Întâlnire renovatoare
De Corrado Maggioni
Publicăm ample fragmente din unul dintre textele sub-secretarului Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor conţinute în Păcat, milostivire, reconciliere. Dicţionar teologico-pastoral îngrijit de Penitenţiaria Apostolică (Citta del Vaticano, Libreria editrice vaticana 2016, 425 de pagini).
Conform mărturiei biblice şi extra-biblice, precum tradiţia Bisericilor din Orient şi din Occident încă din antichitate, pelerinajul la un "loc sfânt" este rânduit pentru întâlnirea experienţială cu divinul, accesibil prin spaţii, gesturi, cuvinte, imagini. În Evul Mediu pelerinajul în Ţara Sfântă sau la mormintele apostolilor la Roma era înţeles ca practică penitenţială singulară - uneori înlocuitoare a pocăinţei canonice pentru cel care nu putea să fie supus ei - menită să favorizeze convertirea inimii prin dezlipirea de viaţa precedentă, purificarea obiceiurilor prin privaţiunile şi trudele drumului în ţinuturi necunoscute (peregrinus = străin). A face un pelerinaj era cam ca a muri pentru a se renaşte la viaţă nouă. Nu era rar pentru pelerini să facă testament înainte de o călătorie lungă şi riscantă. De fapt, şi astăzi printre dimensiunile spiritualităţii pelerinajului (escatologică, festivă, cultuală, apostolică, comunională) se evidenţiază şi cea penitenţială, descrisă astfel de Directoriu despre evlavia populară şi liturgie: "Pelerinajul se configurează ca un «drum de convertire»: mergând spre sanctuar, pelerinul face un parcurs care merge de la conştientizarea propriului păcat şi a legăturilor care-l leagă de lucrurile efemere şi inutile la dobândirea libertăţii interioare şi la înţelegerea semnificaţiei profunde a vieţii. Pentru mulţi credincioşi vizita la sanctuar constituie o ocazie propice, adesea căutată, pentru a se apropia de sacramentul Pocăinţei şi pelerinajul însuşi a fost înţeles şi propus în trecut - dar şi în timpul nostru - ca o faptă de pocăinţă. De altfel, când pelerinajul este făcut în mod genuin, credinciosul se întoarce de la sanctuar cu propunerea de «a-şi schimba viaţa», de a o orienta mai hotărât spre Dumnezeu, de a-i da o perspectivă transcendentă mai marcată" (nr. 286).
Pentru ca pelerinajul să nu se confunde cu o călătorie oarecare sau să fie confundat cu un itinerar turistic, "trebuie avut grijă să se explice şi să se pregătească în mod corespunzător tot ceea ce constituie caracterul propriu al pelerinajului creştin" (Ritualul binecuvântărilor, nr. 316). De aceea Biserica a dispus momente de rugăciune care îi marchează desfăşurarea.
Pentru a putea obţine roadele drumului "interior" şi nu numai exterior, Biserica recomandă o celebrare proprie înainte de a pleca şi, urmând tradiţia de secole, a prevăzut o binecuvântare specială la începutul pelerinajului. Rugăciunea, comunitară şi personală, este modul de a dispune sufletul pentru "călătoria spirituală" spre o întâlnire renovatoare şi vindecătoare. Ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu vrea să facă spaţiu glasului Domnului care, vorbind prin Scripturi, cheamă la o comuniune mai sinceră cu El prin opera pelerinajului. Vechea ritualitate de a încredinţa pelerinilor diferite semne distinctive - baston şi desagă - manifesta, pentru cel care pornea la călătorie, adeziunea cordială la esenţialitatea evanghelică pe care o comportă pelerinajul creştin. Aminteşte asta anunţul introductiv al ritualului de binecuvântare, care îi îndeamnă pe pelerinii care urmează să plece la o deschidere receptivă şi jertfelnică faţă de Dumnezeu şi faţă de cei pe care-i vor întâlni pe drum. Rugăciunea comună şi formula de binecuvântare, în afară de a cere ocrotirea divină, favorizează comuniunea de intenţii şi fraternitatea: rugăciunea împreună reînsufleţeşte dorinţa de a întâlni şi de a se lăsa reînnoiţi de Dumnezeu şi de fraţi.
