„Lichidarea” stalinistă a Bisericii Române Unite

A.  Precizări cu privire la persecuție

1) De ce trebuie demonstrată și înțeleasă persecuția din ură față de credință, care a dus la moartea episcopilor greco-catolici?

a) Înainte de toate, aceasta este o cerință a Bisericii. În acest sens, în mesajul său din 24.04.2006 adresat Adunării plenare a Congregației Cauzelor Sfinților, Papa Benedict al XVI-lea arăta următoarele: „Este bineînțeles necesar să se găsească dovezi de necontestat asupra disponibilității pentru martiriu, pentru vărsarea sângelui, ca și asupra acceptării sale din partea victimei, dar este tot atât de necesar să apară, direct sau indirect, însă întotdeauna într-un mod moralmente sigur, acel «odium fidei» [«ura față de credință»] din partea persecutorului. În lipsa acestui element, nu va fi un martiriu veritabil, conform doctrinei teologice și juridice dintotdeauna a Bisericii.”

b) Concret, metodologia Cauzelor Sfinților cere ca, în cadrul argumentării unui martiriu, să se dovedească existența persecuției din ură față de credință. În cazul episcopilor greco-catolici s-a ajuns foarte repede la concluzia că a existat mai întâi o persecuție împotriva Bisericii Greco-Catolice Române, în ansamblul său, iar în cadrul acesteia, unul dintre obiective a fost persecuția împotriva întregului Episcopat, prelungită apoi cu persecuția împotriva fiecărui episcop în parte, până la moarte.

c) Mai trebuie spus că unii credincioși consideră și azi că suferința din anchetă sau moartea într-o închisoare comunistă (cu regim de exterminare) sunt suficiente pentru a dovedi martiriul. Un răspuns clasic la această opinie este dat de Sfântul Toma de Aquino (1225-1274) în comentariul său la Epistola către Efeseni (3,1): „Nu pedeapsa îl face pe martir, ci cauza […].” Or, cauza pentru care au murit episcopii se poate înțelege dacă se înțelege persecuția.

2) „Probele” persecuției

a) Mărturiile

După decembrie 1989, au început să fie publicate mărturii ale episcopilor, preoților și laicilor greco-catolici supraviețuitori ai anilor de persecuție. Dar, fără plasarea mărturiilor în cadrul complex al persecuției, acestea nu puteau fi înțelese la adevărata lor semnificație și nu puteau contribui la reconstituirea celor întâmplate.

b) Ordinele de urmărire și notele informative – izvoare neconcludente

Pentru cunoașterea persecuției, istoricii au avut acces – în primii ani de cercetare a arhivelor fostei Securități – mai ales la dosarele personale ale episcopilor. Acolo erau cumulate, în general, ordine de urmărire și multe note informative. Asemenea documente distorsionate nu aveau cum să permită înțelegerea obiectivelor urmărite de persecutor; interpretarea lor a dus uneori la concluzia, de pildă, că episcopii greco-catolici ar fi fost luptători anticomuniști, și de-aici reacția autorităților. Din notele informative nu avea cum să rezulte că acțiunea și rezistența episcopilor avusese în realitate drept obiectiv apărarea credinței și a Bisericii lor, atacate de autorități. Istoria nu poate fi reconstituită prin însumarea unor note informative. Până de curând (vezi mai jos), Biserica n-a avut cunoștință de planul etapizat, amănunțit elaborat, pus în aplicare pentru suprimarea ei.

c) Noile arhive

La descoperirea planului de suprimare a Bisericii Române Unite și a desfășurării sale pe teren au contribuit patru arhive, descoperite între anii 2012-2014 de echipa Postulaturii în faza romană a Cauzei greco-catolice[1]. E vorba de arhive care fie fuseseră complet necunoscute până atunci, fie că nu fuseseră încă utilizate pentru clarificarea acestei persecuții. Menționăm lista acestora, precum și „rolul” lor:

- Arhiva Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Secția Administrativ‑Politică, aflată azi la Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), București. La acest nivel s-a coordonat întreaga „operațiune de unificare” a Bisericii Greco-Catolice cu Biserica Ortodoxă, după un plan al Ministerului Cultelor, redactat anterior sub „îndrumare” sovietică.

- Dosarul special nr. 5459 – „Unificarea Bisericii Greco-Catolice cu cea Ortodoxă” de la Direcțiunea Generală a Securității Poporului (DGSP), constituit din circa 20 de dosare, care se află azi în aceeași arhivă ANIC, fondul Direcția Generală a Poliției (DGP). La nivelul DGSP s-au emis ordinele circulare, ordinele de arestare, etc. către Direcțiile Regionale ale Securităților din Transilvania (Timișoara, Sibiu, Oradea, Brașov, Cluj), pentru executarea pe teren a „operațiunii de unificare”. Menționăm că dosarul „Unificării”, nr. 5459, era căutat de cercetătorii de la CNSAS de ani de zile. Nu se găsea acolo, pentru că se afla într-un loc neașteptat, și anume în Arhiva Poliției de Siguranță, care n-a fost depusă la CNSAS, ci la ANIC.

- Arhivele Direcțiilor Regionale de Securitate  – păstrate azi în Arhiva CNSAS, sub genericul „Dosare documentare”. Direcțiile Regionale de Securitate din Transilvania aplicau ordinele „operațiunii de unificare” pe teren și raportau către DGSP asupra „rezultatelor”.

- Arhiva Cancelariei Mitropolitane din Blaj (Arhiva Blajului) – propriu-zis, arhiva martirilor – aflată azi în gestiunea Serviciului Județean Alba al Arhivelor Naționale. Aici s-au salvat sute de dosare din timpul persecuției. Acestea conțin dispozițiile abuzive ale autorităților, precum și – în ciornă sau în original – circularele episcopilor către protopopiate, memoriile adresate autorităților, procesele-verbale din Conferințele Episcopale, scrisorile episcopilor din timpul persecuției, în general întreaga viață a Mitropoliei Blajului. Se mai află mărturiile preoților agresați în parohiile lor, preoți ajunși deseori în carcerele Securității; pe aceleași scrisori se pot citi ciornele de răspuns ale episcopului Ioan Suciu.

