Argumentarea martiriului episcopului Alexandru Rusu

Scurtă biografie

Fiu al lui Vasile (preot greco-catolic) și al Rozaliei Sabo, s-a născut la 22.11.1884 la Șăulia de Câmpie (azi în jud. Mureș), într-o familie cu 12 copii; a primit botezul și mirul două zile mai târziu, la 24 noiembrie. A urmat școala elementară și secundară la Bistrița, apoi la Târgu Mureș și în cele din urmă la Blaj, unde și-a luat examenul de maturitate în 1903; a fost apoi trimis ca seminarist al Arhiepiscopiei de Alba-Iulia și Făgăraș la Seminarul Central din Budapesta, unde a luat doctoratul în teologie în 1910.

Hirotonit preot în același an la Blaj, a fost numit profesor de teologie și director al ziarului Unirea din Blaj, în paginile căruia a apărat drepturile Bisericii; în 1923, a fost numit canonic al Capitlului metropolitan din Blaj. Între 1925 și 1930, a fost rectorul Academiei Teologice din Blaj.

La 30.01.1931 a fost consacrat episcop al noii Eparhii greco-catolice de Maramureș. În 1946, a fost ales de Sinodul electoral din Blaj ca prim candidat pentru funcția de mitropolit. Papa Pius al XII-lea și-a dat acordul pentru numire, dar regimul comunist s-a opus, în intenția evidentă de a dezorganiza Biserica Greco-Catolică Română.

A fost arestat în dimineața zilei de 29.10.1948, odată cu ceilalți episcopi români uniți (greco-catolici), în cadrul prigoanei comuniste care a suprimat Biserica Română Unită. Între 1950 și 1954, a fost încarcerat la închisoarea din Sighet, la fel ca și ceilalți episcopi greco-catolici.

După așa-zisa eliberare din închisoare, la 4.01.1955, în timpul unei scurte „destalinizări”, a fost plasat în Domiciliu Obligatoriu (D.O.), împreună cu ceilalți doi episcopi supraviețuitori ai Sighetului, la mănăstirea ortodoxă Curtea de Argeș, apoi la mănăstirea ortodoxă Ciorogârla, iar la 13.08.1956 a fost transferat singur în D.O. la mănăstirea ortodoxă Cocoș.

A fost rearestat la 30.12.1956. După o parodie de proces stalinist la Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare din Cluj, a fost condamnat la închisoare pe viață, sub acuzația de înaltă trădare.

Cei trei episcopi susținuseră împreună reorganizarea în clandestinitate a Bisericii Greco-Catolice și încurajaseră pe credincioșii greco-catolici să se manifeste pentru a convinge autoritățile de existența lor. În acest context, decizia de condamnarea pe viață episcopului Rusu a fost luată pentru a teroriza populația greco-catolică și pe ceilalți doi episcopi rămași în D.O. (PS Ioan Bălan și PS Iuliu Hossu). Timp de șase ani și jumătate PS Rusu a trecut prin închisori cu regim foarte dur (Gherla, Pitești, Dej). În urma condițiilor de acolo (lipsă de apă, de aer, miros, alimentație monotonă, statul în picioare, pedepse, frig, lipsă totală de igienă), a murit de septicemie la 9.05.1963, în „spitalul” închisorii de la Gherla.

Introducere

Reamintim, așa cum am arătat în „Introducerea generală” la această serie de 12 articole, că argumentarea martiriului – în conformitate cu metodologia Congregației Cauzelor Sfinților – se face din trei unghiuri de vedere (reflectate mai jos în capitolele A, B, C).

Reamintim, de asemenea, că această argumentare trebuie văzută ca o pledoarie în fața unui Tribunal bisericesc competent. Fiecare document sau mărturie inserată în cele trei capitole (A, B, C) devine o piesă la dosarul acestei Cauze a episcopilor greco-catolici.

Mai evidențiem un aspect: textul acestui articol este deosebit de extins din cauza faptului că, spre deosebire de ceilalți episcopi, PS Alexandru Rusu a avut de îndurat și un proces stalinist, cu toate sinuozitățile aferente acestuia.

A. Calea Crucii și moartea episcopului

Pătimirea Episcopatului greco-catolic în timpul detenției, de-a lungul fiecărei etape de lagăr, de închisoare, respectiv de D.O., este descrisă în articolul 11 „Calea Crucii comună parcursă de cei șapte episcopi greco-catolici (1948-1956)”. În acest capitol A nu vom relua decât sintetic lucrurile deja spuse, concentrându-ne în principal asupra fazelor martiriului trăite în mod particular de episcopul Alexandru Rusu.

Tabel rezumativ: Calea Crucii

parcursă de episcopul Alexandru Rusu

1. Înscenarea unui proces pentru încălcarea Legii nr. 285/15.08.1947 privitoare la comerțul de devize

În luna martie 1948, Siguranța[1] l-a urmărit pe călugărul bazilian Gheorghe Marina, care ducea bani de la Nunțiatura Apostolică pentru eparhia de Maramureș și pentru mănăstirea baziliană de la Bixad. Călugărul a fost arestat, anchetat și torturat. Prin aceasta, s-a ajuns și la implicarea episcopului Alexandru Rusu într-un așa-zis proces „valutar”. Atât Nunțiatura, cât și episcopul Rusu s-au menținut în limitele legii cu ocazia acestor daruri în valută pentru ajutorarea preoților greco-catolici rămași fără mijloace de trai.

Procesul s-a aflat pentru o lungă perioadă în faza de instrucție și a constituit o permanentă îngrijorare pentru PS Rusu. La 7.10.1948, Nunțiul Apostolic, Mons. Gerald Patrick O’Hara, transmitea Secretariatului Congregației Afacerilor Ecleziastice Extraordinare afirmația pe care i-o făcuse PS Rusu pe această chestiune: „El era foarte dispus să meargă chiar și la închisoare pentru Credință, dar îi era foarte greu și umilitor să sufere asemenea pedeapsă pentru o chestiune de bani”. 

2. Evacuarea din reședința episcopală

Evenimentele legate de această evacuare sunt descrise cu mare exactitate într-un manuscris aflat azi în arhivele Vaticanului. Textul respectiv a fost dictat de episcopul Alexandru Rusu părintelui Iuliu Rațiu, care pregătea pentru Nunțiatură un raport cu detaliile arestării fiecărui episcop și preot aflat în lagărul de la mănăstirea Căldărușani în intervalul 1949-1950.

Redăm în continuare in extenso conținutul manuscrisului. Se clarifică momente necunoscute ale zilelor premergătoare arestării, asupra cărora circulă uneori informații nefondate. După cum se poate vedea, evenimentele au fost deosebit de umilitoare pentru episcop:

 „Plecând la sfârșitul lui septembrie 1948 la București[2] pentru a exopera [a obține] de la Minister să nu i se evacueze forțat reședința (fost edificiu școlar) și pentru a nu fi implicat din ordin mai înalt (ce aflase de la un domn procuror) într-un proces valutar, Ep. Dr Alexandru Rusu din Baia Mare s-a întors de acolo cu multe promisiuni primite de la d. Președinte al Consiliului și de la d. Ministru al Cultelor, luni în 11 octombrie 1948, deodată cu Ep. Hossu[3]. Sosit cu avionul la Cluj, a aflat acolo că reședința i-a fost evacuată între timp forțat în termen peremptoriu de trei zile, risipindu-se mobilierul particular și al Oficiilor diecezane, împreună cu toate efectele pe la particulari, unde s-a putut. Neavând unde se întoarce, a rămas ca oaspe al Ep. Hossu la Cluj, de unde a căutat zadarnic să determine On. Minister să se revină asupra evacuării, restituindu-i-se măcar apartamentul ce-a locuit personal.

După 2 zile, adică din 13 Octombrie, a fost sechestrat apoi în reședința ep[iscopului] din Cluj (împreună cu tot personalul aceluia), împiedicându-se orice contact cu propria dieceză, pentru ca luni, în 18 oct. 1948, să fie reținut la Biroul [Serviciul de evidență a] populației (unde fusese citat pentru aranjarea rămânerii sale la Cluj) și trimis apoi cu „foaie de drum” cl. a III-a, însoțit de un gardian al Poliției Cluj, la Securitatea din Baia Mare.”

Întrerupem aici relatarea episcopului Rusu, pentru a da detalii suplimentare asupra momentului acestei „citări” la Biroul de evidență a populației, așa cum este el redat în Memoriile episcopului Iuliu Hossu:

„[18 X.] După sfânta liturghie, am terminat împreună cu fratele Alexandru micul dejun, când se prezintă părintele secretar Oprea şi anunţă că sunt doi oameni de la Biroul populaţiei, care doresc să vorbească cu PS episcop Rusu; fratele Alexandru spune că merge să-i primească în camera sa; după aceea îmi comunică: «Este invitat să meargă la Biroul populaţiei, nu ştiu ce doresc». S-a dus scumpul frate Alexandru şi nu s-a mai reîntors la reşedinţă. Au telefonat să i se aducă geanta, micul geamantan şi pledul cu care venise de la Bucureşti; aduse în ordine, i le-am trimis nu fără emoţie.”

Continuăm relatarea episcopului Rusu:

„Sosit aici [la Baia Mare] marți dim[ineața], (în 19 Oct.), a fost ținut (după îndeplinirea formelor obișnuite) toată ziua într-o culină [bucătărie] a personalului, luându-i-se într-un proces-verbal (pentru întregirea dosarului său voluminos de acolo) cele declarate privitor la cele săvârșite de el de la plecarea din Baia Mare. În seara aceleiași zile i s-au restituit efectele luate și i s-a permis să părăsească localul Securității. Neavând unde merge, a cerut ospitalitatea Minoriților din localitate, care i-au oferit provizoriu o cameră de oaspeți, unde i s-a dat însă domiciliu forțat, cu gardian la ușă până în dimineața zilei de 27 oct, când i s-a înlăturat gardianul, dar i s-a cerut să nu părăsească orașul fără a aviza Securitatea.”

3. Prima arestare (1948), apoi „audiența” la ministrul Cultelor

Continuăm nemijlocit relatarea de mai sus, în care s-a ajuns la descrierea arestării:

„Vineri dimineața, în 29 oct. la orele 6, a fost sculat de șeful Siguranței, care l-a poftit până la Biroul său pentru a face o nouă declarație. Plecând acolo, însoțit de un agent al Securității, fără a fi fost prevenit că va fi deportat și neluând cu sine decât ce avea asupra sa, a fost îmbarcat (împreună cu canonicii Mgr Dr. [Gheorghe] Bob și Ludovic Vida, ambii prelați papali) într-un Jep mizerabil și dus la Sec[uritatea] din Satu-Mare, reședința județului. De aici a fost transportat (adăugându-se canonicul Titus Berinde din Sighet și preotul Dr. Câmpeanu [Vasile] din Mireșul Mare, aduși acolo în aceeași noapte) la Sec[uritatea] din Oradea, de unde a fost dus apoi (însoțit de cei 4 tovarăși) la Ministerul de Interne în București, unde a ajuns Sâmbătă, în 30 Octombrie pe la orele 11 dimineața. Despărțit aici de preoții săi, a fost depus într-o celulă (beci) al Ministerului, unde a găsit pe Ep. Dr. I[oan] Suciu, Adm. Apostolic la Blaj. În seara aceleiași zile a fost dus (împreună cu Episcopul Suciu și cu Episcopii Frențiu de la Oradea și Aftenie de la București, scoși dintr-o altă celulă) la d. Ministru al Cultelor, care, arătându-se că nu știe ce li s-a întâmplat, a cerut relațiuni, promițând că le va asigura un tratament potrivit cu demnitatea ce au.”

Prin „audiența” la ministrul Cultelor, în condițiile date, Securitatea a așteptat să vadă dacă vreunul dintre episcopi va ceda, ceea ce nu s-a întâmplat.

4. Lagărul organizat de Securitate la Dragoslavele (31.10.1948 - 26.02.1949)

Lagărul era păzit de un pluton de militari, care au avut ordin să asigure un regim de închisoare. Aici episcopii au suferit mai ales de frig și de foame.

La Dragoslavele, PS Rusu, precum și ceilalți episcopi, au trăit umilința de a fi obiectul unor noi invitații la defecțiune (directe sau indirecte) din partea patriarhului ortodox Justinian, cu vizitelor sale în lagăr, la 14-15.11.1948 și la 3.12.1948.

5. Lagărul organizat de Securitate la mănăstirea Căldărușani (27.02.1949 - 24.05.1950)

Lagărul era prevăzut cu sârmă ghimpată și pază militară.

În Memoriile sale, episcopul Iuliu Hossu descrie o percheziție dură pe care a trebuit să o suporte episcopul Rusu în lagărul de la Căldărușani. Acest moment dovedește încă odată faptul că acolo era vorba efectiv de un lagăr, sub controlul Securității:

„Nu peste mult, [ofițerii de Securitate] au intrat în lagăr, după ce au fost trecut prin celelalte camere pe la fraţi; unul din ei, cu comandantul, a făcut o tură pe afară în ţarc, iară doi au intrat în camera noastră, unde eram cu fratele Alexandru; după întrebarea de sănătate, întreabă dacă nu cumva avem insecte, ploșnițe. Primind răspunsul negativ, unul din ei a spus: «Să vedem», şi a început să-l caute pe Alexandru pe la brâu, cu de-amănuntul, şi aşa înainte peste tot; am văzut că nu caută insecte, ci face percheziţie în toată forma, straşnică percheziţie şi de tot amănunţită: la început corporală, apoi toate hainele şi rufele, absolut căutat şi pipăit tot centimetrul pătrat; salteaua, patul ridicat, căutat în picioarele patului, nu cumva a fost introdus ceva; această operaţie a durat mult de tot; după ce a terminat, fără să afle nimic, a venit la mine: «Să vedem şi aici, căci am observat că ai rămas impresionat»; eu, de fapt, când a început să-l percheziţioneze pe fratele Alexandru, m-am îngreţoşat şi nu ştiu ce faţă voi fi făcut.”

6. Ancheta Securității (2.01.1950 - 22.05.1950)

La 2.01.1950, episcopul Rusu a fost ridicat din lagărul de la Căldărușani și dus în anchetă la Direcțiunea Generală a Securității Poporului (DGSP), Direcția a V-a (Anchete penale), unde a rămas timp de patru luni și 20 de zile.

S-a reluat ancheta pe tema valutară, pornită în anul 1948 de către cabinetul de instrucție al Tribunalului din Oradea. În timpul anchetei, Securitatea a încercat din nou să obțină defecțiunea episcopului Rusu (vezi cap. C, 3). Episcopul a rezistat la ambele tentative ale Securității, astfel încât, la 22.05.1950, el a fost retrimis în lagărul de la Căldărușani, de unde, în câteva zile, întreg grupul de episcopi și preoți a fost dus la închisoarea cu condiții de exterminare de la Sighet. Se epuizaseră încercările Securității de a face ca măcar unul dintre episcopi să treacă de partea persecutorului.

7. Închisoarea Sighet (25.05.1950 - 4.01.1955)

Vom menționa aici doar câteva aspecte definitorii pentru viața episcopilor în închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet: înfometarea (care a încetat oarecum a treia zi după moartea PS Ioan Suciu – 27.06.1953), frigul, obligația de a-și face nevoile fiziologice în celulă, munca „voluntară” epuizantă, lipsa oricărei îngrijiri medicale, insultele, pedepsele și altele.

Mai jos, redăm două paragrafe semnificative din Memoriile episcopului Hossu cu privire la viața episcopului Rusu la Sighet.

a) „PS Alexandru Rusu suferea de cord încă de acasă, şi cu stomacul, dar a rezistat bine; [...] S-a ţinut bine până la sfârşit; topit şi dânsul la corp, ceea ce era firesc, dar s-a menţinut în puteri.”

b) „[În timpul unei percheziții] deodată, un miliţian, căutând în paltoanele care erau aruncate în mijlocul camerei, află în tivitura unui palton «paloşul»; îl arătă politrucului, care exclamă cât este de mare: «Cu acesta poţi omorî un om» (o bucată de tinichea cam de 10 cm); «A cui este paltonul?», întreabă răstit; iubitul frate Alexandru răspunde: «Este al meu». «Ia-l şi du-l la neagra, depune tot»; a fost dezbrăcat şi lăsat fără bocanci, numai în cămaşă şi indispensabile; toamna târziu, desculţ pe beton sau scândură, nu-mi aduc aminte, dar era frig de toamnă târzie. […] Iubitul frate Alexandru a trecut prin mai grea încercare, a fost ţinut dezbrăcat 3-4 ore, dacă nu mai mult; când s-a reîntors, a fost ca îngheţat, a fost îmbrăţişat cu drag şi apoi aşezat îndată lungit pe pat; au început părintele Cori [Tămâian] şi părintele Chertes să-l fricţioneze bine şi, acoperit bine, s-a odihnit; ne-am temut nu cumva să se îmbolnăvească de pneumonie; cu ajutorul Domnului, a scăpat cu bine […].”

c) Transportul de la Sighet la București 

În dimineața zilei de 4.01.1955, în jurul orei 4, PS Hossu, PS Bălan și PS Rusu au fost luați din celula 44, după ce și-au putut îmbrățișa colegii de suferință, care rămâneau pe loc, apoi au fost introduși într-o dubă mică și au fost transportați timp de două zile și două nopți pe drumuri înzăpezite, într-o direcție necunoscută lor.

Pe traseu, au făcut scurte opriri în câteva închisori. Au fost însoțiți de comandantul închisorii Sighet, Vasile Ciolpan. Slăbiciunea extremă la care ajunseseră le-a făcut călătoria foarte grea, așa cum a arătat episcopul Hossu în Memoriile sale:

„Ni se părea că intră oasele în noi; nu mai aflai loc de ușurare pentru oboseală și frig; eram bine îmbrăcați, pături sub picioare și pentru acoperit, dar cu toate acestea nu ne mai puteam încălzi; așa ne-am zdrobit toată noaptea.”

8. Perioada de „refacere” a sănătății (6.01.1955 - 7.05.1955)

La începutul anului 1955 se intrase în perioada „destalinizării ezitante”, care nu a durat mai mult de un an și jumătate. La început, cei trei episcopi supraviețuitori ai Sighetului au fost duși într-o casă conspirativă a Securității, unde au fost instalați în două camere. Geamurile erau camuflate. Ușile aveau vizetă. Mâncarea era „prea bună și peste măsură abundentă”, cum scrie episcopul Hossu. Erau văzuți, la început zilnic, apoi la două zile, de un doctor, care „dădea impresia că are de raportat superiorilor săi starea sanitară reală” a episcopilor. Era evident că se încerca o refacere pe cât posibil a aspectului lor fizic, așa încât vederea lor să nu-i impresioneze pe cei care i-ar fi recunoscut.

După o lună, la 2.02.1955, au fost duși la Spitalul „I.C. Frimu”, actualul Spital de urgență de pe Calea Floreasca din București. Abia din acel moment n-au mai fost obligați să poarte ochelari opaci atunci când erau duși dintr-un loc în altul.

 Întregul personal și directorii din minister, care supravegheau îngrijirea, s-au purtat bine.

„Fără amânare s-au început lucrările pentru a ne reface dantura la fiecare; în această privinţă stam rău de tot; [...] au pornit examinările şi tratamentele pe toate specialităţile; [...] PS Alexandru a fost îngrijit mai ales pentru inimă, şi peste tot ce a fost necesar şi indicat pentru refacere.

Din păcate, „zilele treceau, aşa şi săptămânile şi lunile, cu bun tratament şi bună grijă, sporind în puteri pe încetul; ce s-a mistuit din puteri ani de zile, nu se putea reface în câteva luni; dar totuşi, mulţumită Domnului, s-a făcut progres simţitor; eu aveam convingerea că, îndată ce vom ieşi la aer afară, refacerea va merge şi mai bine […]”.

9. Mănăstirea Curtea de Argeș (D.O.) – (7.05.1955 - 14.07.1956)

În după-amiaza zilei de 7.05.1955, cei trei episcopi aflați la Spitalul Floreasca, deci și PS Alexandru Rusu, au fost duși la mănăstirea Curtea de Argeș, unde au fost primiți de o călugăriță, administratoare a clădirii în care urmau să fie cazați. Un director din ministerul Cultelor le-a spus că aici au Domiciliu Obligatoriu și că deci nu pot părăsi localitatea. Au rămas la Curtea de Argeș timp de un an și două luni.

Episcopul Hossu amintește de plecarea episcopului Alexandru Rusu de la Curtea de Argeș la spitalul „Colțea” din București:

„Către finea lunii Iulie, PS frate Alexandru a trebuit să meargă la Bucureşti pentru examinarea stării sănătăţii sale, mai ales cu inima; picioarele i se cam umflau şi nu se simţea bine; […] a stat acolo vreo zece zile şi s-a reîntors liniştit, că nu este nimic grav; a primit îndrumările necesare.”

Prin aceasta, se poate vedea odată mai mult că, dacă episcopii catolici care au murit la Sighet ar fi primit un minim de îngrijiri medicale, probabil că ar fi rămas în viață.

În luna septembrie a anului 1955, episcopii au fost vizitați de însărcinatul cu afaceri al Ambasadei Franței la București. PS Rusu a luat parte la discuții timp de aproximativ 10 minute.

Tot la Curtea de Argeș a avut loc, în toamna anului 1955, vizita ambasadorului Statelor Unite, care a fost condus la obiectivele turistice din zonă de preotul ortodox Remus Ilie. Ambasadorul nu a ajuns la episcopi. După încheierea vizitei, Remus Ilie i-a cerut episcopului Rusu câte-o copie după memoriile pe care le adresase autorităților pentru a le prezenta ambasadorului SUA, în caz că s-ar mai fi ivit vreo ocazie potrivită.

Aceste două vizite au fost exploatate ulterior de Securitate pentru a‑l acuza pe episcop de „înaltă trădare” și a-l condamna la temniță grea pe viață.

10. Mănăstirea Ciorogârla (D.O.) – (14.07.1956 – 13.08.1956)

În ziua de 14.07.1956, pe la ora prânzului, cei trei episcopi au fost transportați de la Curtea de Argeș la mănăstirea ortodoxă de maici de la Ciorogârla, unde au sosit în seara aceleiași zile. Au rămas împreună acolo timp de o lună. La Ciorogârla au fost vizibil urmăriți de agenți ai Securității, care s-au așezat într-o cameră dintr-o căsuță mănăstirească de lângă locuința lor. Au fost astfel sub observație zi și noapte.

11. Despărțirea celor trei episcopi

În ziua de 10.08.1956 a venit la Ciorogârla directorul Mircea Neicov, din Ministerul Cultelor, anunțându-l pe episcopul Rusu că în ziua de 13.08.1956 va fi primit în audiență de ministrul Cultelor. Aceasta a fost de fapt o diversiune deoarece, ajuns la marginea Bucureștiului, episcopul Rusu nu a fost nici măcar dat jos din mașină, schimbându-se doar echipa care-l însoțea, iar călătoria a continuat până la Galați, s-a trecut Dunărea și s-a ajuns la mănăstirea ortodoxă Cocoș, regiunea Galați, raionul Isaccea. Această „răpire”, însoțită de diversiunea cu audiența, l-a îndurerat mult pe episcopul Rusu.

La 14.08.1956, Ministerul de Interne (Securitatea) i-a fixat D.O. la mănăstirea Cocoș pe timp de 5 ani.

12. Mănăstirea ortodoxă Cocoș (D.O.) – (13.08.1956 - 30.12.1956)

În Memoriul redactat la mănăstirea Cocoș, pe care l-a adresat la 8.12.1956 Comitetului Central al Partidului Muncitoresc [Comunist] Român, episcopul Rusu a menționat și greutățile pe care le întâmpina în noul său Domiciliu Obligatoriu[4]:

„Subsemnatul, împlinind de curând 72 de ani de viață și având boli organice, cunoscute celor două spitale din București («I. C. Frimu» și «Colțea») unde am fost internat anul trecut [1955], mă găsesc în imposibilitatea de a avea aici tratamentul medical și medicamentele necesare. Aceasta mai ales și pentru că, la 1 septembrie a.c. [1956], mi s-a impus, în plus, și Domiciliu Obligatoriu, pe nu mai puțin decât 5 ani, pe care Securitatea din Tulcea îl interpretează (contrar părerii Miliței, care mi-a luat declarația în cauză) că nu am voie să mă deplasez din mănăstire nici până în comuna Niculițel, pe al cărui teritoriu se află [mănăstirea].”

13. A doua arestare (30.12.1956)

La 30.12.1956 episcopul Alexandru Rusu a fost din nou arestat.

La ordinul telefonic al Direcției a III-a a Securității, el a fost ridicat de la mănăstirea Cocoș (unde s-a aflat deci timp de 4 luni și 3 săptămâni) și dus la Direcția Regională de Securitate Galați, apoi la Direcția Regională de Securitate Cluj, unde înregistrarea oficială a arestării figurează la 5.01.1957.

Fotografii[5] ale PS Alexandru Rusu, de-a lungul etapelor Căii Crucii parcurse de el

14. Ancheta la Direcția Regională de Securitate Cluj

În general, în toate memoriile foștilor deținuți politici se arată că perioada de anchetă, în care aceștia s-au aflat în mâinile Securității, timp în care au fost torturați fizic și/sau psihic, a fost cea mai grea din toată detenția. Cele 29 de interogatorii prin care a trecut PS Rusu au avut loc în următoarele zile:

► Ianuarie 1957 – 7, 16, 17, 18, 19, 24 (dimineața și seara), 25 (dimineața și seara), 31;

► Februarie 1957 – 1, 2, 4, 5, 6, 7, 8, 11, 13, 14, 19, 22, 25, 26;

► Martie 1957 – 1, 4 (dimineața și seara), 9, 20.

La ultimul interogatoriu, din 20.03.1957, i-a fost adusă la cunoștință ordonanța de punere sub învinuire, redactată de anchetatorii Securității[7].

15. Procesul de la Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj

Prima ședință a Tribunalului, în care s-a verificat dacă probele administrate sunt complete, a avut loc la 4.04.1957.

Ultima înfățișare a avut loc la 9.05.1957. A urmat sentința nr. 1202 din 3.07.1957 prin care PS Rusu a fost condamnat la temniță grea pe viață.

16. Penitenciarul Gherla (prima încarcerare) – (13.05.1957 - 13.07.1958)

După ce Tribunalul i-a dat „ultimul cuvânt” la 9.05.1957, episcopul Rusu a fost transferat, la 13.05.1957, la penitenciarul Gherla, unde a fost încarcerat timp de 1 an și 2 luni. Închisoarea Gherla a fost una dintre cele mai sinistre închisori din perioada comunistă. Aici, unde comandant era Petrache Goiciu, o bestie cu față umană, așa cum dovedesc mărturiile care abundă, PS Rusu și-a redactat toate cererile de recurs, de revizuire și de recurs la respingerea revizuirii. Într-adevăr, în dosar există documente legate de aceste cereri, contrasemnate de comandantul Goiciu.

17. Încarcerat la penitenciarul Pitești – (13.07.1958 - 6.06.1960)

La 13.07.1958, PS Rusu a fost transferat la penitenciarul Pitești, unde a rămas timp de aproape doi ani. Acolo a fost văzut de episcopul Ioan Ploscaru.

În anul 1958, închisoarea Pitești se afla „într-o stare deplorabilă”, așa cum arată episcopul Ioan Ploscaru în memoriile sale:

„Celulele de la etajul superior erau foarte nesănătoase. Plafonul rece condensa vaporii, așa că permanent apa picura pe hainele noastre, ținându-ne în continuă umezeală. […] Betonul și umezeala l-au anchilozat într-atât [pe părintele romano-catolic Andrei Asaftei], încât mai târziu va rămâne infirm pentru tot restul vieții. […] Certurile porneau de la ferestre. Cei din fundul camerei cereau ca ferestrele să fie larg deschise, cei de lângă geamuri nu mai puteau de frig. […] Aglomerația și diferența de temperatură – ger la geam, lipsă de aer în rest, făceau multe victime.”

18. Încarcerat la penitenciarul Dej (6.06.1960 - 18.01.1963)

La 6.06.1960 PS Rusu a fost transferat la Penitenciarul Dej, unde a rămas timp de 2 ani, 7 luni și 12 zile.

Închisoarea Dej a avut un regim foarte sever, în special pentru preoții catolici. Părintele Hieronymus Menges, care era în momentul arestării sale (18.11.1952) ordinariu substitut al Arhiepiscopiei romano-catolice de București, a avut curajul să scrie într-un raport autograf de 4 pagini, redactat la 21.07.1960, la cererea autorităților din Penitenciarul Dej,:

„Transferarea noastră la [închisoarea din] Dej a fost de aceea zdrobitoare; iar regimul extraordinar de sever de aici, constând din izolări foarte grele şi sancţiuni prin loviri foarte dureroase, au frânt orice fel de rezistenţă. Toţi ascultă fără să zică un cuvânt. Auzi pe câte unul zicând câteodată: «Aş vrea numai să-mi mai văd familia şi apoi să mor». De planuri viitoare nu mai pomeneşte nimeni. Drept să spun, personal, aş muri eu în locul oricărui bolnav sau muribund. Menges H[ieronymus].”

19. Penitenciarul Gherla (a doua încarcerare) – (18.01.1963 - 9.05.1963)

La 18.01.1963, PS Rusu a fost transferat din nou la închisoarea Gherla, unde a rămas încă aproape 4 luni, până la moartea sa, care a survenit la 9.05.1963.

Comandantul nu mai era Petrache Goiciu, dar suferința din anii de încarcerare și-a făcut efectul, după cum se va vedea în mărturiile care urmează.

20. Moartea episcopului Alexandru Rusu

a) Mărturia doctorului deținut politic Cornel Petrassevitch (aprilie 1963)

În ultimele zile ale lunii aprilie 1963, PS Rusu s-a aflat într-o „cameră” din închisoarea Gherla, cu 30 de deținuți. După ce a ieșit din închisoare, în 1964, și după ce a emigrat în Statele Unite, doctorul Petrassevitch, greco-catolic, a trimis Sfântului Scaun mărturia sa:

„Îmi fac o datorie de onoare și de conștiință să aduc la cunoștință Sfântului Scaun următoarele: […] La Gherla, 1963, am stat în camera 7 cu treizeci de persoane, dintre care PS Rusu și PS Schubert[8] […]. PS Rusu era suferind grav de cașexie[9] cu uremie[10], urmare a anilor lungi de malnutriție. Cu toate acestea, în fiecare duminică ținea slujbe religioase[11], însoțite de predici cu conținut concentrat și încurajând pe deținuți în momentele grele de descurajare.

În luna mai 1963 nu se mai putea da jos din pat. M-a rugat să-l las să țină ultima slujbă din viața lui. L-am rugat să fie cât se poate de scurt, căci mă temeam, la acest efort, să nu facă un accident vascular. Răspundeam la slujbă.

A predicat despre testamentul lui Cristos. A fost impresionant. Oameni în vârstă, foști demnitari […] plângeau. Nu am avut puterea să-l opresc și nici nu putea fi oprit.

La sfârșitul slujbei era fericit că și-a făcut ultima datorie. Mi-a spus: «Doctore, ai să scapi. Eu mai am câteva zile de trăit. Să mergi la Roma și să-i spui Sfântului Părinte că eu și cu toții am stat la datorie și să nu uite de Biserica noastră greco-catolică. Și mai spune-i, te rog, că am luptat și mi-am dat viața pentru Biserica Catolică și pentru Papa.» I-am promis.

La scurt timp i s-a făcut rău și a fost izolat în «infirmeria celor gravi[12]». Acolo a stat cu pr. [Emil] Riti, care, după câteva zile, i-a dat ultima dezlegare.

Tratamentul a fost paliativ, departe de ceea ce se numește tratament medical. S-a stins într-o cameră […] cu geamurile bătute și fără lumină […].”

b) Mărturia pr. Emil Riti cu privire la momentul morții

 „[În ziua morții] s-a spovedit, l-am dezlegat și am făcut canonul împreună. Era fericit. A urmat apoi masa, după care toți s-au culcat. Eu stăteam pe marginea patului, iar el stătea întins în pat, întors pe partea dreaptă, cu fața spre mine. Spuneam împreună cu voce redusă rozariul. La ora 16.00 gardienii băteau toaca, semn că se schimba tura. După acest semnal, am văzut că episcopul Alexandru Rusu s-a întors foarte rapid pe spate, a scos mâinile de sub pătură, le-a pus pe piept și a zis: «Doamne Dumnezeule, primește jertfa vieții mele pentru libertatea Bisericii Greco-Ca…». N-a mai terminat. Totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă.

Atunci i-am îndeplinit a doua dorință – prima fusese spovada: l-am spălat, l-am îmbrăcat în haine curate și i-am făcut prohodul, așa cum mi-l aminteam eu. La spălat m-au ajutat și ceilalți. Am chemat apoi gardianul […].”

c) Constatarea decesului

Conform unor rapoarte medicale semnate de medicul director Baumgarten Sándor, „deținutul C[ontra] R[evoluționar] Rusu V. Alexandru, în etate de 79 de ani” „a fost internat în spitalul MAI Gherla, Secția boli interne[13] la data de 30.04.1963, cu starea generală alterată, febră, polachiurie[14], disurie[15], dureri difuze abdominale, flatulență. […]”.

Moartea a survenit cu 10 zile mai târziu, la 9.05.1963, orele 16.45. Cauza morții, conform procesului-verbal de constatare, semnat de medicul director al „Spitalului Formațiunii 0606 Gherla [închisoarea Gherla]”, Dr. Baumgarten Sándor, este:

► colaps cardio-circulator;

► comă uremică, ateroscleroză generalizată;

► abces renal drept cu flegmon perinefretic drept.

d) Mărturia medicului deținut Tiberiu Turculeț

Redăm o sinteză din două interviuri luate în anul 2013 de Emanuel Cosmovici, membru al Postulaturii, doctorului Tiberiu Turculeţ (născut în jud. Iaşi, în 1925), căruia i‑au fost prezentate cu acea ocazie fotocopiile procesului-verbal constatator al morţii episcopului Rusu şi alte acte din dosarul său de la CNSAS. Doctorul avusese în evidență „camerele” de boli interne din „spitalul” închisorii Gherla. El și-a amintit foarte bine de episcopul Rusu, deoarece, în aceleași zile, în acea cameră se aflase și un deținut marinar din Constanța (de unde fusese și el arestat).

Doctorul Turculeț a aflat astfel pentru prima oară care a fost diagnosticul real al PS Alexandru Rusu, care nu putuse fi stabilit clinic, și și-a putut explica, după 50 de ani, de ce a survenit moartea atât de repede după internare. El a afirmat de asemenea că, dacă episcopul s-ar fi aflat într-un spital normal, viața i-ar fi putut fi salvată. Iată cuvintele sale:

„Eu, ca medic deţinut, aveam, bineînţeles, aceeaşi situaţie ca orice deţinut […]

Ieşeai din camera ta de deţinut, îţi luai trusa, te duceai cu sergentul respectiv, te aducea din nou în camera ta şi cu asta s-a terminat povestea. O dată pe zi. Şi [bolnavii] erau singuri în rest.

[Reporter: Care era programul doctorului Baumgarten ?] De unde să-i ştiu programul? Venea în fiecare zi în locul unde era camera de truse şi spunea: ce bolnavi sunt, ce … cutare? Raport de gardă? Sigur.

[Eu știu că episcopul Rusu] a avut starea aceea febrilă, care nu a putut fi rezolvată cu antibiotice. […]

[Reporter: L-ați văzut în momentul morții ?] L-am văzut cu câteva ore înainte [de moarte]. Adică, azi l-am văzut și a doua zi nu mai era. […]

El a fost internat pe 30 [iulie], pe 9 [august] a murit. Au fost nouă zile. În nouă zile nu se poate pune diagnostic de flegmon. […] Flegmonul renal este în afara rinichiului, nu afectează propriu-zis rinichiul, ci zona din afara rinichiului, și dacă cumva acest flegmon, și probabil că așa a fost, este situat anterior, poți apăsa acolo cât vrei, că bolnavul nu simte durere, decât numai dacă e situat posterior. Asta e foarte rar. Şi a fost probabil un flegmon perirenal anterior, că nu se simțea, eu l-aș fi simțit, înțelegeți? […]

[Episcopul Rusu] a stat prea puţin în spital ca, până la urmă, să stabilim ce este. A murit foarte repede, a murit în febra aia… El a murit printr-o pioemie, aşa se cheamă asta… septicopioemie. Adică puroiul care pleacă în sânge din flegmon şi care dă moartea. Acesta a fost diagnosticul de autopsie.[16]

Din toate datele [de la CNSAS], eu acum aflu pentru prima dată că Mons. Rusu a avut flegmon renal. Diagnosticul nu-l știam, pentru că nu-l știa decât medicul oficial, și medicul oficial era Baumgarten, care era un individ de bună credință.

Să vă spun de ce e important. Pentru că dacă se știa, se putea opera și putea scăpa. […] Nu s-a putut diagnostica, e foarte greu de diagnosticat clinic.[17] […] Probabil că avea flegmonul de ani de zile şi, în ultimele zile, au început fenomenele de septicopioemie.

Condițiile obișnuite erau groaznice […]. Era un WC deschis, se așeza fiecare, erau treizeci de indivizi, fiecare venea la rând, om după om. În permanență era ocupat. […] Ce apă, dom’le? Veneai cu o ceșcuță de apă pe care o aveai. A fost fără aer. Gândiți-vă că a trăit atâția ani fără aer, fără alimentație, cu miros, lipsă de orice, peste care s-a supraadăugat vârsta, s-a adăugat fragilitatea. Zi de zi aceeași mâncare, ani de zile, nu puteai să stai culcat, trebuia să stai în picioare tot timpul… plus pedepsele pentru lucruri pe care ei le considerau grave… […]

Moartea lui nu a fost moarte naturală, el a murit de această boală… Stabilirea tanatogenezei e clară în cazul lui. Boala survenea la un organism slăbit de închisoare. La el nu au fost 15 ani de închisoare obișnuită, au fost şi acutizări ale situaţiei, cum a fost perioada lui Goiciu, cu o alimentaţie extrem de redusă.

La dânsul au fost două cruci, a închisorii şi a bolii. […].

El era foarte, foarte liniștit. Impresia pe care mi-a făcut-o... Era un tip puțin distant. […] Eu v-am spus, era un om foarte serios, puțin sever, foarte coerent. Avea, cum să vă spun, avea o tărie… așa am impresia, cum mi-a rămas. Ținută ireproșabilă.”

21. Procedura de înhumare

În 1963, procedura de înhumare a episcopului Rusu a urmat un traseu cvasi-normal. Astfel, la 10.05.1963 Formațiunea 0606 Gherla (adică închisoarea Gherla), cerea Sfatului Popular al orașului Gherla să elibereze adeverința de înhumare pentru Alexandru Rusu, care „nu posedă buletin de identitate și nici livret militar”, „decedat în unitatea noastră”, „cu ultimul domiciliu în comuna Niculițel, mănăstirea Cocoș, raionul Tulcea, regiunea Dobrogea”. La 11.05.1963, Sfatul Popular elibera adeverința de înhumare. Din păcate, locul exact al înhumării nu a mai putut fi identificat.

Decesul a fost înregistrat în registrul de decese al orașului Gherla.

B. Persecuția împotriva episcopului

PS Alexandru Rusu a înfruntat persecuția care a vizat „lichidarea” Bisericii Române Unite[18], apoi persecuția împotriva Episcopatului greco-catolic aflat în detenție[19].

După încheierea „destalinizării ezitante”, la mijlocul anului 1956, a fost izolat în D.O. la mănăstirea Cocoș (Tulcea), după care a fost rearestat și condamnat la temniță grea pe viață.

În capitolul de față sunt prezentate ordinele persecuției îndreptate în mod particular împotriva sa de-a lungul întregului parcurs menționat în paragrafele de mai sus.

1. Procesul valutar[20]

Contextul general al urmăririi ajutoarelor în valută oferite de Nunțiatura Apostolică poate fi înțeles prin afirmația Anei Pauker făcută la 16.05.1949, în Ședința Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc [Comunist] Român:

„S-a cerut să găsim elemente pentru a rupe relaţiile cu Papa, pe baza unor infracţiuni de drept comun, pe care popii catolici le săvârşesc: trafic de valută etc.”

Prin exprimarea „s-a cerut”, Ana Pauker indica faptul că „tovarășii sovietici” erau cei care au cerut.

La 25.09.1948 a fost emisă de către un judecător de la cabinetul de instrucție al Tribunalului Satu Mare ordonanța definitivă de trimitere în judecată a „învinuitului” Dr. Alexandru Rusu. Din punctul de vedere al judecătorului, rezulta că evenimentele sunt clare și că episcopul nu a încălcat legea. Dar același judecător arăta că, dintr-o anchetă paralelă a Siguranței, rezultă „indicii” că „învinuitul” a încălcat noua lege valutară. Așa se face că ordonanța respectivă a fost totuși emisă.

2. Documentele arestării (prima arestare – 29.10.1948)

Ordinul Direcțiunii Generale a Securității Poporului (DGSP) adresat Direcției Regionale de Securitate Oradea cerea ca arestarea să se facă în modul cel mai discret posibil. Având în vedere că această Direcție Regională avea sub control și o parte a teritoriului Eparhiei de Maramureș, ordinul DGSP prevedea arestări în mai multe orașe și sate. Pentru Baia Mare, pe listă figurau:

► Episcop Dr. Gheorghe Rusu [corect Alexandru Rusu]

► Canonicul Bob Gheorghe

► Canonicul Vida Ludovic

O telegramă emisă la 29.10.1948, ora 12.40 de Direcția Regională de Securitate Oradea raporta subdirectorului general al DGSP, Alexandru Nicolschi, felul în care se desfășurase arestarea.

În ziua următoare, la 30.10.1948, a fost planificată o „audiență”, în calitate de arestat, la ministrul Cultelor, unde episcopul Rusu, ca și ceilalți episcopi, ar fi putut renunța la lupta sa, ceea ce nu s-a întâmplat.

3. Trimiterea în lagărul de la Dragoslavele

DGSP a transmis, la 31.10.1948, Direcției Regionale de Securitate Pitești, ordinul de „internare” la „mănăstirea Dragoslavele[21]” a cinci episcopi, dintre care „episcopul Russu [sic] Alexandru”.

Tot la Dragoslavele au fost planificate două invitații la defecțiune din partea patriarhului Justinian, însoțit de ofițeri de Securitate (14-15.11.1948 și 3.12.1948).

4. Ancheta la DGSP

În timp ce se afla în lagărul de la mănăstirea Căldărușani, la 28.12.1949 a fost dat ordinul de aducere a episcopului Alexandru Rusu în ancheta Securității. Transferul efectiv a avut loc la 2.01.1950. S-a intenționat montarea unui proces pe alte motive decât religioase. În acest scop, în anchetă s-a continuat cercetarea din procesul pentru încălcarea legii devizelor, care se afla deja pe rolul tribunalului din Oradea, dar unde nu avusese încă loc nicio înfățișare. În paralel i s-a propus din nou episcopului să cedeze și să treacă la ortodoxie (vezi cap. C, 3).

La 18.05.1950, adică după 4 luni și 20 de zile de anchetă, Direcția a V-a a Securității a emis un raport privitor la „investigațiile” la care a fost supus episcopul Alexandru Rusu. Cercetarea propriu-zisă s-a concentrat numai pe chestiunea valutei primite de la Nunțiatură. Rezultatul anchetei, semnate de subofițerul Gheorghe Enoiu, a fost:

„CONCLUZII:

Probele culese în timpul cercetărilor asupra episcopului RUSU ALEXANDRU nu pot să constituie motive serioase pentru care să se facă un proces public și să fie condamnat exemplar.

PROPUNERI:

Propunem ca episcopul RUSU ALEXANDRU să fie dus la Mănăstirea Căldărușani, de unde a fost adus în luna ianuarie 1950.”

O lună mai târziu, le 21.06.1950, DGSP cerea Direcției Regionale de Securitate Oradea: „Veți interveni la Curtea Oradea ca să fie scos de pe rol [procesul «numitului RUSU ALEXANDRU»]”. Se vede aici foarte clar faptul că Securitatea dădea ordine Tribunalelor.

5. Trimiterea la închisoarea Sighet

Numele episcopului Alexandru Rusu figurează pe ordinul DGSP din 24.05.1950 care cuprindea o listă cu 25 de „preoți” trimiși spre încarcerare la Penitenciarul Sighet. În realitate, era vorba de 4 episcopi (PS Frențiu, PS Hossu, PS Rusu și PS Bălan), precum și de 21 de preoți, dintre care episcopii Tit Liviu Chinezu și Ioan Chertes, fuseseră consacrați în clandestinitate.

6. Mănăstirea ortodoxă Cocoș – D.O.

Cu ocazia „destalinizării ezitante”, la 4.01.1955 a avut loc „eliberarea” celor trei episcopi supraviețuitori ai Sighetului. Aceștia au trecut printr-o perioadă de „refacere a sănătății”, după care au fost trimiși în D.O. la mănăstirea Curtea de Argeș, apoi la mănăstirea Ciorogârla.

La 10.08.1956 a fost dat ordinul de trimitere a episcopului Alexandru Rusu în D.O. la o mănăstire izolată din Dobrogea, mănăstirea ortodoxă Cocoș[22]. Trebuie subliniat că acest ordin a fost dat înainte de liturghia din piața publică de la 12.08.1956 din Cluj. Deci cauza acestei izolări nu a fost respectiva celebrare[AA1] , ci faptul că autoritățile comuniste, în particular Securitatea, erau alarmate de acțiunea de reorganizare a Bisericii Greco-Catolice în clandestinitate și considerau că episcopul Alexandru Rusu era cel mai activ în acest sens.

În continuare, la 14.08.1956 Alexandru Nicolschi, adjunctul de tristă faimă al directorului general al Securității, semna decizia de „fixare a domiciliului obligatoriu pe timp de 60 de luni” pentru „numitul RUSU ALEXANDRU […] cu domiciliul la mănăstirea Ciorogârla, regiunea București” la „mănăstirea Cocoș din regiunea Constanța”.

7. Procesul pentru „înaltă trădare”

Introducere

La câteva luni după trimiterea episcopului Rusu în D.O. la mănăstirea Cocoș, autoritățile comuniste i-au montat un proces de tip stalinist, care s-a încheiat cu condamnarea sa la temniță grea pe viață. Actele procesului se găsesc astăzi în cele 20 de dosare penale P 13278 din arhiva fostei Securități (ACNSAS).

Conform practicii proceselor staliniste, s-a trecut prin toate etapele posibile de recurs și revizuire.

„Faptele” reținute de Tribunal arată că episcopul Alexandru Rusu a fost condamnat în realitate pentru motive pur religioase. Acestea au fost încadrate în infracțiuni „politice” prevăzute de Codul Penal. Cele trei „infracțiuni” au fost formulate astfel:

► înaltă trădare

► răspândire de publicațiuni interzise

► agitație publică.

Fiind vorba de o desfășurare foarte complexă, în capitolul de față vor fi prezentate pe scurt doar principalele momente ale procesului și vor fi subliniate în special falsificările din toate etapele acestuia. Ansamblul acestor falsificări permite concluzia evidentă că o instanță superioară atât anchetatorilor Securității, cât și Tribunalelor Militare a decis ca, dintre cei trei episcopi greco-catolici rămași în viață, doar episcopul Alexandru Rusu să fie condamnat pe viață pentru „înaltă trădare”, iar în acest scop urma să nu se țină cont de procedurile și probele juridice normale chiar și la acea vreme pentru o astfel de condamnare.

a) „Faptele” pentru care a fost arestat, apoi condamnat episcopul Alexandru Rusu

- „Faptele” menționate în raportul Securității din 21.07.1956

Raportul a fost scris în perioada în care episcopii se aflau în D.O. la mănăstirea Ciorogârla. Iată enumerarea din raport:

► „Memoriile către autorități, cele semnate de episcopul Alexandru Rusu în 1955, precum și memoriul comun al episcopilor din 1956 („care are un caracter tendențios și provocator”) prin care se cerea restabilirea în drepturi a Bisericii Greco-Catolice.

► „Paralel cu înaintarea memoriilor respective autorităților de stat, episcopii greco-catolici le-au multiplicat și difuzat în rândul clerului fost greco-catolic din țară […].

Aceasta dovedește că, prin întocmirea memoriului, cei trei episcopi au urmărit nu atât trimiterea lui la autorități, cât răspândirea memoriului în rândul maselor de credincioși pentru a-i instiga împotriva regimului […].”

► „Foștii episcopi greco-catolici au început o vie activitate de reorganizare clandestină a clerului greco-catolic. În această acțiune ei se folosesc de unele elemente mai active din diferite regiuni din țară, care au creat în mediul greco-catolicilor atmosfera unei iminente reînființări a bisericii greco-catolice, «sub presiunea evenimentelor politice internaționale»”.

► „Sub îndrumarea celor trei episcopi (îndeosebi a lui RUSU ALEXANDRU) aceste elemente au început să treacă la reorganizarea bisericii greco-catolice.”

► „Activitatea de reorganizare dusă în rândul credincioșilor greco-catolici constă [printre altele] din:

• „inițierea de memorii semnate de credincioși foști greco-catolici, în cadrul cărora să se ceară reînființarea bisericii greco-catolice”;

• „trimiterea unor astfel de memorii prin delegații la Ministerul Cultelor sau alte instituții”.

- Două serii de evenimente care au contribuit la luarea deciziei de condamnare a episcopului Rusu, după cum rezultă și din actele procesului:

► Mișcarea petiționară greco-catolică din 1956

Trebuie menționat că raportul Securității din 21.07.1956 a fost redactat la o dată la care nu începuse încă din plin „Mișcarea petiționară” a credincioșilor greco-catolici, care cereau libertatea cultului și eliberarea episcopilor[23]. Documentele disponibile azi vorbesc despre cele 600 de semnături ale greco-catolicilor din satul Trip, comuna Bixad, din aprilie 1956, dar majoritatea memoriilor duse la Ministerul Cultelor sau la alte autorități de la București au fost prezentate în intervalul 20 iulie - 20 septembrie 1956[24].

Între timp, numărul memoriilor semnate de credincioșii care se considerau în continuare greco-catolici au început să crească, semnăturile ajungând la câteva zeci de mii[25]. Fenomenul era de neimaginat pentru un stat comunist aflat sub controlul total al Securității. Este de remarcat că Mișcarea Petiționară a avut loc înainte de declanșarea Revoluției Maghiare (23.10.1956).

► Liturghia greco-catolică de la Cluj din 12.08.1956

Mai grav din punctul de vedere al Securității: la 12.08.1956 a avut loc la Cluj o liturghie greco-catolică ce s-a ținut în piața publică din fața bisericii Piariștilor. Începând de a doua zi au fost arestați 11 preoți și laici considerați drept organizatori ai acestei liturghii, apoi a pornit la nivelul întregii Biserici o represiune împotriva preoților greco-catolici considerați mai activi.

Ancheta celor 11 „inculpați” după liturghia publică de la Cluj s-a încheiat la 13.11.1956.

- „Faptele” menționate în ordinul de arestare a episcopului Alexandru Rusu

La o lună după terminarea anchetei Securității Regionale Cluj, și anume în ziua de 10.12.1956, se lansa ordinul de arestare a episcopului Alexandru Rusu, sub forma unui raport prin care Direcția Regională de Securitate din Cluj, aceeași care-i anchetase pe cei 11 inculpați, „a propus”, iar ministrul de Interne a aprobat, arestarea și percheziționarea episcopului. Iată că arestarea PS Rusu a avut loc de-abia la 6 luni după evenimentele din 12.08.1956 de la Cluj.

Ordinul de arestare începe prin a prezenta activitatea celor 11 inculpați care „s-au dedat în activitatea lor la instigarea foștilor credincioși [greco-catolici] împotriva Decretului 358/1948 ce desființa cultul greco-catolic […]” și consideră că ei au făcut aceasta „în baza instrucțiunilor primite în mod verbal și scris din partea foștilor episcopi greco-catolici BĂLAN IOAN, HOSSU IULIU și în special din partea lui RUSU ALEXANDRU, ce se dovedise a fi cel mai activ element dintre foștii episcopi în organizarea clerului și credincioșilor ce aparținuseră cultului greco-catolic”.

În acest ordin se arată că episcopul Rusu a început prin a confirma în funcțiile lor clandestine pe ordinarii substituți pe care i-a găsit în funcțiune după eliberare.

Se menționează apoi alte acțiuni inspirate de episcopul Rusu:

„Astfel, în baza instrucțiunilor primite de la RUSU ALEXANDRU, VIDA LUDOVIC a oficiat în mod clandestin liturghii, mărturisiri, precum și alte procesiuni în rit greco-catolic, a dirijat și organizat activitatea clandestină a fostelor elemente greco-catolice, a difuzat memoriul redactat de fostul episcop RUSU ALEXANDRU în rândul fostelor elemente greco-catolice, fie verbal, fie în scris, memoriu ce avea un conținut instigator la adresa legilor țării, respectiv a Decretului 358/1948, ce desființase cultul greco-catolic”.

În ancheta părintelui Vasile Chindriș, principalul organizator al liturghiei publice din Cluj, Securitatea a obținut de la acesta o declarație după care:

„ Pe baza instrucțiunilor primite de la IULIU HOSSU și RUSU ALEXANDRU, am organizat împreună cu PRUNDUȘ SILVIU, SĂLĂJAN GAVRIL și BĂLIBAN TEOFIL o liturghie greco-catolică publică pentru ziua de 12 august 1956.

Am făcut liturghia acolo în stradă, fiind ajutat de fostul preot greco-catolic GHIURCO IZIDOR”.

La aceasta, PS Rusu a adus dezmințiri ferme, pe care le preluăm din cererea sa autografă de revizuire a procesului (vezi mai jos):

„Pentru a se învedera că în mișcările religioase din luna august 1956 de la Cluj și împrejurime nu am fost în niciun chip factor determinant, pentru care rol nu am avut (trăind Episcopul locului) nicio cădere, cer să fie ascultați din nou toți care și-au permis să afirme – chiar și numai prin stilizările proprii anchetatorilor – lucrul acesta. Se va vedea astfel că toată înglobarea mea în lotul judecat la Cluj a fost o greșeală și poate chiar o înscenare.”

Ordinul de arestare se referă, ca și raportul Securității din 21.07.1956, la memoriile celor trei episcopi din 1955 și 1956 și la faptul că, „după memoriile înaintate la Ministerul Cultelor și Guvern, RUSU ALEXANDRU a scos mai multe copii, pe care, în scopuri instigatoare, spre a fi luate drept exemplu de foștii preoți greco-catolici, le difuzează în rândul lor, îndemnându-i să întreprindă acțiuni similare”.

În continuare, ordinul consideră că toate memoriile semnate în comunele rurale din regiunile Cluj și Baia Mare pentru a fi prezentate guvernului (deci nu numai cele de la Trip) sunt „rezultatul acestei acțiuni dușmănoase inițiate de RUSU ALEXANDRU”.

La finalul ordinului se menționează încă două acuze care se adaugă „activității dușmănoase și criminale [sic] desfășurate de RUSU ALEXANDRU”:

„Cu asentimentul și aprobarea sa, s-au organizat atât la Baia Mare cât și la Cluj două teologii clandestine […].

RUSU ALEXANDRU […] a instigat și împotriva ideologiei marxist-leniniste, propunându-i episcopului ortodox VALERIAN ZAHARIA din Oradea, în conținutul unei scrisori pline de calomnii și insulte ce i-o adresează, să lupte împreună împotriva materialismului ateu.”

Ordinul de arestare încadrează toate aceste activități la art. 325 și 327 din Codul Penal, adică:

► răspândire de publicațiuni interzise

► agitație publică

pentru care condamnarea ar fi fost de maximum 10 ani. După cum se vede, până la momentul emiterii ordinului de arestare n-a apărut încă acuzația de „înaltă trădare”, care va fi formulată de-abia la încheierea anchetei Securității, în ordonanța de punere sub acuzare.

- Două evenimente care au permis condamnarea pentru „înaltă trădare”

În timpul anchetei au fost evidențiate două evenimente la care a participat și episcopul Alexandru Rusu. Pe baza acestora, anchetatorii Securității l-au acuzat pe episcop, în mod cu totul ilegal și absurd, de infracțiunea de „înaltă trădare”.

► Primul eveniment: vizita la Curtea de Argeș a unui diplomat francez

Episcopul Iuliu Hossu oferă o descriere exactă, care a fost confirmată în toate ocaziile din proces și de către episcopul Alexandru Rusu:

„În luna Septembrie a venit la noi, dorind să ne vadă, însărcinatul cu afaceri al Franţei, trimis de părinţii de la mănăstire la maica administratoare; a venit la mine Luca, spunând că dl. însărcinat de afaceri doreşte să mă vadă pe mine; am fost surprins, nu ştiam ce este de făcut; presimţeam că ar putea să fie în urmă neplăceri; m-am dus la Alexandru şi la fratele Ioan; erau de părere să-l primesc şi să văd ce doreşte; i-am spus lui Luca să-l introducă în micul salon; s-a interesat cum stăm aici; i-am arătat că, precum vede, aici pentru sănătate este bine, încolo suntem, deocamdată, aşezaţi cu domiciliu [obligatoriu] aici; interesându-se de PP. SS. fraţi, i-am anunţat să poftească şi dânşii; apoi am stat câtăva vreme cu toţii împreună, fiind tot timpul cu grijă şi precauţiune, nu puteam şti cine este şi ce gând are.

Ne-a întrebat dacă ne poate fi într-ajutor în ceva; i-am mulţumit pentru bunăvoinţă, «dar n-avem nimic de cerut; guvernului i-am arătat ceea ce dorim şi acum aşteptăm hotărârea referitor la situaţia Bisericii noastre; aşa, nimic ce ar putea dăuna cauzei Bisericii nu dorim să facem»; generalităţi inofensive, apoi ne-am despărţit cu bine.

Mai târziu am aflat că guvernanţilor nu le-a convenit vizita, nu ne-au făcut observaţie, dar de comentat s-a comentat între ei şi au aşezat-o în cumpăna noastră; a fost pomenită mai târziu, cu prilejul unui proces înscenat, dar pe care îl voi pomeni la timpul său.

Ar fi fost bine să ne ceară explicaţii şi ar fi văzut că a fost mai bine aşa decât un refuz, care ar fi făcut o impresie nefavorabilă în ce priveşte situaţia noastră.”

► Al doilea eveniment: vizita la mănăstirea Curtea de Argeș a unui diplomat american, care nu a trecut pe la episcopii greco-catolici.

În toamna anului 1955, un diplomat american a vizitat mănăstirea, avându-l drept ghid pe preotul ortodox Remus Ilie, profesor la Seminarul din Curtea de Argeș. Remus Ilie știa de memoriile adresate de episcopul Alexandru Rusu ministrului Cultelor și lui Stelian Nițulescu, președintele Asociației pentru ONU.

Cu ocazia interogatoriului de la Securitate din 25.01.1957, episcopul Alexandru Rusu a relatat următoarele (conform redactării anchetatorului):

„Remus Ilie mi-a comunicat că crede că ar putea, cu un alt prilej, când mănăstirea Curtea de Argeș va fi din nou vizitată de acest american, să-i plaseze diferite informații și scrisori – corespondențe – pentru ca diplomatul american să le cunoască. […] Mi-a făcut propunerea de a-i da câte un exemplar-copie din aceste corespondențe, el urmând să plece cu ele la București sau i se poate ivi o altă ocazie de a le înmâna diplomatului american”.

În același interogatoriu, episcopul Rusu a arătat că el a fost de acord să-i dea copiile memoriilor, dar nu știe dacă Remus Ilie a predat aceste copii și nu a mai discutat niciodată cu el această chestiune.

Securitatea s-a asigurat că nimeni în afară de Remus Ilie nu știa de această predare de memorii către Remus Ilie și, într-adevăr, episcopul Hossu, în memoriile sale, nu pomenește nimic de vizita diplomatului american.

Informațiile de mai sus au fost reluate și precizate de episcopul Alexandru Rusu în toate ocaziile în care s-a putut manifesta la procesul său („interogator de inculpat” și cereri autografe de recurs și de revizuire a procesului).

b) Ordonanța de punere sub învinuire încadrează „faptele” în articole ale Codului Penal

La sfârșitul anchetei Securității, a fost emisă o ordonanță de învinuire, care a încadrat acțiunile episcopului, din perioada de după eliberarea de la Sighet și până la a doua sa arestare, în trei articole ale Codului Penal:

► Discuția cu diplomatul francez și înmânarea memoriilor către

Remus Ilie: la infracțiunea de „înaltă trădare”

► Redactarea și difuzarea memoriilor adresate autorităților: la

infracțiunea de „răspândire de publicațiuni interzise”

► Acțiunea de reorganizare în clandestinitate a Bisericii

Greco-Catolice: la infracțiunea de „agitație publică”.

Trebuie menționat că, într-o bună logică, anchetatorii Securității au cerut într-un raport inițial din 28.01.1957:

„Să fie identificați, arestați și anchetați în această problemă IULIU HOSSU și BĂLAN IOAN, elemente care, la fel, au furnizat astfel de informații acelorași diplomați și cunosc și activitatea desfășurată de RUSU ALEXANDRU în această direcție”.

Dar, după cum s-a subliniat și la începutul acestui capitol, rezultă că a existat un ordin, dat la nivel mai înalt, care prevedea ca numai episcopul Alexandru Rusu să fie eliminat definitiv din viața publică prin condamnarea lui pe viață, în timp ce episcopii Iuliu Hossu și Ioan Bălan urmau să fie trimiși în Domicilii Obligatorii, care erau strict controlate de Securitate.

c) Metode staliniste în desfășurarea procesului

Miza procesului pentru autoritățile comuniste a fost încadrarea acțiunii episcopului Rusu la infracțiunea de „înaltă trădare” (art. 184 Cod Penal). În acest scop au fost folosite mai multe mijloace, printre care menționăm:

► Presiunile și falsificările din timpul anchetei Securității

În cele 29 de procese-verbale de interogatoriu ale episcopului Rusu apare un alt nivel de falsificare a declarațiilor acestuia, pe care el le descrie în cererea sa autografă de revizuire a procesului:

 „A. Considerente de formă:

1. În afară de foarte puține excepții, toate procesele verbale de interogatoriu ale Serviciului de anchetă cuprind nu numai stilizări și încadrări arbitrare, proprii anchetatorilor, ci chiar întregiri tendențioase, dictate de șeful Serviciului.

2. Am semnat și eu – și foarte probabil și ceilalți co-anchetați – numai sub presiuni morale și, în ce mă privește, numai pentru că, dificultând [reclamând] acest procedeu inadmisibil în fața unui d. procuror, mi s-a spus că totul va putea fi reparat în fața Instanței. […]

5. Dreptul de a mă apăra mi-a fost aproape complet subtilizat. În procesele verbale de anchetă n-am fost admis să declar nimic favorabil apărării, denegându-mi-se arătarea articolelor Codului Penal în care erau culpele ce mi s-au imputat. […]”

Având în vedere aceste falsificări, procesele-verbale de interogatoriu nu pot fi folosite ca documente sigure nici pentru istorici, nici pentru argumentarea martiriului.

► PS Rusu nu s-a putut apăra

În aceeași cerere de revizuire, tot la pct. 5, episcopul arată:

„Deși am cerut mereu, nu mi s-a admis să-mi pot angaja apărător propriu, iar cu cel impus oficial am putut vorbi numai foarte puțin, și numai sub controlul Securității. În fața Instanței, în sfârșit, am fost redus la tăcere pe motiv că la «ultimul cuvânt» nu-i voie să fac «memorii», iar o întregire a apărării, pe care voiam s-o fac din penitenciar, mi s-a zădărnicit prin a nu mi se fi aprobat s-o pot face.”

► Tribunalul de fond a declarat ședința în care se discuta cazul episcopului Alexandru Rusu ca fiind secretă:

„Întrucât faptele puse în sarcina inculpatului Rusu Al[exandru] în cadrul infracțiunii de înaltă trădare au un caracter deosebit, Tribunalul a apreciat că nu este util ca ele să fie cunoscute de public, motiv pentru care, conf. art. 291, alin. II, C.P.P. a declarat ședința secretă în parte”.

► Singurul martor care ar fi putut evita condamnarea pe viață a episcopului n-a fost audiat în fața Tribunalului

Acțiunea deliberată de a nu-l aduce pe Remus Ilie la audieri este perfect vizibilă în documentele de la proces. Există, în volumul 15 al dosarelor „penale” P 13278 din Arhiva CNSAS, două dovezi ale faptului că Tribunalul Militar și/sau Securitatea au blocat în mod voit audierea martorului Remus Ilie la procesul intentat episcopului Rusu.

În ceea ce-l privește, episcopul Rusu a arătat în două din cererile sale manuscrise că Remus Ilie n-a fost adus la «confruntare» în fața Instanței.

La acestea, Tribunalul Militar afirmă cu cinism în penultima sa încheiere înainte de sentință:

„Dintre martorii propuși în acuzare [sic] au lipsit: Remus Ilie, […]”.

„În privința martorilor acuzării lipsă, Procurorul Militar a declarat că renunță la audierea lor [sic], urmând a se considera valabile declarațiile pe care aceștia le-au dat cu ocazia primelor cercetări [sic].

Apărarea n-a obiectat nimic [sic] cu privire la propunerea formulată de Procurorul Militar.”

Aceste afirmații sunt pline de neadevăruri. Astfel, Remus Ilie nu a fost martor al acuzării. El nu a fost niciodată audiat în procesul episcopului Rusu. E greu de crezut că apărarea ar fi putut fi de acord ca martorul Remus Ilie să nu fie audiat, atunci când acuzatul Alexandru Rusu ceruse de repetate ori acest lucru.

d) Sentința de condamnare și respingerea tuturor recursurilor

• Procesul de fond (4.04.1957 – 3.07.1957)[26]

- Sentința nr. 1202/3 iulie 1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj

În secțiunea intitulată „ÎN FAPTE” [sic] a acestei sentințe, într-un flux continuu de considerații de tip stalinist, se prezintă în final ansamblul activității religioase a episcopului Rusu, categorisită drept infracțiune de agitație publică și de răspândire de publicațiuni interzise.

Pentru a ajunge apoi la infracțiunea de înaltă trădare, pentru care era prevăzută, conform art. 184, alin. I, C.P., temniță grea pe viață, Tribunalul dă o explicație aluzivă, de trei rânduri:

„În cursul anului 1955, în timp ce se afla stabilit cu domiciliul la Curtea de Argeș, a furnizat informațiile [sic] cu caracter secret unei puteri străine, respectiv Legațiilor franceze și americane din București”.

Tribunalul încheie:

„Prin aceste fapte inculpatul Rusu Alexandru a căutat să compromită politica statului nostru democrat-popular în ceea ce privește drepturile și libertățile de care se bucură cetățenii R.P.R., căutând prin informațiile făcute și materialele furnizate reprezentanților unor puteri străine să dea în acest mod puterilor occidentale un prilej pentru a se amesteca în treburile interne ale R.P.R., amestec ce putea duce la știrbirea independenței și suveranității țării.”

• Recursul (8.07.1957 – 29.08.1957)

- Motivele de recurs prezentate de avocatul Gheorghe Voișanu

În pledoaria sa, avocatul a afirmat, printre altele:

„Pentru a fi reținută infracțiunea, ca dovadă trebuia să existe cuvenita probă că într-adevăr copia memoriilor respective a ajuns în primirea și posesia respectivului diplomat. […]

Iar în ce privește diplomatul american, chiar și în ipoteza că copia memoriului ce s-a predat preotului Remus Ilie ar fi ajuns în posesiunea acestui diplomat, acest act nu conținea nimic secret, nimic nu divulga ce nu s-ar fi îngăduit de lege, conținea pur și simplu o cerere către o autoritate, cerere cu revendicări de ordin religios.”

- Respingerea recursului

Tribunalul Suprem al R.P.R., Colegiul Militar, prin decizia nr. 467/1957, Ședința din 29.08.1957, consideră că „fapta recurentului de a preda acele memorii, urmărind subordonarea și înfeudarea statului nostru puterilor imperialiste a fost just apreciată de către instanța de fond drept o acțiune cu scop de știrbire a independenței statului – în sensul dispozițiilor art. 184 C.P. [înaltă trădare] – […] calificarea dată acelor fapte este justă și legală.”

Trebuie menționat și faptul că Tribunalul folosește, în dezvoltarea argumentării sale, și sinistra noțiune de „intenție de trădare”. 

• Cererea de revizuire a procesului (18.11.1957 – 10.01.1958)

- Cererea autografă a episcopului Rusu, redactată în închisoarea Gherla la 18.11.1957

Pentru a-și dovedi nevinovăția cu privire la acuzația de înaltă trădare, episcopul Rusu a cerut să fie audiați de Tribunal și ceilalți doi episcopi prezenți la întâlnirea cu diplomatul francez, diplomatul însuși, precum și preotul Remus Ilie.

- Respingerea de către Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj, prin încheierea din 10.01.1958, a „cererii de revizuire formulată de RUSU V. ALEXANDRU”:

„Referitor la considerentele de fond pe care revizuentul le indică în cererea sa, se constată că, prin acestea, el nu face altceva decât să nege faptele sale pe care, în fața instanței de fond și la cercetări, le-a recunoscut, fără însă a veni cu probe sau împrejurări noi, necunoscute de instanța fondului la data judecării sale în fond. […]

Probele propuse de revizuent nu pot schimba cu nimic starea de fapt, care a fost în mod corect stabilită de către instanța fondului pe baza unui probatoriu suficient și legal administrat.”

