Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


6 - = 3
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Sfânta Clara de Assisi

 
Sfânta Clara de Assisi
  • 11 Aug 2017
  • 455
  • 0

fecioară

(1193/1194-1253)

“Nobilă din naştere, dar mai nobilă în spirit; fecioară în trup, foarte curată la minte; tânără cât priveşte vârsta, iscusită în judecată; statornică în bine; logodită pentru totdeauna cu iubirea divină; înţeleaptă şi, în acelaşi timp, umilă; Clara cu numele, mai clară prin viaţă, foarte clară prin trăire”[1].

O altă Marie

Scrisoarea de prezentare a scrierii Leggenda, despre viaţa sfintei Clara fecioară (în latină, leggenda înseamnă lucruri importante şi, deci, care merită să fie citite), scrisă din însărcinarea papei Alexandru al IV-lea, îndată după canonizare, începe cu această introducere: “Aşa cum lumea care a trecut a fost apăsată de greutatea anilor, la fel s-a întunecat viziunea credinţei, a devenit incertă şi oscilantă conduita vieţii şi a slăbit fervoarea oricărei activităţi vredniceY Şi iată, Dumnezeu, care iubeşte oamenii, din taina milostivirii sale, prevede şi ridică în Biserică noi ordine religioase, aducând prin ele întărire în credinţă şi, de asemenea, modele de reformare a moravurilor. Nu aş ezita să-i numesc pe noii fondatori, împreună cu diferiţii lor ucenici, lumină a lumii, indicatoare de drum, maeştri ai vieţii. Să-i urmeze, deci, bărbaţii pe noii discipoli ai Cuvântului întrupat; şi femeile să o imite pe Clara, imaginea Mamei lui Dumnezeu, noua călăuză a femeilor”[2].

Acesta a fost impactul pe care l-au produs Francisc şi Clara, în care mulţi au văzut un alter Christus şi o altera Maria, aşa cum apare deja din primele mărturii ale procesului de canonizare a sfintei şi din această Laudă din secolul al XIV-lea:

 

“Dumnezeu cel preaînalt, bunătatea infinită,
voind să-l readucă pe Fiul său în zilele noastre,
l-a trimis pe Francisc şi, în locul Mamei sale,
 a trimis-o pe Clara, fecioara fericită.
Tu ai făcut-o prezentă, o, Clara, pe Fecioara Maria,
Mama lui Isus Cristos cel atotputernic!”[3]

Întâlnirile cu Francisc

Clara s-a născut la Assisi, la 16 iulie 1194, într-o familie creştină care se bucura de o bună poziţie socială. Tatăl ei se numea Favarone di Offreduccio şi mama sa, Ortolana. Foarte curând, copila şi-a dat seama că în oraşul ei nu mai era hrană şi îmbrăcăminte şi a început să dea ceea ce putea pentru uşurarea suferinţelor celor săraci, lipsindu-se, în ascuns, chiar şi de mâncărurile mai deosebite pe care le dăruia.

Când faima lui Francisc s-a răspândit prin oraş şi foarte mulţi îl considerau nebun pe fiul lui Bernardone, Clara s-a simţit atrasă de idealul său de sărăcie şi a voit să-l întâlnească. Complice şi martor al acestor frecvente şi ascunse întâlniri era Bona di Guelfuccio, fidela sa însoţitoare şi apoi ucenica sa. “Însoţită de o singură persoană familiară ei, copila ieşea din casa părintească şi se îndrepta în ascuns pentru a-l întâlni pe omul lui Dumnezeu, ale cărui cuvinte i se păreau de foc şi faptele sale supraomeneşti. Părintele Francisc o îndemna să dispreţuiască lumea Y şi picura în urechile ei dulceaţa logodnei cu Cristos, convingând-o să păstreze intactă perla castităţii feciorelnice pentru acel fericit Mire, care din iubire s-a întrupat între oameni”[4].

Clara, cum mărturiseşte la proces domnul Raniero de Bernardo, care o ceruse de soţie, era foarte frumoasă şi părinţii ei o pregăteau pentru căsătorie. Desigur că nu lipseau pretendenţii chiar printre cei mai nobili cavaleri din Assisi, dar gândul ei era în altă parte şi, de acord cu Francisc, la momentul oportun, a organizat fuga de acasă.

Fuga iubirii în timpul nopţii

Cu o zi mai înainte, în Duminica Floriilor, se afla în biserică, împodobită în hainele cele mai frumoase şi, împreună cu alte tinere de viţă nobilă din oraş, trebuia să se îndrepte spre altar pentru a primi ramura de palmier din mâinile episcopului. Era un moment aşteptat de toate: părea, am spune astăzi, o paradă a modei. În mod inexplicabil, Clara a rămas pe poziţie ca şi cum mintea ei era în altă parte, dar episcopul, spre mirarea celor prezenţi, a părăsit altarul, s-a dus spre ea şi i-a pus în mână ramura binecuvântată. Pentru acele timpuri era un semn de foarte mare onoare. Nu este exclus ca episcopul să fi fost pus la curent despre fuga de acum iminentă, deoarece, mai târziu, tot el va fi cel care îi va lua apărarea, folosindu-se de autoritatea sa.

S-a făcut noapte. Clara a ieşit din casă pe furiş, dar lăsând un semn foarte clar în privinţa deciziei ei ireversibile: a lăsat deschisă în urma ei trecerea prin uşa întărită ce se deschidea numai pentru a permite trecerea sicriului când cineva din familie pleca şi nu se mai întorcea. Afară o aştepta “o companie onestă” B nu s-a ştiut niciodată despre cine este vorba, tocmai pentru a nu lăsa loc la eventuale bârfe între familii B şi a fost însoţită la Porziuncola pe câmpia de lângă Assisi.

Lângă altarul sărmanei bisericuţe veghea Francisc, împreună cu fraţii săi. Nu i-a pus în mână o ramură, ci i-a adresat o întrebare: “Clara, ce vrei?” “Îl vreau pe Dumnezeu!”, a fost răspunsul pe care l-a dat de îndată şi i-a pus în mână frumosul păr pe care Francisc i-l tăiase, făcând-o mireasă a lui Dumnezeu pentru totdeauna şi dând laudă atotputernicului şi bunului Domn care îi comunica sorei Clara carisma domniţei Sărăcia, ca să strălucească “între femei ca o lampă foarte luminoasă”.

După ce i-a fost tăiat părul şi şi-a depus hainele de mătase, copila de 17 ani a îmbrăcat o simplă haină gri şi a fost însoţită către benedictinele din abaţia din Bastia, mai înainte ca părinţii să-şi dea seama de fuga ei şi să declanşeze furtuna.

Asta însă nu a întârziat. Fraţii şi pretendenţii, descoperind refugiul, s-au grăbit să meargă la mănăstire înarmaţi cu titlurile lor nobiliare şi cu armele pe care orice cavaler avea dreptul să le poarte. Când Clara s-a văzut în pericol, a alergat şi s-a prins de altar. Urmăritorii s-au oprit.

Aici, unde nimeni nu putea să o atingă fără să fie excomunicat, şi-a descoperit capul: nu mai avea podoaba capilară, nu mai aparţinea lumii. Şi aceia, înfuriaţi, dar şi înspăimântaţi, au trebuit să bată în retragere. Au căutat alte căi, recurgând chiar la autoritatea episcopului, dar acesta nu numai că nu era de partea lor, ci, văzând că mănăstirea din Bastia nu era aşa de sigură, a mutat-o pe Clara în aceea a benedictinelor din Sant’Angelo in Panso.

Un şir de fecioare o urmează

Întreg oraşul Assisi vorbea despre cele petrecute, când şi Agneza şi-a lăsat casa din Lavarone şi a mers să se facă soră. În urma celor două au venit altele şi surorile benedictine şi-au dat imediat seama că noile venite aveau alte exigenţe. De fapt, Clara şi însoţitoarele sale, deşi nutreau o imensă gratitudine faţă de protectoarele lor, nu s-au simţit niciodată acasă în abaţia lor.