Fiind vorba de mitropolia Arhieparhiei, în Arhiva Blajului au ajuns documente revelatoare din toate eparhiile Bisericii Române Unite.

Pentru clarificarea planului persecuției au fost, de asemenea, esențiale documentele privitoare la Biserica Română Unită provenite din Arhivele Vaticanului, la care a avut acces Postulatura în faza eparhială[2]. După publicarea lucrării POSITIO super martyrio, documentele selecționate din aceste arhive au devenit publice.

3) Momentele publice ale scenariului „unificării”

Din presa vremii nu s-au putut cunoaște decât momentele publice ale scenariului pus în aplicare pentru suprimarea Bisericii Române Unite. Acestea au fost descrise cu multe amănunte și cu falsificările corespunzătoare. Iată, în mare, lista lor:

a) „Calda chemare” de la 15.05.1948 a mitropolitului ortodox al Ardealului, ÎPS Nicolae Bălan, adresată credincioșilor greco-catolici pentru „a se întoarce acasă”; această chemare a fost urmată de una asemănătoare din partea noului Patriarh;

b) „Adunarea” de la Cluj de la 1.10.1948 a 38/36 de preoți greco-catolici care au proclamat „reîntoarcerea lor în sânul Bisericii Ortodoxe”;

c) Primirea celor 38/36 de preoți la București, la 3.10.1948, de către Patriarh și Sinodul permanent al B.O.R., precum și sărbătoarea de la Alba Iulia de la 21.10.1948 (cu semnificație doar simbolică);

d) Arestarea episcopilor greco-catolici (informație răspândită nu de presă, ci de credincioși);

e) Decretul nr. 358/1.12.1948 care a constatat „revenirea” parohiilor cultului greco-catolic la cultul ortodox român și a stabilit, ca o consecință, că „încetează de a mai exista” „organizațiile centrale și statutare ale acestui cult”.

Dar în presă nu s-a vorbit despre evenimentele ce-au avut loc în intervalele dintre momentele publice. Pentru a nu ne referi decât la un singur aspect, atunci „s-au constituit” și au funcționat „comitete de inițiativă” la nivel județean, de plasă[3], comunal (parohial), care se mai numeau și „comitete de lămurire”. Însoțite de organe de represiune, acestea au intrat în fiecare localitate cu greco-catolici din Transilvania pentru a obține „trecerea” credincioșilor la ortodoxie. Conform legii Cultelor, în urma anumitor procente de trecere, care erau oricum falsificate, toate bisericile greco-catolice au fost preluate de cultul ortodox.

Memoria colectivă nu a putut lega asemenea informații din cele 1746 de parohii, câte avea Biserica Română Unită în 1948. De-abia după cunoașterea completă și documentată a planului autorităților și a desfășurării acestuia pe teren, s-a putut reconstitui istoria persecuției împotriva Bisericii. Plasate în acest cadru, mărturiile permit înțelegerea evenimentelor, așa cum s-au desfășurat ele în realitate, precum și felul în care le-au trăit oamenii atunci.

4) Locul persecuției împotriva episcopilor în cadrul persecuției împotriva Biserici Române Unite

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că persecuția a fost îndreptată împotriva Bisericii Greco-Catolice Române în ansamblul său. În planul asaltului pentru „lichidarea” acestei Biserici prin „unificarea” ei cu Biserica Ortodoxă Română (vezi mai jos), a fost prevăzută la un moment dat, ca „măsură administrativă”, arestarea episcopilor și preluarea catedralelor și a episcopiilor. Așadar, arestarea și persecutarea în continuare a episcopilor, până la moartea fiecăruia dintre ei, a fost doar unul dintre obiectivele persecuției împotriva Bisericii Române Unite.

„Măsura administrativă” a arestării episcopilor a fost menționată, printre altele, și într-un document intern al Securității, redactat cu ocazia morții episcopului Vasile Aftenie: „A fost arestat la 28 oct. 1948, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici din R[epublica] P[opulară] R[omână], arestarea lor fiind ca măsură preventivă luată de Guvern, în urma unificării bisericii greco-catolice cu cea ortodoxă.”

B. De unde originea ideii și a planului de suprimare a Bisericii Române Unite?

Putem afirma încă de la început că toate elementele scenariului aplicat în România pentru desființarea Bisericii Greco-Catolice se regăsesc fie în „lichidarea” care a avut loc în Galiția, fie în cea care a avut loc în Ucraina Transcarpatică, ambele teritorii făcând parte, după război, din R.S.S. Ucraineană, membră a U.R.S.S. Scenariul aplicat în România poartă pecetea „lichidării” staliniste. Caracterul rezumativ al prezentării de față nu ne permite să intrăm în detalii, totuși, pentru înțelegerea evenimentelor care au avut loc în România, se cer menționate câteva elemente-cheie ale acțiunii din Ucraina în vederea „abolirii uniației”.

1) „Lichidarea prin reunificare” – modelul sovietic aplicat în Ucraina, apoi în România

La 2.03.1945, Stalin i-a cerut lui Georgij Karpov, şeful Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse, de pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al URSS, colonel NKVD, „să schițeze o «instrucțiune» pentru un atac global asupra Bisericii Catolice și pentru creșterea rolului Bisericii Ortodoxe în lupta anticatolică[4]”.

Stalin a avut la dispoziție scenariul „convertirii” cu forța a greco-catolicilor ucraineni la ortodoxie, care fusese aplicat, printre alții, sub Ecaterina a II-a la 1793, sub Nicolae I la 1839 și sub Alexandru al II-lea la 1875, pe măsură ce Rusia ocupa noi teritorii locuite de ucraineni greco-catolici.

Atacul asupra Bisericii Greco-Catolice din Galiția a durat un an (2.03.1945 - 8.03.1946); credincioșii greco-catolici au aflat a doua zi după un „sinod” contrafăcut și necanonic, faptul că Biserica lor „se autodizolvase”.

În Ucraina Transcarpatică, persecuția a durat aproape 5 ani; a început încă din octombrie 1944 și s-a prelungit până în august 1949. Bisericile au fost preluate în urma unui procent de „treceri”, mecanism care s-a aplicat apoi și în România.

Este cât se poate de elocvent, pentru înțelegerea „mecanismului” de suprimare a Bisericii Greco-Catolice Române, raportul final al lui Karpov adresat lui Stalin la încheierea „atacului” din Ucraina sovietică:

„Instrucțiunile guvernamentale privitoare la lichidarea unirii bisericești, adică a Bisericii Greco-Catolice, au fost executate. Biserica Unită, care a existat în cele cinci regiuni ale RSS U[crainene] (L’viv, Drohobych, Stanislav, Ternopil’ și Transcarpathia) și care era subordonată Papei de la Roma, a fost lichidată în luna august a acestui an prin reunificarea[5] ei cu Biserica Ortodoxă Rusă. […]

[Problemei] lichidării uniunii [bisericești] i s-a dat o mare atenție din partea Consiliului de Miniștri al RSS U[crainene], din partea Comitetului Central al Partidului Comunist (Bolșevic) U[crainean] și personal din partea tovarășului N. S. Hrușciov. Măsuri majore și esențiale au fost executate de către organele MGB^[6] ale URSS^[7].”

Iată că, în acest raport, se vorbește deschis despre „mecanismul” utilizat de fapt în Ucraina: „o lichidare prin reunificare”.

În România, atât autoritățile care au planificat, cât și cele care au executat „operațiunea de unificare” (termen utilizat de Securitate pentru „lichidarea” din România) sunt aceleași cu autoritățile echivalente din Ucraina sovietică. Lucrul acesta a fost confirmat și de episcopul Ioan Suciu, în ultima sa scrisoare adresată Nunțiului Apostolic în România la 18.10.1948, deci cu nouă zile înainte de arestarea sa:

„Excelență Reverendissimă,

[…] Persecuția este violentă și generală, dar nu peste tot cu aceeași cruzime.

Cine lucrează pentru a constrânge la apostazie?

Organele administrative ale Statului, Siguranța Generală [Securitatea] și Partidul Comunist. […]”

Subliniem aici că există o diferență între termenii folosiți în actele Securității și termenii folosiți în „chemările părintești” ale ierarhilor ortodocși care au participat la scenariul „unificării”. Astfel, Securitatea a folosit termenul „unificare”, în timp ce „caldele apeluri” către popor s-au făcut cu termenii: „întoarceți-vă acasă”, „întoarceți fidelitatea acordată Romei către Biserica neamului” sau „reveniți în sânul Bisericii Ortodoxe”. Prin termenii „întoarcere”, „revenire” se sugera „repararea” despărțirii de la 1700, în timp ce Securitatea, prin termenul de „unificare”, urmărea obiectivul stalinist de „lichidare a Bisericii Greco-Catolice prin «unificarea» cu Biserica Ortodoxă”.

 2) Ordine sovietice de „abolire a uniației” în România (după 21 februarie 1948)

Menționăm două documente semnificative:

a) Primul document identificat până acum care transmite în maniera acelor ani ordinul sovietic de „lichidare” a Bisericii Greco-Catolice din România este un raport din Arhiva CC al PCR, intitulat „Situația cultelor din România – poziția lor politică internă și externă”, semnat autograf de noul ministru al Cultelor, Stanciu Stoian imediat după 21.02.1948. La acea dată, Gheorghiu-Dej secretarul general al Partidului Muncitoresc [Comunist] Român (PMR), a atacat în mod deschis Vaticanul și preoții catolici din România. În documentul respectiv se pot vedea exprimări cu rază de acțiune strategică, aparținând în mod evident sovieticilor. Iată câteva pasaje grăitoare:

„Statul Român are tot interesul ca să rezolve grabnic problema uniației^[8] la noi și să încurajeze poziția ortodoxiei pe o linie democratică, și mai ales pe o linie de front a întregii ortodoxii din statele democrate din răsăritul și sud-estul Europei. Ar fi un front care, pe planul acesta religios, s-ar putea apropia de frontul democratic dus pe plan pur politic. […]

Lucrul acesta a fost deja realizat în Ucraina Subcarpatică [Galiția] unde, în martie 1946, uniația a fost abolită, ucrainenii uniți trecând la ortodoxie.” […]

„[Greco-catolicii] sunt un element de dezbinare în sânul populației românești și de atașament la politica Vaticanului[9]. În Uniunea Sovietică, în Ucraina Subcarpatică, uniația a fost tocmai pentru aceea abolită în martie 1946. E cazul să reexaminăm și noi problema, după cum e cazul să reexaminăm și chestiunea Concordatului.”

b) Al doilea document: o notă informativă adresată Anei Pauker

Cu o lună mai târziu, la 27 martie 1948, același ministru al Cultelor, în calitate de șef [sic] al unei delegații a Bisericii Ortodoxe Române, s-a aflat la Kiev, unde, conform notei unui informator din cadrul delegației, a primit de la Pavlo Hodchenko, omologul său, ministrul Cultelor din RSS Ucraineană, „o carte cuprinzând documentele cu privire la procesul de trecere la ortodoxie a uniților din Galiția și Ucraina [Transcarpatică]”.

Fără a putea ști exact despre ce „carte” e vorba, e evident că a fost un moment în care ministrul Cultelor din România a primit, sub o formă sau alta, planul sovietic de urmat.

