Pot fi alături în durerea celorlalți în timp ce inima mea suferă?
Biserica este compusă din oameni fragili, răniți și păcătoși. Mulți sunt scandalizați constatându-și păcatele. Își văd sărăcia și se îndepărtează plini de rușine. Și au dreptate.
Deoarece creștinul este rușinat de inconsecvențele sale, iar văzând trupul lui Cristos atât de rănit, le scandalizează inimile nevinovate. Costă să accepți slăbiciunea trupului lui Isus. Costă să privim carnea sa bolnavă cu pace în inimi.
Uneori prefer să extirpez ceea ce este putred pentru a nu infecta întregul corp. Fac asta în viața mea. Dar chiar și așa mă îndoiesc de o sfințenie liberă de orice vinovăție.
Sunt dezamăgit așteptând mai mult decât ceea ce văd și mă ciocnesc continuu cu fragilitatea umană. Cu slăbiciunea Bisericii.
Poate că doresc o perfecțiune pe care nu o posedă nimeni, nici măcar eu. Nu mă adaptez la realitate așa cum este ea. Mă revolt împotriva păcatului și a impurității pe care o văd în mine și în alții.
Visez o perfecțiune care nu există în carnea umană. Numai în Cristos care nu a avut păcate. Dar apoi văd impuritatea, indecența, incoerența, slăbiciunea și sufletul începe să mă doară.
Știu că trebuie să mă vindec pe mine înainte de a încerca să îi vindec pe alții: "Desigur, îmi citezi zicala: Doctore, vindecă-te pe tine însuți".
Sunt conștient de păcatul meu. Știu că vreau să-i tratez pe alții în timp ce văd în mine rana, durerea, fragilitatea, boala. Și simt în suflet "Doctore, vindecă-te pe tine însuți".
Încerc să-mi vindec rănile. Una câte una. Știu care sunt. Îmi este clar că mă vindec pornind de la rana mea deschisă. De la durerea mea manifestată.
Nu pot să aștept să fiu vindecat, ca să pot ajuta pe cineva. Nu se va întâmpla niciodată.
Nu voi fi niciodată în stare perfectă. Nu voi avea niciodată o viață fără pată sau păcat. Pielea mea nu va fi niciodată fără riduri și cicatrici.
Sunt capabil să fiu alături de alții în durerea lor în timp ce inima mea suferă profund. Pot ușura greutatea multor inimi în timp ce a mea este încă împovărată.
Știu că nu pot să o fac singur, așadar cuvintele psalmistului îmi dau speranță: "Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac.
Întru dreptatea Ta, mântuiește-mă şi mă scoate, pleacă urechea Ta către mine şi mă mântuieşte."
Este Isus, vindecătorul rănit, care mă transformă într-un doctor bolnav. Doctor care tratează pe cei care au credință în mântuire.
În Nazaret nu au crezut în puterea lui Isus. De aceea au vrut să-l omoare. Isus, fără să vadă credința în ei, și-a continuat călătoria. Mulți bolnavi nu au fost vindecați acolo. Credința lipsea.
Credința lipsește mereu. Este întotdeauna necesar să cred că altcineva poate face ceva pentru mine. Isus îi vindecă pe cei care au credință.
Uneori mă găsesc în fața unor oameni care nu cred și nu doresc să fie vindecați. Ei se întorc la lucrurile din totdeauna, pentru că nu vor să se schimbe. Sunt închiși. Trăiesc în durerea lor, în boala lor, și nu doresc schimbări. Nu pot decât să trec pe lângă ei. Și să ajung la cei care au această dorință de schimbare, această nevoie.
Când Papa Francisc vorbește despre periferii, se referă la acest aspect. Uneori vreau doar să îmi întăresc convingerile atunci când îi ascult pe cei care îmi vorbesc despre Dumnezeu.
Vreau să-mi spună că sunt de acord cu ceea ce cred. Încerc să-i fac să-l condamne pe păcătos pentru a-mi justifica perfecțiunea. Și nu-mi pot percepe păcatul.
În adâncul sufletului nu vreau să se schimbe nimic în interiorul meu. Îmi lipsește credința. Nu vreau convertirea inimii mele rănite.
Nu vreau să fiu vindecat, poate pentru că nu știu cât de profundă este rana mea. Nu-mi dau seama de impuritatea intențiilor mele.
Cred că nu trebuie să iert pe nimeni și nu înțeleg că amărăciunea pe care o am are o origine.
Sunt niște răni din trecutul meu, pe care nu pot să le văd. Un chip concret. Sau mai multe chipuri. Poate că nu sunt conștient de faptul că furia mea are în spatele ei chipuri și răni dintr-un timp de mult uitat.
Am lista mea de persoane care m-au rănit și încă mai cred că bolnavii sunt ceilalți și nu eu.
Doar când mă opresc și mă odihnesc, când îngenunchez, sentimentele se întorc la suprafața sufletului meu. Dorința de a ierta și de a fi iertat. Dorința de a mă schimba și de a merge înainte acum. Dorința de a-i vindeca pe alții și de a fi vindecat.
De Pr. Carlos Padilla
Traducere: Ioan-Ştefan Dumitraş