Astfel, s-au transferat la “San Damiano”, la acea bisericuţă pe care Francisc o reconstruise cu mâinile sale. Au început în şase, dar numărul a crescut văzând cu ochii. Aici i s-au alăturat foarte curând sora ei mai mică, Beatrice, şi, mai târziu, chiar şi mama ei, Ortolana, cucerite şi ele de idealul vieţii evanghelice. Au fost numite, în limbajul medieval, “Damele sărace de la San Damiano”, deoarece, dacă ele erau dame, sfântul Francisc şi tovarăşii săi erau cavaleri.

La “San Damiano”, carisma lui Francisc B sărăcia care înfloreşte prin iubire B se întrupa în mod perfect şi cu o fidelitate încercată în toate în inima Clarei şi a primelor ei tovarăşe. Lor, Francisc le-a dat o scurtă “formă de viaţă” ce conţinea esenţa carismei sale.

După Conciliul al IV-lea din Lateran, nu se mai putea deschide nici o nouă mănăstire fără să i se impună o regulă deja aprobată şi experimentată în trecut. La “San Damiano” fusese impusă regula benedictină. Asta în ce priveşte haina juridică, dar viaţa damelor era aceea a evangheliei, aşa cum o descoperise şi o întrupa Sărăcuţul.

Privilegiul de a trăi în sărăcie absolută

Clara s-a adresat papei Inocenţiu al III-lea pentru a obţine un privilegiu. Cum multe comunităţi monahale cereau şi obţineau privilegii pentru a folosi sau, de-a dreptul, de a poseda bunuri materiale, ea cerea în schimb privilegiul sărăciei, adică libertatea de a nu poseda nimic, pentru a putea trăi pe deplin fericirea evanghelică. Privilegiul a fost dat prin viu grai.

În timpul unei vizite la “San Damiano”, papa Grigore al IX-lea a întrebat-o pe Clara dacă voia să renunţe la privilegiul dat de predecesorul ei şi ea a răspuns: “Sfinte Părinte, nu doresc să fiu dispensată prin nici un pact şi niciodată, în veci, de urmarea lui Cristos!”[5] Într-un timp în care femeia, chiar cea consacrată, era sub tutela bărbatului, fecioara din Assisi a ştiut să facă faţă celui care în Biserică deţinea toate puterile.

Grigore al IX-lea a plecat capul şi, la 17 septembrie 1228, printr-o procedură niciodată folosită în Curia Romană, a emis un document în care a scris: “E cunoscut că, voind să vă dedicaţi numai Domnului, aţi renunţat la dorinţa bunurilor pământeşti. De aceea, după ce aţi vândut totul şi aţi împărţit săracilor, vă propuneţi să nu mai aveţi nici un fel de proprietăţi, mergând în toate pe urmele celui care pentru voi s-a făcut sărac, şi cale, şi adevăr, şi viaţăY În conformitate cu cererea voastră, deci, confirmăm, prin beneplacitum apostolicum, hotărârea voastră de a trăi sărăcia în cel mai înalt grad, acordându-vă, prin autoritatea prezentei scrisori, privilegiul ca nimeni să nu vă poată constrânge să primiţi proprietăţi (Y) Dacă s-ar presupune că cineva ar încerca lucrul acesta, să ştie că mânia lui Dumnezeu atotputernicul şi a fericiţilor apostoli Petru şi Paul va fi asupra lui”[6]. Din nefericire, privilegiul nu fusese introdus în regulă şi, de aceea, Clara va face totul pentru a-l introduce.

Viaţa la “San Damiano” se desfăşura în rugăciune şi în munca manuală, care includea şi cultivarea grădinii. Pentru contactele externe erau propuse unele femei numite “serviziale”. Ele făceau parte din familia damelor şi aleseseră acelaşi ideal al Clarei. Lor le revenea datoria de a strânge de pe stradă pomenile pe care populaţia din Assisi le oferea pentru “San Damiano”. Pentru Clara era o bucurie să le adune în jurul ei şi să le spele picioarele, pentru ca apoi să le sărute. Se bucura încă şi mai mult când scotea afară din săculeţii lor mici bucăţi de pâine, şi nu pâini întregi.