C. Planul general al asaltului pentru „lichidarea” Bisericii Greco-Catolice Române redactat la Ministerul Cultelor

În Arhiva Ministerului Cultelor, Direcția Studii, s-au păstrat trei documente îndosariate unul după altul care se referă explicit la trei etape[10] ale unei „operațiuni” ce trebuia să se încheie prin „unificarea” Bisericii Greco-Catolice cu Biserica Ortodoxă („operațiunea de unificare”).

Cele trei documente conțin „instrucțiuni”, sunt nesemnate și nedatate. O copie a unuia dintre acestea se află și în Arhiva CC al PCR. După conținutul și stilul afirmațiilor, este evident că la redactarea „instrucțiunilor” au participat atât Ministerul Cultelor, cât și Securitatea.

Aceste documente reprezintă „planul general”[11] al unui „asalt”[12] în toată regula ce trebuia declanșat împotriva Bisericii Române Unite, plan care urma să ducă la „lichidarea prin unificare” a acestei Biserici. Într-adevăr, după cum se va vedea în continuare, toate „măsurile” ordonate de către o Comisie a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român care a condus pe teren „operațiunea de unificare” (vezi articolul „Desfășurarea pe teren a „lichidării” Bisericii Române Unite în 1948”) au urmat întocmai acest plan, precizând și adaptând aplicarea „instrucțiunilor” la realitatea din parohii și stabilind chiar un calendar pe zile al desfășurării evenimentelor.

Prezentăm pe scurt cele trei „etape” ale planului. „Asaltul” a fost programat a se desfășura într-un interval de două luni (27.09.1948 – 1.12.1948). Trebuie ținut cont de faptul că, în spatele acestor „instrucțiuni” aparent banale, se ascunde multă suferință, falsificare și violență. Tocmai aici se vede rolul mărturiilor de epocă, ce dezvăluie realitatea celor petrecute atunci.

1) Etapa I a asaltului (14 septembrie - 3 octombrie 1948): „Planul concret pentru revenirea Bisericii greco-catolice la ortodoxie[13]”

Se poate observa, încă din acest titlu, că planul avea în vedere întreaga Biserică, ceea ce este o dovadă în plus că „trecerile” individuale, conform Legii Cultelor, au fost doar o fațadă care trebuia să ascundă un „asalt” în forță.

Iată obiectivele acestei etape, inclusiv câteva subpuncte ale acestora:

a) „Organizare”

S-au stabilit structurile teritoriale ce urmau să acționeze în timpul „operațiunii de unificare”:

- Un coordonator al activității pe teren (Dr. Manu, secretar general al Ministerului Cultelor);

- „Împuterniciții eparhiali[14] (1-4 împuterniciți, după mărimea și importanța eparhiei):

► Episcopia (eparhia) Blaj: Mărgineanu [Virgil] (deputat F[rontul] P[lugarilor]), Prejea (deputat F.P.), V. Florescu (director cabinet), Ursucaș (îndrumător F.P.)

► Episcopia Cluj: Dr. Stoica [Ion] (deputat F.P.), Titus Țifu (preot Cluj)

► Episcopia Oradea: Mreneș [N.] (deputat F.P.)

► Episcopia Satu Mare [corect: Maramureș]: Aurel Roman (deputat F. P.)

► Episcopia Lugojului: Stelian Cristescu (deputat F. P.), Horga [Pavel] (deputat F.P).”

- „Comitetele județene”, „formate din 5-7 persoane cunoscătoare ale problemei, în frunte cu un împuternicit județean”. Comitetul este lărgit pentru teren cu un activ, care va avea numărul necesar de persoane pentru a cuprinde județul.

b) „Activitatea de pregătire a «consfătuirii» de la Cluj”

„- […] În ziua convocării, membrii comitetului județean restrâns își împart între ei munca și dau imediat unuia dintre ei sarcina de a merge, împreună cu delegatul preoților [greco-catolic] și însoțitorul lui, în județ, pentru strângerea semnăturilor de la preoții [greco-catolici] favorabili revenirii la ortodoxie. […]

- Pentru strângerea semnăturilor umblă însărcinatul [vezi mai sus] Comitetului județean, împreună cu preotul desemnat a fi delegat [la consfătuirea de la Cluj de la 1 octombrie] și cu încă un însoțitor. Ei vor trece mai întâi pe la preoții greco-catolici care s-au manifestat deja favorabil și care sunt siguri, apoi pe la cei asupra cărora se pot face oarecari presiuni pe baza materialului [«compromițător»] existent. […]

Se va ține seamă însă de faptul că un delegat de fiecare județ, cel puțin, trebuie să fie, chiar dacă n‑ar putea obține deocamdată[15] nicio semnătură.

Delegația pe care trebuie s-o semneze preoții se va da pe un formular tip, uniform, pregătit în acest scop din vreme.”

- Apare în continuare o activitate secretă care a dus la formarea „comitetelor parohiale de inițiativă”, și anume:

„Acțiunea de pătrundere și organizare în toate parohiile greco-catolice.

Se va face tot în zilele de 27-28-29 septembrie a.c., în paralel cu acțiunea de strângere a semnăturilor, dirijată de comitetul județean. Totul va avea loc treptat, fără zgomot, cu vigilență, preîntâmpinând orice tulburări, supraveghind elementele dușmănoase, pregătind terenul pentru susținerea acțiunii de revenire la ortodoxie și de susținere a preoților semnatari, în primul rând a delegaților.”

c) „Consfătuirea de la Cluj[16]”

d) „Prezentarea delegaților la Patriarhia Bisericii Ortodoxe la București”

e) „Pregătirea și realizarea revenirii la ortodoxie pe teren”

La acest ultim punct se vorbește pentru prima oară explicit despre „comitetele” din „fiecare parohie greco-catolică”:

„Pregătirea terenului în fiecare parohie greco-catolică, prin comitetele respective, în vederea revenirii la ortodoxie. Se trece la munca serioasă de lămurire imediat după 1 octombrie.”

