Provocare culturală

De Timothy Radcliffe

Vocaţia la viaţa consacrată este o chemare la a trăi, la existenţă. Isus spune: "Eu am venit pentru ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug" (In 10,10). Când am vizitat noviciatul din provincia dominicană engleză, în 1965, fraţii păreau plini de viaţă, plini de bucurie şi libertate. Şi tocmai pentru că am observat între ei vitalitate, am putut să-mi imaginez că voi găsi o existenţă cu ei. Consacrarea călugărească este un "da" spus vieţii din belşug.

Ultimele cuvinte cunoscute ale lui Thomas Merton, puţin înainte de a muri lovit de fulger la Bangkok, au fost: "Cred că astăzi este important a lăsa ca Dumnezeu să trăiască în noi în aşa fel încât ceilalţi să-l poată simţi pe Dumnezeu şi să creadă în Dumnezeu pentru că-l simt pe Dumnezeu trăind în noi". Şi, întreb, persoanele ne privesc şi gândesc: "Iată bărbaţi şi femei mişcaţi de însăşi viaţa lui Dumnezeu"?

Cum poate viaţa consacrată să fie cu adevărat un semn al invitaţiei lui Isus de a trăi când avem idei aşa de diferite a ceea ce înseamnă a fi vii, care derivă din cultura noastră locală şi din generaţia noastră?

Invitaţia lui Dumnezeu de a trăi în Isus are o dublă dinamică. Suntem primiţi cu particularitatea noastră şi chemaţi să mergem dincolo. Dumnezeu s-a făcut trup într-un iudeu din primul secol, care a mers la sinagogă şi a fost educat conform tradiţiilor, uzanţelor şi obiceiurilor strămoşilor săi. A vorbit limba lor, s-a alimentat cu mâncărurile lor, a cântat cântecele lor şi a visat visele lor. Isus nu era o fiinţă umană în general, abstractă de cultură. El exprimă iubirea deosebită a lui Dumnezeu faţă de poporul său ales.

Isus a ales pescari inculţi, dintr-un loc izolat fără importanţă, pentru a fi pietrele de hotar ale noii sale comunităţi. După aceea i-a împins dincolo de propria cultură şi i-a trimis la întregul vast imperiu roman şi chiar mai departe. Erau destinaţi să fie ambasadori ai unei iubiri universale. Această dinamică exprimă natura iubirii divine, care ne iubeşte în particular, dar care este universală şi nu are graniţe.

Viaţa consacrată ar trebui să întrupeze chiar această dinamică. Iubirea pe care o avem faţă de fraţii noştri şi surorile noastre este particulară, faţă fiecare dintre ei. Am fost foarte mulţumit în urmă cu o lună să-i cunosc pe fraţii mei din Myanmar şi modul lor de a fi, de a trăi, de a mânca, a cânta şi a se bucura, m-a făcut foarte fericit. Dar trebuie să mărturisesc că încă n-am reuşit să fiu fericit mâncând gheare de găină...! Ei, fraţii şi nu ghearele de găină, sunt un cadou nou!

Dar a fi un dominican, un iezuit, un salezian sau un franciscan înseamnă a fi frate sau soră a unor oameni din peste o sută de ţări. Bucuria cea mai mare în viaţa mea călugărească a fost consiliul general, cu patruzeci de fraţi din patruzeci de ţări din cele cinci continente. N-am cunoscut niciodată o diversitate mai mare, şi nici o intimitate mai mare.

Viaţa călugărească, asemenea iubirii divine, ne învăluie în particularitatea noastră, dar ne invită să tindem spre universalitatea sa. Şi asta este ceea ce sfântul Toma de Aquino numeşte latitudo cordis, deschiderea totală a inimii.

Când ne gândim la culturi, trebuie să ne imaginăm cum să le îmbrăţişăm şi să le transcendem. Cum are loc asta? Spus în puţine cuvinte, întâlnirea cu celălalt poate, cu harul lui Dumnezeu, să fie o nouă revelaţie a ceea ce suntem. Cu el, sau cu ea, tu eşti o persoană care n-ai fost niciodată înainte.

A fi umani înseamnă a fi deschişi la tot ceea ce este diferit. Însă întâlnirea cu ceea ce este diferit poate să ne înspăimânte. Celălalt poate să fie considerat ca o ameninţare pentru identitatea mea, deci să fie refuzat sau evitat.

Cultura lui millennials, adică a celor care s-au născut după 1981, tinde să vadă identitatea drept ceva ales şi construit. Persoanele au multiple identităţi on line. Pe Facebook, fiecare alege faţa pe care vrea s-o prezinte propriilor prieteni. Fotografia tipică este selfie-ul. Tu construieşti stilul tău personal. Deci a deveni dominican sau salezian poate să pară că se face o alegere de consum. Alegi imaginea care-ţi place mai mult. Dar dacă aşa văd multe persoane identitatea, atunci pericolul este acela de a face mai târziu o altă alegere de consum, exact cum fac oamenii la supermagazin.

Identitatea nu este atât o chestiune de alegere, cât mai ales de descoperire. Descoperim cine suntem lent, în timp ce devenim fraţi şi surori ale persoanelor de alte culturi şi generaţii. Lăsăm să dispară identităţi mici şi limitate. Cine suntem încă trebuie să fie revelat! Şi sper că încetăm să ne preocupăm să ştim cine suntem! Pentru că suntem ai lui Cristos, şi cine este El, depăşeşte cunoaşterea noastră. Deci provocarea constă în a înţelege cum trebuie să fim susţinuţi în acest pelerinaj în îmbrăţişarea culturilor particulare ale fraţilor noştri şi ale surorilor noastre, dar şi în transcenderea lor, în timp ce mergem spre Împărăţie.

Viaţa călugărească ar trebui să fie aventura riscantă de a-l urma pe Cristos acolo unde ne poate conduce, dincolo de comodităţile lumilor noastre mici, exact cum a făcut Isus cu Petru şi cu ceilalţi pescari, împingându-i spre vastul univers al imperiului roman necunoscut de ei unde îşi vor găsi moartea. Parte din acest a muri înseamnă a muri pentru cel care tu credeai că eşti. Petru credea că este un pescar din Galileea şi a fost invitat să devină pescar de oameni. Ceea ce însemna asta, a descoperit puţin câte puţin până la sfârşit.

Acest lucru provoacă frică, dar aşa cum a spus fratele minor Michael Anthony Perry: "În botez am renunţat la dreptul de a ne fi frică". Tinerii se vor interesa de viaţa consacrată numai dacă va fi văzută ca o alegere radicală de a-l urma pe Cristos.

(După L'Osservatore Romano, 2 februarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu