Pentru a discuta chestiunea integrării religioase a românilor ardeleni sub autoritatea Sfântului Scaun al Romei, mitropolitul Atanasie Anghel a convocat în anul 1698 Sinodul de la Alba Iulia. Pe 7 octombrie 1698 sinodul împreună cu mitropolitul Anghel a adoptat formularea „Noi, Vlădica, Protopopii și Popii Bisericii Românești dăm știre tuturor că de bună voia noastră ne unim cu Biserica Romei și ne mărturisim mădularile acestei Biserici Sfinte a Romei”. Actul Unirii cu Biserica Romei a fost semnat de întreg sinodul și întărit cu sigiliul Mitropoliei de Bălgrad (Alba Iulia). Prin acest act, Biserica românilor din Ardeal, trecută sub jurisdicția canonică a Sfântului Scaun, devine și își continuă existența sub numele de Biserica Română Unită cu Roma.
În scopul de a clarifica situaţia credincioșilor români din Ardeal, supuși unui intens proces de calvinizare, Atanasie a convocat sinodul de la 7 octombrie 1698, la care, la început au fost invitaţi numai protopopii, apoi, având în vedere importanţa hotărîrilor ce trebuiau luate, sinodul a fost întregit cu preoţii şi cu câte 2-3 fruntaşi din fiecare parohie. O însemnare păstrată la Nilles arată că 2270 de preoţi au semnat hotărîrile sinodului, preoţii parohi care au făcut, pe rând, mărturisirea credinţei. Întregirea sinodului a fost făcută pentru a nu putea fi acuzaţi episcopul şi protopopii că au făcut unirea singuri… Aceasta a fost o consultare a poporului, fără precedent până atunci în unirile religioase. În urma acestei adeziuni s-a redactat declaraţia de unire de la 7 octombrie 1698, semnată de episcopul Atanasie şi 38 protopopi districtuali.
CARTEA DE MĂRTURIE
„Noi mai jos scrişii, protopopii şi popii bisericilor româneşti dăm în ştire tuturor celor ce se cuvine, mai vârtos Ţării Ardealului. Judecând schimbarea acestei lumi înşelătoare şi nestarea şi neperirea sufletelor căruia în măsură mai mare trebuie a fi decât toate, din buna noastră voie ne unim cu Biserica Romei cea catolicească şi ne mărturisim a fi mădulările acestei Biserici sfinte, catolicească a Romei prin această CARTE DE MĂRTURIE a noastră şi cu acelea privilegiuri voim să trăim cu care trăiesc mădularele şi popii acelei Biserici sfinte, precum înălţimea sa şi încoronatul craiul nostru în milostenia decretului înălţimii sale ne face părtaşi… S-a dat în Bălgrad în anii Domnului 1698 în 7 zile a lui octombrie”. După aceea cu un scris mai mărunt, dar de aceeaşi mână, continuă: „Însă întru acest chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădularele sfintei catoliceşti Biserici a Romei, cum pe noi şi rămăşiţele noastre din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească, ci cu toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţine după calendarul vechi şi pe cinstitul vlădicul nostru Atanasie până la moartea sfinţiei sale să n-aibă puterea a-l clăti din scaunul sfinţiei sale…” După pecetea episcopului şi semnătura lui şi a celor 38 de protopopi se mai adaugă:”Şi aşa ne unim acei ce-s scrişi mai sus cum toată Legea noastră să stea pe loc. Iară de n-ar sta pe loc acele, nici aceste puncte să n-aibă nici o tărie asupra noastră şi vlădica nostru Atanasie să fie cap şi nimeni să nu-l hărbutăluiască”.
Cartea de mărturie sau Manifestul de unire din 7 octombrie 1698 este unul dintre cele trei documente care legitimizează unirea cu Biserica Romei a clerului român și a credincioșilor ortodocși din Transilvania. Celelalte două documente sunt declarația din februarie 1697 a Mitropolitului Teofil și a altor participanți la un sinod ținut în Alba Iulia și Actul Unirii semnat de Mitropolitul Atanasie și de participanții de la sinodul din 4 septembrie 1700, ținut la Alba Iulia.
Informaţii preluate din cartea „Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994. (bru.ro)