Practica milenară a pelerinajului a desenat o geografie a apropierii de ţintă. Drumurile spre sanctuare au devenit căi speciale, marcate de opriri obligatorii în locuri devenite, la rândul lor, sanctuare care mijlocesc pregătirea pentru întâlnirea dorită. Şi astăzi, pelerinajul este marcat de opriri de rugăciune care dilatează progresiv spiritul celui care participă la el, făcând-l mai capabil să trăiască experienţa convertirii oferite de călătoria "interioară". De-a lungul drumului, solidar sau în companie, Cuvântul lui Dumnezeu găseşte mai uşor loc în inimă: nu este sufocat de graba lucrurilor zilnice de făcut, poate să răsune în interior, să lumineze conştiinţa, să fie împărtăşit cu alţii.
Ca pelerinii antici, obosiţi de drumul lung, imediat ce observau profilul sanctuarului arătându-se la orizont cădeau în genunchi pentru a-l binecuvânta pe Domnul, dispunându-se mai intens să primească harul dătător de pace al sanctuarului, este obişnuit şi astăzi, la vederea semnelor care anunţă ţinta, să se intoneze rugăciuni şi cântece pentru a reînsufleţi sufletul pentru întâlnirea cu Domnul în "locul sfânt".
Pentru a-i ajuta pe pelerini ca să interiorizeze sensul penitenţial şi spiritual al pelerinajului, pe lângă numeroase sanctuare au apărut, în ultima etapă a drumului, semne şi imagini sacre care sunt chemări elocvente de a se lăsa atinşi de misterul sanctuarului. De fapt, nu este neobişnuit a parcurge pe jos ultima parte de drum, recitând rozariul sau făcând exerciţiul pios Via crucis, stând lângă monumentele care reprezintă misterele vieţii lui Cristos sau a Fecioarei. Oboseala drumului devine astfel evocatoare a oboselii pe care o cere itinerarul de convertire interioară, şi a trecerilor pe care le comportă adeziunea sinceră la Evanghelie.
Dacă în centrul spaţial al sanctuarului - constituit în funcţie de cazuri de mormântul lui Cristos, de mormântul unui martir sau al unui sfânt, sau de locul apariţiei sau al imaginii miraculoase - se intră progresiv, trecând prin spaţii intermediare, este important de a simţi că inima misterului creştin pulsează înainte de toate în acţiunile sacramentale, prezenţă vie a Sfântului care sfinţeşte poporul său.
Dacă cel care-i primeşte pe pelerini, cerând primire în inimile lor, este mereu şi numai Domnul, întâlnirea cu El trece prin slujitorii primitori, un loc potrivit, un climat care invită la tăcere, la rugăciune, la cercetarea cugetului, la convertirea vieţii, la reconcilierea cu Dumnezeu, cu aproapele, cu sine şi cu creaţia. Astfel, "rămânerea în sanctuar va trebui desigur să constituie momentul cel mai intens al pelerinajului şi va fi caracterizată de angajarea de convertire, ratificată în mod oportun de sacramentul reconcilierii" (Directoriu despre evlavia populară şi liturgie, nr. 287). Intim legat cu semnificaţia pelerinajului, sacramentul Pocăinţei are aşadar un loc de prim plan: locul celebrării, pregătirea pentru sacrament, conştientizarea valorii ecleziale a reconcilierii, adoptarea ritualului pocăinţei, sunt căile sigure pentru a ajuta la trăirea unei primiri rodnice a iertării Domnului, motiv de deschidere reînnoită faţă de aproapele.
Biserica învaţă să se încheie pelerinajul cu o corespunzător moment de rugăciune. Este timpul de a regândi tot ceea ce s-a trăit, de a mulţumi pentru darurile primite, de a formula propunerea concretă de dus acasă. În această privinţă trebuie valorizată binecuvântarea la sfârşitul pelerinajului propusă de Ritualul Binecuvântărilor (pag. 159-164). Textele evanghelice alese pentru acest ritual subliniază prezenţa şi compania renovatoare a lui Cristos, ca episodul de la Emaus, vindecarea unui bolnav la piscina Betesda, vindecarea orbului din naştere. Sunt exemple de discipoli atinşi de cuvântul şi de gesturile lui Isus, recunoscut ca Domn şi Mântuitor; sunt exemple de credincioşi care întreprind un reînnoit drum de vestire şi de mărturie. Pentru pelerinii care se întorc la viaţa zilnică, sunt invitaţia de a păstra şi de a face să rodească ceea ce au primit-celebrat-trăit cu credinţă.
(După L'Osservatore Romano)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
