Ioan Bianu, învățat greco-catolic, personaj cheie al vieţii culturale româneşti

8 septembrie 1856 - 13 februarie 1935

„Acolo la Academie, în cele două căsuţe dăruite, în care se
păstrează cu neasămuită grijă comorile fără de care nu s-ar putea
scrie nimic despre acest neam, un om şi-a închis viaţa pentru a da o
operă şi recunoscătorilor, şi nerecunoscătorilor...”
Nicolae Iorga

Biblioteca „Academiei Române” este „atelierul principal de muncă a mii de cercetători”, dar aproape nimeni nu ştie sau refuză să ştie că organizarea şi dezvoltarea acestui ,,tezaur al culturii noastre” sunt legate de numele lui Ioan Bianu, personalitate situată în pleiada erudiţilor cărturari ai Blajului greco-catolic.

Despre ardelenii formaţi la Blaj, la vestitele „Fântâni ale darurilor” - şi Ioan Bianu este unul dintre aceştia, Nicolae Iorga spunea: „...când trec munţii, aceşti oameni vin la noi ca nişte cenzori aspri de moravuri, ca nişte judecători incoruptibili, ca nişte preoţi neînfricaţi ai idealurilor înalte şi întregi . Prietenul lor este omul de bine, cât de modest, duşmanul lor este orice trântor care se lăfăieşte în binele nemeritat...”

Venind la Bucureşti, Ioan Bianu, aducea cu sine spiritul „Şcolii Ardelene” al cărui continuator a fost. De la această impunătoare mişcare iluministă şi de credinţă a preluat aceeaşi aplecare spre ,,lucrurile mari şi grele”, aceeaşi dorinţă de a face cunoscute valorile culturii noastre din trecut, ca o speranţă a viitorului, munca fără odihnă şi excepţionala capacitate de a se solidariza cu colaboratorii în jurul unui ideal ce se cerea împlinit.

A consacrat Bibliotecii Academiei, al cărui bibliotecar a fost, zeci de ani de muncă, având tot ce poseda cultura apuseană, şi a făcut posibil, prin efortul său competent şi cinstit, „ca azi să putem lucra cu toţii în linişte, în ordine, ca în orice ţară civilizată” (Nicolae Iorga).

Ioan Bianu a fost un personaj - cheie al vieţii culturale româneşti: bibliotecarul Bibliotecii Academiei, profesor de limba şi literatura română la Liceul „Sfântul Sava”, profesor de aceeaşi specialitate la „Facultatea de Litere” a Universităţii din Bucureşti, membru şi preşedinte al Academiei Române, omul cu o autoritate morală exemplară, persoana căreia, de la primul contact, i se acorda o încredere totală.

La 160 de ani de la naştere se cuvine să închinăm câteva gânduri acestui fiu al Blajului, care a lăsat în Panteonul culturii româneşti valori care vor dăinui peste timpuri.

S-a născut la Făget, un sat de pe valea Târnavelor, în 1856, într-o familie de ţărani. A urmat Liceul „Sfântul Vasile” din Blaj, având îndrumător pe Timotei Cipariu şi profesor pe Ioan Micu Moldovanu.

La Blaj, „Mica Romă”, învăţământul era gratuit; elevii foarte săraci primeau şi câte un ,,ţipău” (pâine) din partea Mitropoliei. Când, pe străzile Blajului, trecea Mitropolitul, elevii care tocmai şi-au primit „ţipăul”, dacă îl întâlneau pe Mitropolit, ridicau ,,ţipăul” deasupra capului - era gestul lor de mulţumire şi recunoştinţă pentru pâinea zilnică. Despre Bianu se ştie că a crescut cu „ţipăii” Blajului... .

