continue lucrarea pentru Biserică în țară și să nu fie numit cardinal câtă vreme Biserica sa era persecutată.
La 7 mai 1970 și-a pierdut de mai multe ori cunoștința. Din pricina condițiilor severe de izolare, familia sa nu a fost înștiințată, iar spitalizarea s-a făcut cu o săptămână de întârziere, nelăsându-i-se nicio șansă de restabilire. A murit la spitalul Colentina din București la 28 mai 1970.
A fost înmormântat a doua zi după deces la Cimitirul Bellu Catolic din București. La 7.03.2019 s-a desfășurat procedura de deshumare a osemintelor sale. O parte din oseminte au rămas în același mormânt, cealaltă parte fiind transferată în Eparhia sa de Cluj-Gherla.
De Emanuel Cosmovici și Pr. Cristian Langa