Afirmații cinice: cum a putut oare Tribunalul să decidă că „probele propuse de revizuent nu pot schimba cu nimic starea de fapt”, de vreme ce martorii propuși de el n-au fost audiați? Pe de altă parte, nu este adevărat că a fost administrat un „probatoriu suficient și legal administrat”; dimpotrivă, pentru acuzația de înaltă trădare n-a existat niciun probatoriu.

• Recurs împotriva încheierii prin care i s-a respins episcopului Rusu cererea de revizuire (20.01.1958 – 28.03.1958)

- Cererea autografă a episcopului Rusu, redactată în închisoarea Gherla la 20.01.1956

Pentru început, episcopul arată: „Comunicarea Hotărârii din chestiune mi s-a făcut numai în partea ei dispozitivă, fără a mi se arăta și motivele – pentru mine de neconceput – care au îndreptățit On. Instanță să-mi respingă cererea de revizuire din 18 nov. 1957, întemeiată pe f. importante considerente de formă și mai ales de fond.

Rog deci Forul competent a decide în cauză să ia măsurile necesare pentru a mi se comunica Hotărârea amintită în toată extensiunea ei. Aceasta spre a putea cunoaște temeiul legal ce pot să invoc în sprijinul acestui Recurs.”

Până atunci, el roagă tribunalul „să considere ca temei al acestui Recurs considerentele invocate în cererea mea de Revizuire (Rejudecare) pe care mă simt îndrituit să le întregesc acum cu următoarele: [...]”

Episcopul arată că la Recurs nu i s-a dat suficientă hârtie pentru cererea sa. Apoi, el se referă doar la primul capăt de acuzare:

„Temeiul condamnării mele pentru crima oribilă a unei înalte trădări nu se arată în sentință, nici «în fapt», nici «în drept», decât în termeni foarte vagi și absolut neconcludenți pentru o atare condamnare.

Art. 184 C.P., în care s-a forțat încadrarea acțiunilor mele referitoare este clar și precis, iar faptele care mi s-au imputat în legătură cu el – o convorbire inofensivă de câteva minute cu un așa-zis diplomat francez și copia unei scrisori adresate Ministerului Cultelor (trimise apoi și Dlui Stelian Nițulescu și Dlui Chivu Stoica), predate în luna aprilie 1956 [...] D-lui Remus Ilie – sunt atât de departe de a putea «știrbi independența țării», încât Sentința nici n-a cutezat să încerce a pune aceste fapte ale mele de acord cu temeiul legal al numitului articol [184] al C.P.

Și apoi, deși de prisos, invoc și aici faptul că Remus Ilie – care trebuia să fie adus în Instanță (cfr. Actul de acuzare!) – a fost lipsă, fiind declarat «intransportabil».”

- Pledoaria avocatului I. Ștefănescu

Aflat în fața Tribunalului Suprem (Colegiul Militar), avocatul a criticat faptul că i s-a respins episcopului cererea de a fi audiați martori decisivi în proces:

„Instanța de fond, violând dispozițiunile art. 424 C.Pr.Pen., a respins cererea de revizuire fără să asculte martorii noi propuși, a căror declarații puteau fi concludente pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire și apoi pentru rezolvarea în fond a procesului.

Instanța de fond, neaudiind martorii propuși de revizuent, sau cel puțin neprecizând de ce acești martori nu trebuie să fie audiați, nu poate motiva de ce probele respective ar fi neconcludente, așa cum susține.

Prin aceasta, instanța de fond a violat și dispozițiunile art. 417 C.Pr.Pen.”

Este remarcabil faptul că avocați numiți din oficiu pentru a-l apăra pe episcopul Rusu au avut curajul, neobișnuit pentru acei ani, de a critica vehement deciziile tribunalelor militare (aservite Securității), fără a se teme de consecințele pe care le-ar fi putut suporta. În ceea ce le privește, așa cum se poate vedea în dosare, tribunalele militare au luat act de existența acestor pledoarii, dar n-au ținut cont de argumentația dezvoltată de avocați.

- Tribunalul Suprem al R.P.R. – Colegiul Militar – „respinge recursul făcut de RUSU V. ALEXANDRU în contra respingerii cererii de revizuire” (28.03.1958)

Fără a audia martorii desemnați de recurent, Tribunalul Suprem (Colegiul Militar) a respins recursul, folosind o argumentare revoltătoare, ilogică. Aici, episcopul s-a izbit pur și simplu de un zid, și anume de deciziile „venite de sus”.

Iată un fragment din sentință:

„[Revizuentul] nu invocă împrejurări necunoscute de instanță și nici probe care ar putea duce în mod neîndoios la nevinovăția sa sau la inexistența faptelor reținute, probele propuse nefiind de natură a răsturna starea de fapt corect stabilită și bazată pe probe legal administrate”.

• O nouă cerere de revizuire a procesului

(17.01.1961 - 11.02.1961)

La aproape 3 ani după ultima respingere a cererilor sale de recurs și de revizuire, PS Rusu„ a mai depus o cerere de revizuire, menționată pe o fișă din dosarul său „penal”. Cererea a fost respinsă de Procuratura Militară a Regiunii a III-a Militare Cluj, care a „justificat” răspunsul său astfel:

„Afirmațiile făcute în cererea de revizuire, în sensul că n-ar exista probe în cauză […] sunt afirmații lipsite de temei. […]

Revizuentul nu propune nicio probă nouă care să fie de natură a înlătura vinovăția sau existența faptului imputat.”

C. Atitudinea episcopului în timpul persecuției

Episcopul Alexandru Rusu a participat, alături de întregul Episcopat greco-catolic, la toate formele de rezistență a Bisericii Române Unite în timpul persecuției:

- Pentru atitudinea sa din perioada 1944 - 29.10.1948 (ziua arestării), vezi articolul 10: „Răspunsul Episcopatului, al preoților și al poporului la persecuție (1944 - 1948)”;

- Pentru atitudinea sa din perioada 1948-1956, vezi articolul 11 „Calea Crucii comună parcursă de cei șapte episcopi greco-catolici (1948-1956)”;

- Pentru acțiunea comună a episcopilor după eliberarea de la Sighet (4.01.1955 - 16.08.1956), vezi partea corespunzătoare din articolul 12 „Acțiunea Bisericii Române Unite în clandestinitate și «răspunsul» persecutorului (1.12.1948 – decembrie 1989)”.

Se poate constata că opoziția Episcopatului greco-catolic la acțiunea autorităților comuniste de „lichidare prin unificare” a Bisericii lor a fost determinantă pentru decizia de arestare a episcopilor, urmată de consecințe care le-au adus moartea. Opoziția a fost vădită în acțiuni precum:

► memoriile de protest către autorități

► circularele către popor

► mesajele din timpul vizitelor pastorale

► excomunicările celor care au participat la „consfătuirea” de la Cluj de la 1.10.1948.

În articolul de față nu vom relua decât sumar lucrurile deja spuse în articolele menționate mai sus, concentrându-ne mai ales asupra aspectelor proprii ale acțiunii, respectiv atitudinii episcopului Alexandru Rusu în timpul persecuției, așa cum rezultă acestea din documentele disponibile azi.

1. Motivația martiriului

PS Rusu a semnat, alături de ceilalți episcopi, documente ale Bisericii în care era expus motivul pentru care nu se poate accepta nicio tranzacție care ar atinge autoritatea infailibilă a Cuvântului lui Dumnezeu, în particular, legătura cu Scaunul Apostolic.

2. Poziția episcopului Alexandru Rusu în timpul persecuției

Ilustrăm în continuare, în ordine cronologică, o serie de momente semnificative:

a) Pastorala din 30.01.1948

Această pastorală nu a mai putut fi transmisă decât prin curieri. La acea dată persecuția împotriva Bisericii era evidentă.

PS Rusu a afirmat atunci: „Că ce ne va aduce, sub acest raport, noul an ar fi greu de spus înainte. Să sperăm de la Domnul cele bune, dar să fim pregătiţi şi pentru eventualitatea că Biserica, preoţii şi credincioşii deopotrivă, ar ajunge să fie supusă la încercări şi mizerii necunoscute până acum. Acestea trebuie să ne găsească uniţi şi gata de jertfă, gata de-a ne putea continua misiunea de apostolie creştină, de mai multă iubire către Dumnezeu şi de-aproapele, de sporită alipire către Domnul şi legea lui sfântă, în orice împrejurare.”

b) Sfințirea Bisericii de la Arieșul de Câmpie

Cu ocazia sfințirii bisericii din localitatea Arieșul de Câmpie, la 19.09.1948, au fost prezenți 1000-2000 de credincioși, după estimarea Statului Major - Secția a II-a, din Secretariatul General pentru Trupe al M.A.I. În „Nota informativă” pe care această instituție a adresat-o Direcțiunii Generale a Securității Poporului se arată că episcopul Rusu a transmis celor prezenți un mesaj clar și puternic cu privire la rolul Papei în Biserică și la păstrarea credinței greco-catolice. Iată un extras din acest document, în care cuvintele episcopului au fost puse între ghilimele de către autorii respectivei „Note informative”:

„Iubiți credincioși, actuala conducere vrea ca Biserica greco-catolică să se despartă de Roma, ceea ce nu se va putea niciodată, și spun aceasta prin faptul că o spuneți voi, care v-ați adunat aici într-un număr atât de mare […].

Nu este adevărat – după cum se anunță – că Papa vrea război și că Papa este alături de imperialiști, acestea toate sunt minciuni, fiindcă Papa vrea pace adevărată. […]

Dragi credincioși, cu riscul vieții noastre, nu ne vom lăsa de credința noastră [...].”

La sfârșitul documentului se arată că episcopul Rusu a înșirat „mai mulți martiri care și-au dat viața pentru credință”.

c) Audiență la prim-ministrul Groza pentru a cere oprirea terorii dezlănțuite împotriva greco-catolicilor

La 7.10.1948, cu trei săptămâni înainte de arestare, episcopul Rusu împreună cu episcopul Hossu au fost primiți în audiență de prim- ministrul Groza, unde au protestat solemn față de teroarea la care era supusă Biserica Greco-Catolică. Iată un extras dintr-un raport al episcopului Hossu privitor la acea audiență, raport care a fost stenografiat la Nunțiatura Apostolică:

„Mons. Rusu i-a explicat [prim-ministrului] situația și plângerile Bisericii Greco-Catolice. […] I-a arătat cum Poliția, chiar și cea secretă, și oficialii administrativi locali (prefecți, sub-prefecți etc.) au colaborat pentru a forța clerul și credincioșii să treacă la biserica dizidentă [Biserica Ortodoxă]. Episcopii au spus că această stare de lucruri nu poate continua și că trebuiau luate anumite măsuri pentru a pune capăt terorii. Mons. Rusu insista că «trebuie să avem drepturile noastre garantate de Constituție și în Legea Cultelor». În acest punct, [prim-ministrul] Groza a făcut un gest de neputință, aproape ca și cum ar spune: «Eu ce pot să fac?»”

d) În ajunul arestării, episcopul Rusu a afirmat în fața Securității că-și va continua lupta

Adus de la Cluj la Baia Mare la 19.10.1948 (vezi mai sus cap. A, 2), înainte de a părăsi localul Securității, PS Rusu a afirmat că va continua să-i convingă pe credincioșii săi să rămână greco-catolici. Direcția Regională a Securității Oradea a raportat Securității de la București răspunsul în acest sens al episcopului:

„Înainte de a părăsi localul Securității a declarat în mod deschis că misiunea lui este ca și în viitor să desfășoare o muncă vie în rândurile credincioșilor greco-catolici, în scopul de a-i duce pe aceștia înapoi la religia greco-catolică, și speră că va avea în majoritate acești credincioși. Din partea organelor de Securitate din Baia Mare s-au luat măsurile necesare cu scopul de a împiedica realizarea celor spuse de episcop.”

3. În anchetă la Direcțiunea Generală a Securității Poporului

După arestare și trecerea prin lagărele organizate la Dragoslavele și la mănăstirea Căldărușani, PS Rusu a fost dus pentru anchetă la Direcțiunea Generală a Securității Poporului. Aici el a refuzat o nouă invitație la defecțiune. După aproape 5 luni de cercetări, întors în lagărul de la Căldărușani, el le-a povestit în detaliu colegilor de suferință cele întâmplate la Securitate. Părintele Iuliu Rațiu a redat în memoriile sale un dialog care „i s-a întipărit în minte” și pe care „l-a reprodus aproape textual tocmai pentru ineditul dintr-însul”:

„Episcopul Alexandru, un bărbat integru, curajos, intransigent […] L-au dus la «Interne» [la Securitate]. Acolo îl luă în primire un tinerel[27] care-i oferi – auziți bine – ce?

– Pot să-ți dau, monseniore, orice vrei! Pot să te fac mitropolit [ortodox] de Iași[28]! […]

– Domnule anchetator, răspunse monseniorul Alexandru, de ce mă insulți? Eu cred că menirea D-tale în postul pe care-l ocupi nu este aceea de a-l insulta pe cel pe care-l cercetezi.

– Cum te insult, monseniore? strigă tinerelul.

– Așa, că mi te prezinți cu o astfel de ofertă, uitând că eu sunt episcop greco-catolic de Baia Mare și mă crezi că aș fi în stare și că aș putea să-ți accept oferta!

– Dar nu știi, monseniore, că ești în mâinile mele și eu pot să te bag și la 25 de ani închisoare? se rățoi obraznicul.

– Fă-o pe viață, că va fi mai scurtă! îl luă peste picior episcopul Alexandru, care de altfel era cunoscut de toată lumea ca fiind un bun «debater» și avea un limbaj extrem de caustic.

Întâlniri de genul acesta avură loc între ei de mai multe ori. […] [Tinerelul] vorbea așa, pentru că era conștient de puterea ce avea la spate!”

4. În închisoarea Sighet

Pentru lunga și dureroasa etapă a închisorii cu condiții de exterminare de la Sighet, câteva extrase din Memoriile episcopului Iuliu Hossu ne permit să reconstituim ceea ce a fost viața spirituală a PS Alexandru Rusu, alături de ceilalți episcopi încarcerați la Sighet:

„Gândul ce ne preocupa mereu era scumpa noastră Biserică; acesta era suspinul rugăciunilor noastre, aceasta rugăciunea muncii noastre zilnice, aceasta, zilnica cerşire a milei Domnului Isus şi a Maicii Domnului ajutor puternic. […]

Cu toate acestea, n-am auzit de la nici unul [din celula 44, a episcopilor] nici un cuvânt de tânguire, tot timpul moralul înălţat; aceasta aşa trebuia să fie şi se primea cu sufletul împăcat şi mângâiat, că aceasta este firea lucrurilor pe această cale a crucii; […]

Am primit de la El marea cinste de a fi întemniţaţi pentru credinţa Lui şi simţeam că nu numai vine la noi, dar este cu noi zi şi noapte. «Eu cu voi sunt în toate zilele»[29]; […].

Rugăciuni în comun făceam zilnic cu toţii, rostind rugăciunea jubiliară[30] a Preafericitului Părinte Papa Pius al XII-lea, adaptându-o situaţiei noastre după jubileu, sit vobis tribulatio, purificationis et sanctificationis... până în capăt. […] În afară de aceasta recitam împreună o rugăciune către venerabilul Ieremia Valahul[31], ca Domnul să-l preamărească, ajungând a fi declarat fericit din partea Sfântului Părinte Papă al Romei eterne. Rugăciunea a compus-o PS [Alexandru] Rusu, la rugămintea fraţilor; rugăciune frumoasă, o recitam cu toţii împreună zilnic. […] [A compus-o] din memorie, căci creion şi hârtie nu aveam atunci; era prin anul 1952.”

5. La mănăstirea Curtea de Argeș – în D.O.

a) Memoriul adresat ministrului Cultelor (1.08.1955)

După relativa eliberare din închisoarea Sighet, folosind ocazia internării sale în spitalul Colțea din București, PS Rusu i-a trimis un memoriu ministrului Cultelor, arătându-i că fundamentul pe care se bazează Decretul n° 358/1948, adică „trecerea” sau „revenirea comunităților locale (a parohiilor)” la ortodoxie este un „patent neadevăr”. El i-a cerut ministrului, în numele său și al colegilor săi, episcopi, să redeschidă dosarul Bisericii Greco-Catolice, pentru a-i reda libertatea:

„Vă rog, Domnule Ministru, cu toată insistența și în calitatea ce o am – o fac și în numele celor doi Episcopi, colegi ai mei încă în viață – să binevoiți a deschide, pe calea ce veți găsi indicată, chestiunea socotită închisă a Bisericii noastre, și a reda acestei Biserici, prin revocarea Decretului ominos de desființare, libertatea de care s-a bucurat înainte sute de ani.”

Aici apare și o însușire specifică episcopului Rusu, și anume: fiind o fire de luptător, el a scris acest memoriu la București fără a apuca să se consulte cu cei doi colegi ai săi rămași la Curtea de Argeș.

Întorcându-se la Curtea de Argeș, el le-a dat colegilor săi câte o copie a memoriului. Unitatea de vederi dintre episcopii greco-catolici a fost totală de-a lungul întregii Căi a Crucii; ceea ce a diferit a fost doar temperamentul fiecăruia.

b) Scrisoarea adresată lui Stelian Niţulescu, președintele Asociației pentru Națiunile Unite din Republica Populară Română (5.10.1955)

Asociația pentru ONU era o creație artificială a autorităților comuniste, iar președintele ei fusese ministrul justiției în anii stalinismului și președintele Tribunalului Suprem în 1954. PS Rusu a fost revoltat de afirmațiile acestuia dintr-un articol apărut în ziarul central al Partidului Comunist, ziarul Scânteia, după care, în România, „deplina libertate a cultelor religioase ar fi pe deplin realizată” și că acestea ar fi „înfăptuiri cu care ne mândrim și care fac ca ochii a milioane de oameni să se îndrepte cu interes și admirație spre R.P.R.”.

Episcopul i-a trimis lui Stelian Nițulescu o copie după memoriul său adresat la 1.08.1956 ministrului Cultelor, precizând că din acel memoriu „reiese lămurit că «politica internă a guvernului nostru» continuă a ține sute de mii de credincioși ai Cultului catolic de rit român, zis «greco-catolic», sub prevederile – pe cât de nedrepte, pe atât de neomenoase – ale unui Decret (nr. 358 din 1 dec. 1948), care, înfruntând realitatea, de atunci mereu tot mai accentuată, și-a permis să declare «inexistent» un Cult religios care n-a încetat niciodată de a exista și care își cere tot mai stăruitor dreptul la o viață în deplină libertate.”

În încheiere, episcopul îi cere acestui președinte al „Asociației pentru ONU” să depună toate diligențele pentru restabilirea drepturilor greco-catolicilor, îndepărtând astfel un obstacol serios la primirea României în ONU.

c) PS Rusu i-a îndemnat pe credincioșii săi să se declare greco-catolici la Recensământul general al populației din 21.02.1956.

Acest lucru reiese din scrisoarea din 18.03.1956 trimisă de la Curtea de Argeș canonicului Nicolae Brînzeu din Lugoj, și care a ajuns din păcate în mâna Securității. Episcopul arată în scrisoare că a intenționat să le dea curaj credincioșilor pentru a-și declara religia:

„Apropo de Recensământ – când încă nu știam că religia nu va fi precizată – luasem măsuri ca toți ai noștri să aibă curajul de a se declara ceea ce sunt și cred că multă lume l-ar [fi] avut, cum trebuie să-l aibă de acum tot mai mult. Ar fi fost o bună piatră de încercare și guvernul ar fi putut afla că greco-catolicii există. Poate nu 1,5 milioane, dar destui pentru a nu mai putea nega existența lor.”

PS Rusu arată, de asemenea, că memoriul pe care el l-a adresat ministrului Cultelor la 1.08.1955 a fost difuzat pe scară largă credincioșilor, deoarece acesta a fost „menit în primul loc să aducă la cunoştinţă obştei noastre credincioase punctul de vedere al Episcopilor lor încă în viaţă”.

6. La mănăstirea Ciorogârla – în D.O.

Securitatea a interceptat o scrisoare din 18.07.1956 a episcopului Rusu, din care a inserat două extrase în raportul său din 21.07.1956. Nu cunoaștem adresantul. Nu putem fi siguri că extrasele prezentate în raport sunt 100% reale, dar se recunoaște stilul episcopului; în plus, se poate constata că mai există extrase în același raport al Securității care concordă cu documentele din care au fost preluate și pentru care, întâmplător, avem textele originale.

În scrisoarea interceptată, episcopul se referă la planul de consolidare a unificării pregătit de Patriarhia ortodoxă pentru intervalul 25.07.1948 – 25.09.1948. Mai precis, el se referă la acțiunea pe care Securitatea a descris-o drept o „înregistrare, de felul unui recensământ a preoților, în care fiecare preot trebuie să completeze un chestionar și să declare singur cărui cult [îi] aparține[32]”. PS Rusu le-a cerut preoților „trecuți” la ortodoxie să aibă curajul să se declare greco-catolici în rubricile acelui „recensământ”:

„Chestia este acum ca preoțimea rămasă în funcțiune [adică trecută la ortodoxie] să-și tragă pe seamă, știind că a sosit timpul când, cerându-i-se (acum nu sub presiunile din 1948) să-și afirme convingerea religioasă, are un minunat prilej, poate ultimul, să repare, pe cât posibil, greșeala inițială. Să se știe deci că episcopii așteaptă de la ea să fie la înălțime, să nu dezmintă afirmațiile lor și să se dovedească vrednici de sentimentele obștei credincioase. […] Răspunsurile la chestionar să fie date cu tărie și încredere, așa cum le-o cer jurămintele făcute.”

7. La mănăstirea Cocoș – în D.O.

Din izolarea sa de la Mănăstirea Cocoș, la 8.12.1956, așadar cu câteva zile înainte de a doua sa arestare, PS Rusu a adresat instanței supreme a puterii comuniste, adică Comitetului Central al Partidului Muncitoresc [Comunist] Român, un memoriu în care a prezentat motivația acțiunilor episcopilor supraviețuitori ai Sighetului și a redactat o serie de propuneri pentru a se putea ajunge la libertatea cultului și a credincioșilor greco-catolici. Documentul, deosebit de elocvent, a contribuit cu siguranță la decizia de condamnare pe viață a episcopului. De aceea, vom insista în continuare asupra lui.

La început, PS Rusu citează un paragraf din memoriul comun al episcopilor redactat la Curtea de Argeș, în care se afirma că, după scoaterea lor din izolarea completă de la Sighet, e necesar acum „să se repare și greșeala de temelie săvârșită prin Decretul nr. 358 din 1 dec. 1948. Iar ca prim pas (pe urma căruia s-ar fi putut stabili, autentic și fără greutate, numărul credincioșilor noștri), ceream o Declarație oficială [din partea autorităților] că toți care sunt și vor să fie greco-catolici au deplină libertate să o declare, fără orice urmare, și că sunt în drept să-și deprindă acest cult în toată libertatea, așa cum o prevede și o garantează art. 84 al Constituției R.P.R.”

PS Rusu se referă apoi la faptul că episcopii greco-catolici aflaseră că „Ierarhia Bisericii ortodoxe pregătește o mare acțiune de consolidare a așa-zisei «unificări bisericești» din 1948”. Și continuă astfel:

„În fața acestor mișcări și pregătiri ale cultului ortodox, este evident că noi, Episcopii greco-catolici, autorii și susținătorii Memoriului pomenit [23.04.1956], nu puteam rămâne impasibili. Ar fi fost, din partea noastră, o gravă întrelăsare și chiar o dezertare de la o datorie elementară să nu căutăm a preveni pe credincioșii greco-catolici că a onora, în această chestiune, punctul de vedere al oficialității ortodoxe și a-i înlesni în orice chip planurile de «consolidare»„ ar fi o dezmințire a însuși temeiului Memoriului Episcopilor și – după ce acum nu era vorba de o acțiune a Puterii de Stat[33] – chiar o lepădare, benevol consimțită, de Biserica greco-catolică. În plus, a trebuit să li se arate că atitudinea în cauză angajează formal cele mai intime resorturi ale conștiinței lor individuale și că comandamentele acesteia nu-i iertat să fie nesocotite.”

Episcopul Rusu arată că, în anii 1955-1956, s-a crezut că „puterea de Stat nu se mai amestecă în chestiunile religioase”. În acest context, „marea majoritate a obștei greco-catolice ajunsese […] să aibă curajul de a se mărturisi pe față greco-catolică și de a cere preoților deservenți [ortodocși] și îndeosebi «foștilor» preoți greco-catolici rămași în funcțiune [ca ortodocși] ca, la «chestionarele» lansate prin protopopiate, să-i declare [pe credincioși] în conformitate cu realitatea, adică greco-catolici”.

În încheierea memoriului său, PS Rusu propune Comitetului Central al Partidului Muncitoresc [Comunist] Român cinci măsuri pentru rezolvarea chestiunii greco-catolice. Cităm câteva extrase din cele cinci puncte:

1. „Cei trei Episcopi greco-catolici încă în viață să fie scoși, cât mai curând, din internarea nedreaptă în care se află și să fie puși în deplină libertate cetățenească. [...]”

2. „[...] Să se admită acestor Episcopi refacerea Colectivului gospodăresc de mai înainte” de dispersarea lor și să fie duși eventual în capitală.

3. „Găsindu-ne toți trei Episcopii în capitală, am putea fi oricând la îndemâna factorilor cu cădere, pentru a căuta – evident, nu fără contactul inomis[34] necesar cu Sfântul Scaun al Romei – soluția problemei întregului Cult catolic din Țară. [...]”

4. „Considerând că aranjamentul definitiv ar putea reclama un timp mai îndelungat, întârziind abrogarea Decretului Nr. 358 din 1948, să se producă fără altă amânare Declarația oficială des pomenită mai sus, că adică prevederile referitoare ale Constituției și ale Legii Cultelor se referă și la cetățenii care se socotesc și vor să fie socotiți greco-catolici, asigurându-li-se deplina libertate de a se putea manifesta, fără orice risc, ca atare.”

5. „[...] Să se facă formele de amnistiere a tuturor persoanelor condamnate pentru sau în legătură cu credința lor religioasă catolică.”

Evident că niciuna dintre aceste măsuri nu a fost adoptată de autorități. Memoriul de-abia fusese depus la poștă, când, cu două zile mai târziu, la 10.12.1956, a fost emis ordinul pentru cea de-a doua arestare a episcopului. Ciorna memoriului a apărut în dosarul procesului în calitate de „corp delict”.

8. În timpul procesului

Există două documente din perioada procesului pe fond de la Tribunal Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj în care se poate vedea felul în care, deși era în plină luptă pentru a evita condamnarea sa la temniță grea pe viață, PS Rusu a continuat să afirme neclintit dreptul la existență al Bisericii Greco-Catolice Române.

a) Interogator de inculpat - 7.05.1957

„Numele de familie RUSU pronumele ALEXANDRU […] ocupația în prezent și locul de muncă: fost episcop greco-catolic […].

După ce președintele i-a pus în vedere infracțiunea pentru care este dat judecății, dovezile faptelor și i-a cerut să spună ceea ce este util apărării sale, inculpatul a dat răspunsurile reproduse în rezumat de către grefier, după cum urmează.”