Şi mai era în tradiţia Blajului ca profesorii să ţină în gazdă pe elevii merituoşi, dar săraci. Ioan Bianu a fost găzduit de Canonicul, profesorul şi istoricul Ioan Micu Moldovan, cel cunoscut ca fiind un „alter ego” al Episcopului Inochentie Micu Klein. De la profesorul său, care i-a fost aproape toată viaţa, a învăţat iubirea pentru limba noastră şi istoria neamului, a învăţat cinstea şi generozitatea. De la Timotei Cipariu, iubirea cărţii, conştiinţa rolului pe care îl au bibliotecile în dezvoltarea culturii naţionale - eruditul blăjean avea una dintre cele mai mari biblioteci de la noi -, disciplina şi perseverenţa.

În 1876 s-a înscris la „Facultatea de Litere” a Universităţii din Bucureşti, unde a fost remarcat şi sprijinit de Alexandru Treboniu Laurian, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexandru Odobescu şi Titu Maiorescu. După terminarea Facultăţii, va continua studiile în Occident, la Milano, Madrid şi Paris.

Bianu a fost creatorul şcolii naţionale de biblioteconomie şi bibliografie, cărora le-a pus pietrele de temelie, „a consacrat Bibliotecii Academiei 56 de ani de muncă neîntreruptă. El a găsit-o în 1879, când a fost numit bibliotecar, abia cu câteva sute de cărţi, înzestrându-o până în 1935, anul morţii sale, cu aproape 500.000 de mii de volume, cu mii de manuscrise, stampe, documente şi bogate colecţii de periodice româneşti şi străine” (Dimitrie Macrea, „Lingvişti şi filologi români”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p.122). Tot Bianu este cel care a reuşit să ridice clădirea modernă a Bibliotecii de astăzi.

Planul său, bine structurat, a rămas în esenţă acelaşi până azi, alcătuit în conformitate cu principiile şi metodele bibliografiei moderne. Cărţile au fost grupate în trei clase: cartea veche (1507-1830), modernă (1831 până azi) şi cartea străină privitoare la români.

Cea mai impunătoare lucrare ştiinţifică a lui Ioan Bianu este „Bibliografia românească veche”, în patru volume (1903-1944) „care cuprinde o icoană completă a tot ce s-a tipărit în ţările româneşti sau de români în alte ţări între 1508-1830”. Această lucrare „este prima mare bibliografie românească în înţelesul ştiinţific al cuvântului [...] o înfăţişare sistematică a tuturor elementelor de cultură românească până la 1830, în măsura în care ele s-au arătat sub forma tiparului” (Op.cit.,p.126). Totodată, este „o oglindă a felului în care limba noastră şi-a făurit mijloacele de expresie literară” (Op. cit., p.127). Lucrarea aceasta importantă „stă cu cinste în fruntea lucrărilor similare din Occident”.

La redactarea lucrării Ioan Bianu a avut colaboratori nu numai competenţi, dar cu acelaşi suflet mare pentru cultura naţională: Nerva Hodoş, Ilarie Chendi, Septimiu Albini, ardeleni şi ei, Dan Simionescu şi alţii. Unul dintre cei mai importanţi colaboratori a fost Canonicul Ioan Micu Moldovan, profesorul său de la Blaj. Corespondenţa dintre „fiul sufletesc” şi „părinte”, adusă în atenţie de Doamna Mihaela Vladu, în lucrarea ,,Ioan Bianu şi contribuţia colaboratorilor la «Bibliografia românească veche»”, scoate în evidenţă munca marelui prelat, care, cu erudiţia şi experienţa sa vastă, verifica, corecta, revizuia şi sfătuia. Fostul elev îi era recunoscător: „Îţi mulţumesc apoi, cu fiiască recunoştinţă pentru bunele sfaturi pe care mi le dai asupra lucrării mele. Preţuiesc mult, foarte mult aceste sfaturi, căci le ştiu ieşite dintr-o minte pătrunzătoare şi îmbogăţită cu multă şi variată experienţă a vieţii”, îi scria Bianu profesorului prieten.