Comitetele parohiale de inițiativă / de lămurire

Întrerupem aici prezentarea celor trei etape ale „asaltului” pentru a detalia puțin chestiunea „comitetelor parohiale de inițiativă”. Despre acestea s-a vorbit deja mai sus, la planificarea Etapei I (punctele b și e), dar se va vorbi în continuare și la planificarea Etapei a II-a (punctul b), respectiv a Etapei a III-a (punctul a). În dosarele „documentare” ale Securităților regionale s-au păstrat câteva procese-verbale de constituire ale unor asemenea comitete. De asemenea, în majoritatea mărturiilor se vorbește despre confruntarea oamenilor cu niște „comitete”. Localnicii nu puteau ști că același lucru se întâmpla concomitent în toate celelalte parohii greco-catolice și că aceste „comitete” erau, de fapt, instrumentul vizibil, la nivelul maselor, utilizat în vederea „lichidării” Bisericii lor.

Prezentăm în continuare largi fragmente din procesul-verbal de constituire a comitetului de inițiativă pentru plasa Marghita / Bihor. Aproape fiecare cuvânt este edificator și dezvăluie linia de comandă a acestei acțiuni, manipulările utilizate pentru obținerea semnăturilor și falsa încheiere festivă.

În partea de sus a paginii există o rezoluție manuscrisă a Securității, pe care s-a aplicat ștampila biroului de securitate Marghita. Redăm o frază din rezoluție: „Tov. Zabrea va recruta informatori și va supraveghea activitatea lor [a comitetelor]”.

Proces-verbal[17]

încheiat astăzi 2 Octombrie 1948.

Subsemnatul Bălăneanu Ilie, învățător director la Școala de reeducare de pe lângă Penitenciarul principal Oradea, de religie greco-catolică, în baza delegației primite din partea Comitetului Greco-Catolic de inițiativă [Bihor] pentru a prelucra problema unirii cu Biserica Română-Ortodoxă, m-am deplasat în comuna Marghita în ziua de 1 oct. a.c. [1948], unde am luat contactul cu personagiile conform instrucțiunilor primite din partea Comitetului Județean Bihor.

În baza celor de mai sus, în ziua de 2 oct. [1948], am procedat la prelucrarea tezei date în acest sens, cu tovarășii Sabău Samuil, primpretorul[18] plasei, Mangra Ioan, notarul comunei Marghita și Căpuşan Gavril, secretar de plasă. S-a format Comitetul de plasă compus din următoarele persoane, după ce în prealabil au fost lămuriți cei de mai sus de subsemnatul, dându-li-se toate instrucțiunile necesare pentru a putea porni la acțiunea de lămurire în masa poporului de religie greco-catolică:

[Urmează o listă cu șapte nume, în fruntea listei aflându-se primpretorul și notarul comunei Marghita]:

Tovarășul primpretor spune că în ziua de 3 Oct. a.c. [1948] are o ședință cu notarii din comunele din plasă, cu care ocazie își ia angajamentul de a prelucra această chestiune cu dânșii, dându-le lămuririle primite de noi în ziua de 2 Oct.

Pentru ducerea la îndeplinire a scopului urmărit  de Comitetul Central [de inițiativă], inclusiv cel Județean, de plasă și comunal, am predat tovarășului responsabil teza prelucrată, precum și un număr de 5 procese-verbale tip, care vor fi completate conform instrucțiunilor primite.

Tot cu această ocazie, am predat tovarășului responsabil și trei telegrame tip [către Patriarhia Ortodoxă], care, dacă va fi nevoie, se vor multiplica, având latitudinea a mai schimba ceva din conținut, în plus sau în minus.

Comitetul de plasă va proceda de îndată la acțiune și această problemă rămâne a se prelucra în întreaga săptămână viitoare [3-9 octombrie 1948].

Procesele-verbale [din comune], după ce vor fi semnate de enoriași, vor fi trimise preturii, iar telegramele vor fi trimise direct Patriarhiei Ortodoxe-Române din București.

 […]”

2) Etapa a II-a a asaltului (3-21 octombrie 1948): „INSTRUCȚIUNI pentru împuterniciții eparhiali[19]”

Prezentăm obiectivele acestei etape, inclusiv câteva subpuncte ale acestora:

a) „Împuterniciții”

Se stabilesc împuterniciții pentru cele cinci mitropolii/episcopii ortodoxe din Transilvania, care urmau să-i integreze pe foștii greco-catolici (Mitropolia Banatului, Arhiepiscopia Sibiului, Episcopia Clujului, Episcopia de Oradea, Arhiepiscopia Maramureșului).

În mare, în lista împuterniciților se regăsesc împuterniciții de la Etapa I, doar că aceștia au mai fost redistribuiți, avându-se în vedere că teritoriul jurisdicțional al eparhiilor greco-catolice nu corespundea cu cel al eparhiilor ortodoxe.

La sfârșitul listei se menționează relația dintre împuterniciți și episcopii ortodocși din cele cinci mitropolii/arhiepiscopii/episcopii: mitropolitul Vasile Lăzărescu, episcopii Veniamin Nistor și Andrei Mageru, mitropolitul Nicolae Bălan, episcopul Nicolae Colan, episcopul Nicolae Popovici, arhiepiscopul Sebastian Rusan.

„Împuterniciții eparhiali iau legătura cu Mitropoliții și episcopii arătați, pentru a-i informa când e nevoie și a se informa de la ei. Ei vor ține de asemenea mai departe contactul cu comitetele județene şi ramificațiile lor.”

b) „Desăvârșirea acțiunii de până acum”

- „Supravegherea celor ce n-au aderat, în special a șefilor sau a instigatorilor, care ar încerca tulburări sau să semene îndoială.”

- „Culegere de informații cu privire la impresia făcută de adunarea de la Cluj și de festivitățile de la București.”

 - „Întărirea comitetelor județene și parohiale și intrarea lor în acțiune. Supravegherea activității lor, în mod atent, în orice moment.”

c) „Acțiunea pentru perioada 3-21 octombrie a.c.”

- Unul dintre elementele acestui punct, aparent banal, dovedește că falsificările „trecerilor” la ortodoxie au fost premeditate. Iată textul:

„Se va citi și se va explica preoților Comunicatul[20] Ministerului Cultelor, referitor la justa interpretare a articolelor 38 și 39 din legea Cultelor privind trecerile de la un cult la altul”.

E vorba aici de comunicatul Ministerului Cultelor (Dispoziția I), care urma să fie publicat în timpul „asaltului” în ziarul Scânteia din 6.10.1948, și care introducea, față de art. 38 și 39 din Legea Cultelor, posibilitatea „trecerii în grup”, pe liste, de la un cult la altul. Prin aceasta, „trecerile” puteau fi mai ușor falsificate. Mai trebuie observat că, încă de la acea dată de 6.10.1948, se lansa ideea că e posibil ca, în fapt, comunitatea locală a cultului părăsit, evident cel greco-catolic, să înceteze de a mai exista (vezi articolul „Desfășurarea pe teren a «lichidării» Bisericii Române Unite în 1948”).

- Un alt element de la punctul c descrie principala activitate a „comitetelor parohiale de inițiativă”, care trebuiau să asigure trecerea la ortodoxie în anumite zile, după liturghie:

„Adunările parohiale, cu ocazia slujbei la biserică, pentru trecerea credincioșilor greco-catolici la ortodoxie, în fiecare sat, se pregătesc cu grijă, izolându-se potrivnicii și organizându-se temeinic ceilalți. Adunarea trebuie să fie cu bună dispoziție sufletească și disciplinată. De preferință, adunările se vor face duminică 10 octombrie, joi 14 octombrie (Sfânta Paraschiva) și duminică 17 octombrie. Dacă însă terenul e pregătit, se pot face și în altă zi. Se va avea în vedere faptul că e bine ca, până la 21 octombrie [1948], să se facă toate adunările.”

d) „Încheierea [etapei] 3-21 Octombrie”

Se arată că s-au prevăzut pentru 21.10.1948 slujbe în toate bisericile din țară pentru „reîntregirea” Bisericii și o adunare într-un oraș ardelean (care nu fusese încă stabilit la data redactării celor trei etape ale planului).

3) Etapa a III-a a asaltului (21 octombrie - 1 decembrie 1948): „DESĂVÂRȘIREA - Revenirea greco-catolicilor la B.O.R.[21]”

Prezentăm obiectivele acestei etape, inclusiv câteva subpuncte ale acestora:

a) Organizarea

- Un serviciu ad-hoc la Minister se va ocupa numai cu reglarea formelor și coordonarea acțiunii pe teren. El va ține legătura cu direcțiunile I, a II-a și de Studii[22] și va ține de dl secretar general Dr. Manu.

Serviciul va avea și un responsabil special pentru presă […]

- „Comitete eparhiale: un reprezentant ortodox al ierarhului ortodox, un fost greco-catolic și un reprezentant al Ministerului. Aceștia formează biroul comitetului. Biroul poate fi ajutat de un colectiv cât de mare.”

- „Comitete județene: Un preot fost unit, un protopop ortodox și un laic formează biroul. Acesta va fi ajutat de un colectiv, după necesități.”

Urmează lista cu nume pentru comitetele județene Timiș, Arad, Caraș, Severin, Sibiu, Alba, Hunedoara, Brașov, Târnava Mică, Făgăraș, Târnava Mare, Ciuc, Trei Scaune, Odorhei, Cluj, Turda, Mureș, Năsăud, Sălaj, Satu Mare, Bihor. Exemplificăm mai jos doar două asemenea comitete.

► Comitetul județean Cluj este format din:

1. Dl Virgil Câmpeanu (responsabil)

2. Pr. Prof. Todoran (ortodox)

3. Pr. Dr. Ion Moldovanu (unit)

► Comitetul județean Târnava Mică este format din:

1. Protopop Cisteianu [unit]

2. Consilier episcopesc Nanu (ortodox)

3. Pr. Comșa Ion (unit)

- „Comitetele parohiale de inițiativă.

Acestea se vor transforma, conform statului B.O.R. în consilii parohiale, incluzând în ele pe acei dintre foștii curatori care au trecut la ortodoxie și care corespund. Consiliile vor trebui să fie încontinuu cercetate, încurajate și ajutate pentru a fi un instrument de democratizare a Bisericii (5-7-9 persoane).”

b) Acțiunea pe teren

- „Lozinci sub care se va duce acțiunea”

Printre acestea, menționăm:

► „Trăiască reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal!”

► „Uniți în credința străbună, să luptăm laolaltă pentru pace, democrație și progres!”

► „Se va alcătui o teză cu principalele puncte de atins de preoți în predici. Se vor prelucra, de asemenea, publicațiile tipărite deja.”

Semnalăm cuvântul „teze”, care apare și în procesul-verbal de constituire a unui comitet de inițiativă la Marghita (vezi mai sus). Aceste teze prezentau așadar „viziunea” autorităților cu privire la „unificarea” celor două Biserici și ar fi trebuit să-i convingă pe greco-catolici să semneze fiecare trecerea la ortodoxie.

- „Cunoașterea situației în orice moment”

► „Se va ține un tablou statistic la zi, completat și cu date asupra diferitelor incidente petrecute, precum și asupra persoanelor care sunt prietene sau dușmane.”

► Se dispune „cercetarea tuturor mijloacelor de rezistență ca: bani și daruri (de unde?), averea de care se mai folosesc și titlul cu care o dețin, circulare, excomunicări, bilete, curieri, etc.”