Chiar dacă am presupune că rezumatul grefierului a fost falsificat 100 %, putem constata că n-a fost înregistrată nicio afirmație a PS Rusu care să renege poziția sa anterioară. Vom reproduce câteva afirmații ale episcopului din cadrul acestui interogatoriu:

„S-a susținut că memoriul pe care l-am făcut a conținut afirmațiuni calomnioase. După mine, [în] ceea ce am spus [noi, cei trei episcopi] în memoriul nostru [din 23.04.1956] și în scrisorile pe care le redactasem [eu] însumi, se cuprinde adevărul. […]

Socoteam că contactul Sfântului Scaun cu episcopii din întreaga lume trebuie să fie legal, biserica catolică fiind internațională, iar Papa Romei suveran asupra acesteia. […]

Decretul nr. 358/48 nu a desființat cultul greco-catolic, a venit cu o parte declarativă lipsită de temei, din moment ce afirmă trecerea comunități[lor] greco-catolice la ortodoxie. […]

În timp ce am fost la Curtea de Argeș nu am dat niciun fel de instrucțiuni, ci doar i-am orientat pe Vida Ludovic și pe toți preoții care veneau să ne viziteze asupra părerii mele referitoare la situația în care eram. I-am spus că eu fac și am făcut diferite scrisori și memorii în interesul reînființării cultului nostru greco-catolic, […] însă care oglindeau părerea noastră, a episcopilor. […] În acest sens am opinat ca [preoții] să meargă în rândurile credincioșilor, ca și aceștia să-și dea părerea, nu numai noi, episcopii, și să facă și aceștia, așa cum cred, cereri și scrisori în interesul reînființării cultului greco-catolic.”

b) „Ultimul cuvânt” al episcopului Rusu

„Ultimul cuvânt” este redat în Încheierea din 9.05.1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj, care „s-a întrunit în ședință secretă, în scopul de a continua judecarea cauzei privind pe inculpații RUSU ALEXANDRU [urmează numele celor 12 inculpați]”.

Ca și în cazul „interogatoriului de inculpat” de mai sus, nu putem ști dacă paragrafele „ultimului cuvânt” redau cu exactitate cuvintele episcopului. Cu toate acestea, putem constata că afirmațiile înregistrate de grefier concordă cu cele spuse de episcopul Rusu de-a lungul întregii Căi a Crucii pe care a parcurs-o:

„Rusu Alexandru a arătat că, în acțiunea pe care a întreprins-o, n-a intenționat să desfășoare luptă împotriva ordinii de stat, ci a înțeles să stăruie pentru redarea libertății cultului greco-catolic, a cărui interdicție a considerat-o greșită.”

9. În închisoarea Gherla (prima încarcerare), unde au fost redactate cererile autografe de recurs, apoi de revizuire și iarăși de recurs

Aceste documente manuscrise, redactate în speranța că-i va fi anulată condamnarea la închisoare pe viață, reprezintă o dovadă de netăgăduit a faptului că nici în situații limită episcopul Rusu nu a renunțat să-și afirme poziția.

La cap. B, 7, d sunt prezentate secvențe din aceste cereri care se refereau la acuzația de înaltă trădare. În acest capitol vor fi evidențiate secvențele care se referă la atitudinea episcopului Rusu pe chestiuni de libertate religioasă.

În cererea sa de recurs din 8.07.1957 PS Rusu declară:

„Nu mă simt cu nimic vinovat nici de acuzația ce mi s-a adus de a fi instigat prin agitație publică împotriva regimului de democrație populară. Tot ce am întreprins, de la punerea mea în libertate relativă de la 2 februarie 1955[35] până la 13 august 1956 (când am fost pedepsit cu domiciliu obligatoriu în izolarea de la mănăstirea Cocoș), a privit exclusiv dreptul și datoria mea de a ajuta credincioșilor greco-catolici de a-și putea validita libertatea de conștiință și liberul exercițiu al cultului lor.”

În continuare, PS Rusu relevă un fapt care nu mai fusese evidențiat până atunci, și anume că Decretul nr. 358/1948 nu a desființat în realitate cultul greco-catolic:

„Adevărat că se susține că acest cult ar fi inexistent în țară, dar această afirmație este o simplă prezumție, aceasta întrucât Decretul nr. 358/1948 n-a desființat acest cult, ci a declarat numai că organele centrale și statutare ale lui încetează de a exista (în funcțiune)”.

Încheierea aceleiași cereri de recurs arată felul în care interpretaseră cei trei episcopi anumite declarații ale reprezentantului Ministerului Cultelor, făcute după ieșirea lor de la Sighet: „[Am considerat că] suntem în drept să ne socotim greco-catolici și să socotim atari și pe toți credincioșii noștri care au rămas credincioși cultului lor […]. Nu ne putem ocupa scaunele episcopești avute înainte […]. Deocamdată – până la o revenire asupra Decretului care a suspendat funcționarea Episcopiilor – nu putem deprinde în deplină libertate îndatoririle noastre episcopești. Aceasta nu însemna însă, după părerea noastră, că nu ne-am putea interesa de soarta credincioșilor noștri, orientându-ne asupra situației lor și căutând să le arătăm părerea: cum credem că s-ar putea ajunge la libertatea deplină avută înainte. Aceasta și singur aceasta a urmărit-o și trimiterea către toate eparhiile a câtorva copii ale memoriului colectiv din 23 aprilie 1956, care nu cuprindea decât adevărul.”

În următoarea cerere, din 18.11.1957, cea de revizuire a procesului său, episcopul Alexandru Rusu a avut curajul să pretindă să fie probată dovada trecerii comunităților greco-catolice la ortodoxie în 1948:

„Spre a se lămuri, în sfârșit, că Decretul 358 din 1 decembrie 1948 este neîntemeiat când afirmă că comunitățile (parohiile) greco-catolice ar fi trecut la ortodoxie – [ceea] ce contravine și Legii Cultelor, care nu știe decât de treceri individuale – cer să se procure dosarul ce a servit ca temei la Decret”.

În încheierea acestei etape, a primei încarcerări la închisoarea Gherla, menționăm o mărturie dată de părintele Tertulian Langa:

„Eram în închisoare la Gherla, sub patul mitropolitului nostru Alexandru Rusu, bolnav. Sub patul lui, paturile fiind supraetajate, făceam un cerc de rugăciune și recitam Rozariul. A intrat comandantul Goiciu, toată lumea s-a sculat în picioare, inclusiv eu, viteazul de mine, m-am sculat în picioare. Episcopul Rusu nu s-a sculat, pentru că nu putea, era infirmizat de boală. Furios, considerând că se află în fața unui afront, Goiciu s-a repezit asupra lui, l-a bușit, l-a bușit, până când a obosit, cu pumnii. În timp ce era lovit, episcopul Rusu zicea: «Dă, domnule, dă, dar să știi că cu fiecare lovitură se înalță la ceruri o rugăciune pentru mântuirea ta».” 

10. În închisoarea de la Pitești

Episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru a fost martor, în anul 1960, al faptului că episcopul Rusu, deși slăbit de regimul la care era supus, ținea duminical un program religios în camera cu mai mult de 70 de deținuți politici în care se afla încarcerat:

„În iarna aceea, 1959-1960, ne-au scos din celulă, transferându-ne în alta, foarte mare. În noua încăpere l-am întâlnit pe episcopul Alexandru Rusu, pe fratele Tarcisiu, Francisc Diarian, Gheorghe Guțiu și pe Andrei Asaftei […].

Aproape toate paturile din încăpere aveau trei niveluri și în fiecare pat, cu excepția celor de sub plafon, erau câte doi deținuți. Așa că în această cameră erau mai mult de 70 de persoane.

Pe mine m-au pus la început într-un pat de jos, cu episcopul Alexandru Rusu, dar pe parcurs am schimbat cu George Guțiu, care era mai tânăr. Avea talent muzical și cânta frumos.

Episcopul Alexandru Rusu era de mai mult timp în această cameră, așa că a inițiat un program religios pentru fiecare duminică. Dânsul spunea rugăciunile de la Sfânta Liturghie, iar George Guțiu cânta. În final, episcopul le ținea o cuvântare.

Ajungând la ei, episcopul s-a retras de la acel program, spunând că acum au pe altul mai tânăr, care le va ține cuvântările cu mai mult elan. N-am putut refuza, așa că am intrat în program”.

11. În închisoarea Gherla (a doua încarcerare)

a) PS Rusu își acceptă moartea în închisoarea Gherla ca binecuvântare a lui Dumnezeu

Părintele Emil Riti își amintește de un moment semnificativ trăit de episcopul Rusu în timp ce se afla într-una din celulele mari ale închisorii Gherla:

„Într-una din zile, au venit Mons. [Josef] Schubert și Dr. [Cornel] Petrasevitch și au stat pe patul Servului lui Dumnezeu Alexandru Rusu și pe al meu. Servul lui Dumnezeu Alexandru Rusu i-a zis Monseniorului Schubert: «Te bucuri că ești aici, frate?» I-a răspuns: «Mă bucur». Servul lui Dumnezeu Alexandru Rusu a continuat, și acestea sunt cuvintele lui: «Eu consider cea mai înaltă apreciere a lui Dumnezeu și binecuvântare să fiu și [să] mor aici. Sunt convins că voi muri aici, în închisoare. Dându-mi viața aici, în închisoare, pentru Hristos și Biserica sa, sunt convins că Dumnezeu va fi milostiv cu mine.»”

b) Cerere de computare a arestului preventiv

Cu șapte săptămâni înainte de moarte, fiind încarcerat în închisoarea Gherla și fiind informat de autorități că pedeapsa de muncă silnică pe viață i-a fost redusă la 25 de ani, episcopul Rusu a redactat o cerere de „computare a arestului preventiv”, adică a cerut să se țină cont de anii în care a fost lipsit de libertate, fără a fi judecat.

Această cerere, făcută în ajunul morții, ne dezvăluie încă odată calitatea de luptător a episcopului Rusu pentru dreptate. Astfel, el arată că:

- A fost „complet izolat în lagăre (la Dragoslavele și Căldărușani) și în Penitenciarul din Sighet timp de 75 de luni încheiate, adică de la data arestării până la 2.02.1955”, când a fost pus în libertate relativă la Spitalul I. C. Frimu.

- A fost „pus în libertate relativă” (la spitalul I. C. Frimu, precum și la mănăstirile Curtea de Argeș, Ciorogârla și Cocoș, unde i s-a impus domiciliu obligatoriu).

- A fost „rearestat” la 30.12.1956 și dus la Securitatea din Cluj, unde a fost „înregistrat de-abia pe ziua de 5.01.1957”.

Motivația cererii sale este deosebit de impresionantă și elocventă:

„Cererea mea de față [se] razimă pe temeiul foarte important că tot ce mi s-a făcut s-a făcut pentru același motiv, pentru aceeași chestiune, aceea a Bisericii mele greco-catolice.

Mai amintesc numai că n-am făcut această cerere decât acum când, reducându-mi-se pedeapsa, de la msv [muncă silnică pe viață] la 25 [de] ani, are un rost, pe care nu-l avea mai înainte.”

Cererea episcopului Rusu a pus în mișcare întreaga birocrație a Securității, care n-a reușit să prezinte, pentru a răspunde numeroaselor reveniri ale Tribunalului Militar, informațiile cerute de acesta cu privire la anii privativi de libertate menționați în cererea de computare. Acest angrenaj toxic al sistemului concentraționar a fost stopat prin moartea episcopului, survenită la 9.05.1963.

c) Ultima predică și mesajul pentru Papă formulat de episcopul Alexandru Rusu

În cap. A, 20 este redat un larg extras din mărturia doctorului Cornel Petrassevich, care a asistat la ultima slujbă ținută de PS Rusu în celula 7 din închisoarea Gherla cu câteva zile înainte de moarte. Reluăm un extras din acea mărturie:

„La sfârșitul slujbei era fericit că și-a făcut ultima datorie. Mi-a spus: «Doctore, ai să scapi. Eu mai am câteva zile de trăit. Să mergi la Roma și să-i spui Sfântului Părinte că eu și cu toții am stat la datorie și să nu uite de Biserica noastră greco-catolică. Și mai spune-i, te rog, că am luptat și mi-am dat viața pentru Biserica Catolică și pentru Papa.» I-am promis.”

d) Ultima semnătură a PS Alexandru Rusu

Încarcerat în închisoarea Gherla, la 6.05.1963, adică la 3 zile înainte de moarte, episcopul a semnat de luare la cunoștință a faptului că a fost amânată rezolvarea cererii sale de computare a anilor privativi de libertate fără condamnare. Documentul ne permite accesul la un ultim episod al luptei – tăcute de astă dată – a episcopului Rusu pentru libertatea Bisericii sale și a dreptului său de a fi recunoscut ca episcop. Astfel, pe un document identic semnat anterior (20.04.1963), un ofițer din închisoarea Gherla barase cu violență crucea (+) și literele „Ep.” din semnătura „+ Ep. Alexandru Rusu”.

În documentul din 6.05.1963, semnat tot în fața unui ofițer al închisorii Gherla, episcopul a persistat, desenând o cruce mare în fața numelui său, mai mare decât în orice altă semnătură anterioară (v. mai jos facsimilul semnăturilor).

e) În momentul morții

Reluăm câteva fraze din mărturia părintelui Riti (redată in extenso în cap. A, 20, b):

„[În ziua morții] s-a spovedit, l-am dezlegat și am făcut canonul împreună. Era fericit. A urmat apoi masa, după care toți s-au culcat. Eu stăteam pe marginea patului, iar el stătea întins în pat, întors pe partea dreaptă, cu fața spre mine. Spuneam împreună cu voce redusă rozariul. La ora 16.00 gardienii băteau toaca, semn că se schimba tura. După acest semnal, am văzut că episcopul Alexandru Rusu s-a întors foarte rapid pe spate, a scos mâinile de sub pătură, le-a pus pe piept și a zis: «Doamne Dumnezeule, primește jertfa vieții mele pentru libertatea Bisericii Greco-Ca…». N-a mai terminat. Totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă.

Emanuel COSMOVICI, în colaborare cu Pr. Cristian LANGA

Citiți și:

Argumentarea martiriului episcopului Ioan Bălan

Argumentarea martiriului episcopului Iuliu Hossu

Calea Crucii comună parcursă de cei șapte episcopi greco-catolici

Argumentarea martiriului episcopului Tit Liviu Chinezu

Desfășurarea pe teren a „lichidării” Bisericii Române Unite în 1948

Argumentarea martiriului episcopului Valeriu Traian Frențiu

„Lichidarea” stalinistă a Bisericii Române Unite

Argumentarea martiriului episcopului Vasile Aftenie

Martiriul celor șapte episcopi greco-catolici - argumentare