Vineri, 22 martie a.c., papa Francisc luat parte la cea de-a doua predică pentru Postul Mare prezentată la ora 9.00 în capela ”Redemptoris Mater” din Palatul Apostolic de predicatorul Casei Pontificale, preotul franciscan capucin Raniero Cantalamessa.
”Intră din nou în tine însuți”, celebrul îndemn al Sf. Augustin, este tema generală a predicilor din Vatican pentru Postul Mare din acest an. După ce vinerea trecută predicatorul a vorbit despre ipocrizie, adevărată molie care afectează autenticitatea vieții creștine, pr. Cantalamessa a pus accentul astăzi pe interioritate, despre care a spus că ”este o valoare în criză”. Mai mult, ”viața interioară”, care cândva era sinonim cu viața spirituală, acum este privită cu suspiciune. Există dicționare de spiritualitate care în sutele de pagini pe care le pun la dispoziția cititorului au omis de-a binelea cuvinte precum ”interioritate” și ”reculegere”, iar cele care nu le omit, nu uită să-și exprime anumite rezerve.
Un simptom care exprimă scăderea gustului și a stimei față de interioritate, a remarcat predicatorul, este soarta de care a avut parte opera ”Imitațiunea lui Cristos”, un fel de manual introductiv la viața interioară. ”Din cartea cea mai îndrăgită în rândul creștinilor, după Biblie, a ajuns în doar câteva decenii să fie cartea cea mai uitată”, a subliniat pr. Cantalamessa.
Vorbind despre cauzele acestei crize, trebuie spus că unele sunt istorice și fac parte din firea noastră omenească. Însăși ”compoziția” noastră, ființe constituite din trup și spirit, face în așa fel încât suntem ca un plan înclinat, dar înclinat spre exterior, vizibil și multiplu. Asemenea universului, după explozia inițială (celebrul Big Bang), și noi suntem în fază de expansiune și de îndepărtare de centru. Suntem mereu ”în ieșire”, prin cele cinci uși sau ferestre care sunt simțurile noastre. Alte cauze ale pierderii gustului pentru cele interioare sunt superficiale și actuale, precum ”emergența socialului”, o valoare pozitivă în sine, dar care poate accentua proiecția spre exterior și spre depersonalizarea omului. În plus, ”în cultura secularizată și laicistă a timpurilor noastre, rolul pe care îl desfășura interioritatea creștină a fost asumat de psihologie și psihanaliză, care se opresc, însă, la inconștientul omului și, oricum, la subiectivitatea lui, făcând abstracție de legătura sa intimă cu Dumnezeu”. În domeniul bisericesc, în fine, afirmarea, odată cu Conciliul Vatican II, a ideii unei ”Biserici pentru lume” a făcut ca idealul antic al fugii de lume să fie înlocuit uneori cu idealul fugii către lume. ”Abandonarea interiorității și proiecția spre exterior este un aspect – chiar unul dintre cele mai periculoase – al fenomenului secularismului. A existat chiar o încercare de justificare teologică a acestei noi orientări care a luat numele de teologia morții lui Dumnezeu sau a cetății seculare. Dumnezeu – se spune – ne-a dat el însuși exemplul de urmat. Întrupându-se, El s-a golit de sine, a ieșit din sine însuși, din interioritatea trinitară, s-a ”mundanizat”, adică s-a dispersat în profan. A devenit un Dumnezeu ”în afara sa”.
Trăind într-o civilizație proiectată spre exterioritate, devine urgent a vorbi, prin urmare de interioritate și a redescoperi gustul acesteia. ”Nu trebuie să ne lăsăm înșelați de cunoscuta obiecție: pe Dumnezeu îl găsești afară, în frați, în cei săraci, în lupta pentru dreptate; îl găsești în Euharistie care este în afara noastră, în cuvântul lui Dumnezeu... Toate sunt adevărate. Dar unde îl ”întâlnești” cu adevărat pe fratele tău și pe cel sărac dacă nu în inima ta? Dacă îl întâlnești numai afară, nu întâlnești un eu, o persoană, ci un lucru; te împiedici în el mai mult decât îl întâlnești. Unde îl întâlnești pe Isus în Euharistie dacă nu în credință, adică înăuntrul tău? O adevărată întâlnire între persoane nu poate să aibă loc decât între două conștiințe, între două libertăți, adică între două interiorități”.
În cele din urmă, ”dacă vrem să imităm ceea ce Dumnezeu a făcut prin întrupare, să-L imităm cu adevărat până la capăt. E adevărat că El s-a golit de sine, a ieșit din sine, din interioritatea trinitară, ca să vină în lume. Știm, însă, cum a avut loc aceasta: Ceea ce era a rămas, ceea ce nu era a asumat, spune o vorbă din vechime în legătură cu Întruparea. Fără să abandoneze sânul Tatălui, Cuvântul a venit între noi. Să mergem, la rândul nostru, înspre lume, dar fără să ieșim niciodată cu totul din noi înșine”.
Pentru a regăsi și păstra obișnuința interiorității, este necesar, în primul rând, a frecventa locurile special dedicate, precum lăcașurile de cult (cf. Ex 33, 11). E adevărat, a recunoscut predicatorul, că ”nu întotdeauna ne putem retrage într-o capelă sau într-un loc solitar pentru a regăsi contactul cu Dumnezeu”. De aceea, Sfântul Francisc din Assisi sugerează o altă cale, la îndemâna tuturor. Când îi trimitea pe Frații săi pe drumurile lumii, Sărăcuțul din Assisi le spunea: «Noi avem mereu un schit împreună cu noi oriunde am merge și, ori de câte ori vrem, putem intra ca eremiți, înăuntrul acestui schit; ”Fratele trup” este schitul, iar sufletul este eremitul care locuiește înăuntru ca să se roage lui Dumnezeu și să mediteze Cuvântul său» (cf. Legenda Perugina, 80; Fonti Francescane, nr. 1636). În această chilie nevăzută, neîngrădită de pereți – observa cu secole înainte Sf. Ambroziu – Isus ne invită să intrăm atunci când spune: ”Când te rogi, intră în camera ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău care este acolo, în ascuns, și Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti” (Mt 6,6).