► „Atenție la punctele nevralgice, care trebuie cunoscute și supravegheate mereu (exemplu: Blaj, Cluj, Năsăud, Biserica Romano-Catolică, Mănăstirile etc.), precum și la persoanele care se agită mai mult pentru rezistență sau revenire asupra semnăturilor date”.

- „Tactica de urmat”

► „Organizarea, dinamizarea și sprijinirea temeinică a credincioșilor reveniți la ortodoxie; neutralizarea [arestarea] și izolarea elementelor dușmănoase. Afară de cazuri excepționale, vor fi iertați de diferite vini toți cei ce revin la sentimente mai bune față de regim, dacă se încadrează în B.O.R. (exemplu, preot Gabor din Bazna).”

► Se insistă în continuare pe forțarea listelor de treceri, astfel încât să se ajungă la preluarea tuturor bisericilor. Dezvoltăm puțin această temă.

În Legea Cultelor, la art. 37 se prevedeau, printre altele, următoarele:

„Dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, biserica (locașul de închinăciune, casa de rugăciuni), cum și edificiile anexe, aparțin de drept comunității locale a cultului nou adoptat […]. Dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat […].”

Formularea ordinul dat la acest subpunct este următoarea:

„Se continuă înscrierea celor ce trec la ortodoxie: cei cu peste 75% [să ajungă] până la 100%, cei cu peste 50%, pentru a atinge mai întâi 75% și a prelua toată averea parohială, cei sub 50%, pentru a atinge 50%, spre a lua biserica și apoi a continua. Cea mai mare grijă la parohiile care nu au trecut încă în număr suficient, pentru a avea cel puțin 50% și apoi 75%.”

Se vede, așadar, foarte clar că obiectivul „operațiunii de unificare” era preluarea tuturor bisericilor greco-catolice, concomitent cu obligarea fiecărui credincios greco-catolic de a semna „trecerea”. Cu privire la aceste semnături de trecere, se știe ce consecințe are pentru psihicul unei persoane semnarea unui angajament cu Securitatea.

► Se cere apoi „mobilizarea de preoți [ortodocși] voluntari care să meargă pentru un timp în satele unde lipsesc preoți sau în punctele mai grele”.

Pe teren, lucrurile s-au întâmplat chiar așa. Ca exemplu, există un raport al Securității (din 2.11.1948), bazat pe o notă informativă, după care Patriarhul Justinian s-a întâlnit personal cu Ministrul Cultelor pentru a stabili lista a 100 de preoți ce trebuiau trimiși în parohiile greco-catolice vacante, mai ales în urma arestării preoților greco-catolici care au refuzat să semneze actul de revenire la ortodoxie.

Se poate vedea în mod repetat în cele cinci articolele care tratează tema persecuției că pentru unele verigi ale desfășurării „lichidării” nu s-au păstrat ordinele propriu-zise, în schimb s-au păstrat note informative corelate cu acțiunile în desfășurare. Poate că unele ordine nici n‑au existat sub formă scrisă, ci s-au dat verbal. Într-adevăr, există rezoluții manuscrise pe unele documente prin care un șef al Securității cheamă în mod explicit un grad subordonat pentru „convorbiri”.  

- „Momente importante în desfășurarea acțiunii”

► „1 Decembrie – acțiunea comitetelor definitiv încheiată, cu toată consecința legală.” Asta, deoarece la 1.12.1948 urma fie emis Decretul nr. 358 care „constata” încetarea existenței Bisericii Unite.

c) „Presă și publicații”

d) „Măsuri administrative”

Conceptul de „măsuri administrative” se referea la faptul că anumite „obiective” ale „asaltului” împotriva Bisericii Române Unite urmau să se obțină prin decrete sau dispoziții ale Ministerului Cultelor, adică pe cale așa-zis „legală”, nu prin violență pe întreg teritoriul. Vom menționa doar două asemenea „măsuri”, care au avut urmări deosebit de nefaste:

- „Aplicarea articolelor 37, 38, 39 din legea [Cultelor], prelucrarea comunicatului dat de M[inisterul] C[ultelor] și a adresei către M.A.I. – Instrucțiuni precise.”

Textul pare neclar, dar se va vedea în continuare (vezi articolul „Desfășurarea pe teren a «lichidării» Bisericii Române Unite în 1948”) că se făcea referință la Dispoziția a IV-a a Ministerului Cultelor, așa cum urma ea să fie emisă pe teren în ultimele zile ale „asaltului”. Prin această Dispoziție a IV-a s-a afirmat, printre altele, că trecerile într-un procent de cel puțin 75% dintre credincioșii greco-catolici ai unei comunități la ortodoxie „fac să dispară comunitatea greco-catolică locală chiar și dacă există credincioși izolați. Actul unirii în sine, ca urmare a unei mișcări de mase, poate constitui un element de fapt al constatării dispariției cultului greco-catolic.”   

- „Reglarea situației Episcopatului, cu administrația lui bisericească și averile”

Ca „măsură administrativă”, se stabilește, așadar, arestarea episcopilor și preluarea catedralelor în timpul Etapei a III-a a asaltului – într‑o perioadă în care Biserica Română Unită era încă perfect legală – folosindu-se formula eufemistică: „Reglarea situației Episcopatului […]”.

Arestarea episcopilor nu putea fi justificată prin mecanismul trecerilor de la un cult la altul. În procesul verbal din 27.10.1948 în care s-a dat ordinul de arestare al tuturor episcopilor greco-catolici sunt menționate următoarele motive pentru această arestare simultană:► „Foștii [sic] episcopi duc o activitate febrilă, creând o stare de încordare periculoasă […].”

► „Este momentul prielnic să se treacă la lichidarea focarelor de agitație și propagandă dușmănoasă, deoarece enoriașii și bisericile trecând la ortodoxism, nu mai pot funcționa catedralele, sau reședințele episcopale”.

- „Reglarea situației ordinelor și congregațiilor”

- „Crucea comemorativă”

Probabil că materializarea acestei măsuri este marele panou de marmură aflat în stânga intrării din Catedrala Ortodoxă din Alba Iulia, pe care scrie și astăzi: „Aici - după 250 de ani - s-au regăsit în aceeași lege în Biserica străbună frații despărțiți prin silnicie și viclene promisiuni - 21 octomvrie 1948”.

D. Mărturiile confirmă trecerea prin cele trei etape ale „asaltului”

Semnalăm în continuare două ample mărturii în care se pot identifica etapele „Planului concret pentru revenirea Bisericii greco-catolice la ortodoxie”:

1) Mărturia preotesei Georgina Aldea, soția părintelui Isidor Aldea, paroh la Coșlariu / Alba – înregistrare după 1990, realizată de Aurora Sasu.

În Arhiva Blajului s-au păstrat mai multe documente privitoare la evenimentele desfășurate în Coșlar (azi Coșlariu) la 30 septembrie (Etapa I) și în zilele de 8-10 octombrie 1948 (Etapa II a asaltului împotriva Bisericii Unite). Documentele arată că părintele Isidor Aldea, aflat într-o carceră a Securității, a semnat la 30 septembrie 1948 delegația pentru „conferința” de la Cluj. Întors acasă, la 8 octombrie 1948 el a refuzat, în fața unei comisii, „să treacă” la ortodoxie. La 9 octombrie, datorită unor mari presiuni, a trecut. În orele următoare, a mers la Blaj, la Episcopul Suciu (așa cum arată mărturia preotesei). La 10 octombrie 1948 părintele a retractat în scris semnătura de trecere și a suportat apoi, cu întreaga familie, până în ziua morții (19 decembrie 1988), persecuția Securității.

După 45 de ani, mărturia preotesei Georgina Aldea dezvăluie perplexitatea și suferința care se află în spatele documentelor.

2) Raportul protopopului de Reghin, părintele Alexandru Todea, adresat Nunțiului Apostolic (9.02.1949)

La data redactării raportului său, protopopul Todea (viitorul cardinal) era ascuns la familia Macarie, după ce evadase de la Securitate la 14.10.1948. Evenimentele descrise în raport încep din 19.09.1948 (când se pregătea declanșarea asaltului). Sunt parcurse toate etapele asaltului, ajungându-se până la Etapa a III‑a, a „lichidării”. Pentru a dovedi cele afirmate, părintele Todea a inserat în raportul său fragmente din corespondența oficială de la pretură (subprefectură) aduse în copie de fiica gazdelor, Ana Macarie, funcționară la pretură. Fără curajul Anei Macarie, care a fost ulterior condamnată la 25 de ani de temniță grea, n‑am fi avut o asemenea dovadă a falsificărilor produse în Etapa a III-a.

Iată un pasaj elocvent din raportul protopopului Todea (documentele oficiale sunt evidențiate în mărturie cu font italic; sublinierile aparțin autorului):

„La 29 octombrie 1948, notarul îi trimite pretorului următorul proces-verbal:

«Proces-verbal redactat azi 29 octombrie 1948, la primăria comunei Filpișul Mare, în adunarea generală:

Obiectul: Explicarea trecerii credincioșilor de la cultul greco-catolic la cultul ortodox.

Al. I. La adunarea generală ținută în această seară (…) din partea cetățenilor din această comună au fost prezenți doar o singură persoană.

De unde – și aceasta e convingerea noastră – rezultă că locuitorii acestei comune nu vor în niciun fel să se supună directivelor și ordinelor guvernului nostru democratic, deși au fost de nenumărate ori anunțați prin sunetul trompetei.»

În ciuda acestei minunate atitudini a credincioșilor, urmează falsa concluzie:

În timpul desfășurării acestei drame spirituale, preotul Damian Emil a fost aruncat în închisoare și, la sfârșit, în urma procesului-verbal văzut deja la biroul pretorului, secretarul acestui organ administrativ împreună cu protopopul [ortodox] Ciceu au redactat un proces-verbal de predare-primire a bisericii, în care au scris:

«[…]În același timp constatăm că toată parohia, cu toată populația, au trecut la cultul ortodox și anume într-un procent de 100%.»

Apoi au semnat, falsificând numele membrilor [comitetului de lămurire], care, cu toată decăderea lor morală, nu îndrăzniseră să redacteze minciunile incalificabile. Am copia falsului și a falselor procese-verbale și sunt și martori oculari.”

Considerații finale

În încheiere, reamintim că „Planul concret pentru revenirea Bisericii greco-catolice la ortodoxie” (Etapele I, II și III) a fost redactat de „specialiști” ai Ministerului Cultelor și ai Securității, sub controlul consilierilor sovietici. Era un plan care a pornit de la premisa că existau preoți „favorabili revenirii la ortodoxie”.

Pe teren însă, autoritățile s-au lovit de realitatea faptului că nici preoții, nici poporul, în covârșitoarea lor majoritate, nu erau favorabili „unificării”. În consecință, desfășurarea „operațiunii” a fost aplicată, încă din prima etapă a planului, cu mijloace violente. Or, această primă etapă fusese gândită să asigure o fațadă de legitimitate întregului curs al evenimentelor! Mai mult, în timpul „asaltului” a existat și o rezistență activă a Episcopatului, a preoților și a poporului, interpretată de autorități drept „contraofensiva catolicilor”. În această situație, au fost emise noi dispoziții ale Ministerului Cultelor și noi ordine circulare ale Securității care au paralizat întreaga Biserică.

În articolul care urmează: „Desfășurarea pe teren a «lichidării» Bisericii Române Unite în 1948” vor fi descrise elementele agravante ale procesului care a dus la suprimarea prin lege a Bisericii Greco-Catolice Române.

Citește și : Martiriul celor șapte episcopi greco-catolici - argumentare

Argumentarea martiriului episcopului Vasile Aftenie

Emanuel Cosmovici, în colaborare cu Pr. Cristian Langa