Poziţia înaltă a Canonicului Ioan Micu Moldovan, vicar arhidiecezan şi prepozit capitular, a oferit mai multe posibilităţi de colaborare între centrul spiritual transilvănean, Blajul, şi Capitală. Printr-o „circulară” trimisă tuturor preoţilor din Mitropolia Greco-Catolică de Alba Iulia şi Făgăraş, Vicarul le-a cerut acestora o evidenţă a cărţilor româneşti vechi şi i-a îndemnat să le dăruiască Bibliotecii Academiei din Bucureşti, iar preoţii s-au grăbit să dea curs solicitării. Blajul însuşi a dăruit Bucureştiului cărţi din „Colecţia de carte veche” a Bibliotecii arhidiecezane.

Toată această imensă activitate cărturărească este expresia puternicului şi sincerului patriotism al Blajului, care a fost ctitorul multor secţiuni ale culturii noastre moderne, dăruind necontenit „recunoscătorilor şi nerecunoscătorilor...”

Din realizările lui Bianu mai amintim lucrarea bibliografică „Catalogul manuscriptelor româneşti” (1907-1933), în trei volume; ,,Publicaţiile periodice româneşti”; „Despre cultura şi literatura românească în secolul al XIX-lea”; editarea operei poetice a lui Vasile Alecsandri, crearea primei Catedre de literatură română la Universitatea din Bucureşti, disciplină care până la Bianu se preda ca o anexă în Catedra de istorie; sprijinirea lucrărilor pentru publicarea „Dicţionarului limbii române”.

Un merit de seamă l-a avut Bianu prin contribuţia la stabilirea ortografiei limbii române pe baze fonetice, reforma ortografică votată de Academie în 1904 fiind rodul efortului său şi al lui Titu Maiorescu.

Bibliografia operelor filologice, de istorie şi critică literară, folclor şi bibliografice ale lui Ioan Bianu numără 305 titluri.

Cu ani în urma afirmării sale, la Blaj, elev fiind, Ioan Bianu căuta o formă cât de modestă prin care să-şi exprime recunoştinţa faţă de profesorul său, Ioan Micu Moldovan. Zâmbind, Canonicul i-a mulţumit pentru gândul bun, accentuând că singura cale de recunoştinţă va fi în viitor, pentru că va veni timpul când conştiinţa îi va pune în faţă, ca o poruncă, datoria să facă şi el la fel. Învăţătura primită nu a uitat-o niciodată: „a făcut şi el la fel”... . A sprijinit intrarea în Academie a oamenilor valoroşi, a susţinut pe tineri, a iniţiat publicarea colecţiilor Academiei, cum a fost colecţia „Studii şi cercetări”, în care au apărut importante lucrări, o parte dintre ele ale tinerilor.

Unul dintre absolvenţii Liceului „Sfântul Vasile” din Blaj, vorbind în numele tuturor foştilor elevi, îşi exprima respectul şi recunoştinţa faţă de Biserica Greco-Catolică în care au fost formaţi. În orice timp au trăit, îi însoţeau amintirile, îi readuceau în „Mica Romă”. Se regăseau în Catedrala unde profesorii, teologii şi elevii îşi întâmpinau Arhiereul cântând „Pe Arhiereul şi pe Stăpânul nostru...” cântec ce domina întregul spaţiu... . Rugăciunile de la altar şi cuvântul de la amvon au dat viaţă faptelor lor de-a lungul anilor... .

Blajul i-a însoţit viaţa şi lui Ioan Bianu, marile lui însuşiri de acolo veneau, recunoştea Nicolae Iorga, care, la trecerea în eternitate a marelui cărturar spunea cu tristeţe: „S-a dus întemeietorul cel adevărat, cinstitul şi harnicul străjer al cărţilor, aşa de multe şi de scumpe. Aflate, aşezate, catalogate şi cu străşnicie apărate de dânsul, însuşi sufletul viu al Academiei Române, zeul ei tutelar, viu acolo pentru eternitate”.

E adevărat, Academia la care a lucrat a ajuns să se identifice cu propria sa viaţă, o dăruire neîncetată, „recunoscătorilor şi nerecunoscătorilor...”.

Profesor Otilia Bălaş