„Doamne, cu ce aș putea asemui clipa aceea a mea, când mă rugam în acel colț de biserică veche, cu martori doar lumânările tremurânde.
Și te-am rugat să mă ierți,
Și am plâns, și ai venit o clipă de mi-ai poruncit – o clipă, dar o clipă fără seamăn, o clipă atât de plină, că încăpeau în ea și tot trecutul meu, și tot pământul – incomensurabilă, incomparabilă cu altceva.
Nu din mine putea să fi izvorât asemenea plenitudine, ci din afară, de Undeva…
De atunci știu că ești… „.
Neagu Djuvara
Sursa:
Neagu D., Amintiri din pribegie, Editura Humanitas, București, 2012, p. 456
FOTO: Inquam Photos / Octav Ganea