Francisc se interesa personal ca damelor sale B deşi trăiau în cea mai mare sărăcie B să nu le lipsească cele necesare, înainte de toate, celor mai tinere şi bolnavelor, şi împărţea cu ele vin şi ulei.

Centrul vieţii în mănăstire era Euharistia, şi Clara “ducea cu sine de la altarul Domnului cuvinte arzătoare, care să înflăcăreze inimile surorilor. Ele au constatat cu admiraţie că de pe chipul ei iradia o anumită dulceaţă şi faţa sa părea mai luminoasă decât de obicei”[7].

Sarazinii fug, mănăstirile se înmulţesc

Nu este de mirare dacă sarazinii înrolaţi de împărat, după ce au încercuit mănăstirea pentru a o jefui, s-au retras când Clara a ieşit înaintea lor cu Euharistia şi, înconjurată de fiicele sale, i-a cerut lui Isus să le apere.

Faima virtuţilor Clarei “a ajuns în apartamentele doamnelor ilustre, a ajuns în palatele duceselor, a pătruns până şi în camerele reginelor”. Ea, contemplând această înflorire a fecioriei, trimite primele sale însoţitoare pentru a “informa” noile mănăstiri. “Informare” însemna a pune în act în ele “forma de viaţă” primită de la Francisc şi trăită la “San Damiano”.

Chiar şi la Praga a apărut o mănăstire de dame sărace. Agneza, fiica lui Otto I, rege al Boemiei, logodită mai întâi cu fiul lui Frederic al II-lea şi apoi cu Henric al II-lea al Angliei, a refuzat orice propunere de căsătorie şi, pentru a învinge orice opoziţie în familiile pretendenţilor, a apelat la papa Grigore al IX-lea, pentru că voia să parcurgă aceeaşi cale a fecioarelor din Assisi. Şi pe urmele ei au venit alte fecioare care aveau acelaşi ideal. L-au primit de la fiii sfântului Francisc, care sosiseră deja în acele ţinuturi.

Construindu-şi deci o mănăstire cu propriile posibilităţi şi renunţând la orice podoabe regeşti, şi-a tăiat părul şi a început o viaţă nouă.

Clara, neputând să le trimită una dintre însoţitoarele sale, le-a scris patru scrisori pentru a “informa” noua fundaţie. În prima, Clara laudă alegerea curajoasă a Agnezei: “În timp ce puteaţi mai mult decât oricare alta să vă bucuraţi de fast, de onoruri şi de demnităţile lumeşti, şi chiar să accedeţi cu o glorie strălucită la legitimitatea căsătoriei cu ilustrul împărat B unire care, de altfel, ar fi fost potrivită cu condiţia dumneavoastră excepţională B, cu toate acestea, aţi respins toate, preferând cu tot sufletul şi cu toată ardoarea inimii să îmbrăţişaţi sfânta sărăcie şi privaţiunile trupului, pentru a vă dărui unui Mire de o şi mai nobilă origine, Domnului Isus Cristos, care vă va păzi fecioria pentru totdeauna imaculată şi intactă”[8].

În timp ce la Assisi se făcea totul pentru a o constrânge pe Clara să renunţe la privilegiul sărăciei şi chiar din partea oamenilor Bisericii sus-puşi, va avea Agneza forţa să reziste acelor voci care, cu bună credinţă, distrug carisma de care au fost atrase atâtea şi atâtea persoane?

Clara a scris atunci cea de-a doua scrisoare: “Dacă cineva îţi spune sau îţi sugerează alte iniţiative, care blochează calea perfecţiunii pe care ai îmbrăţişat-o sau care îţi par contrare vocaţiei divine, deşi te vei purta cu tot respectul, să nu-i urmezi însă sfatul lui, ci ataşează-te, fecioară săracă, de Cristos cel sărac”[9].

Agneza va rămâne fidelă învăţăturilor primite şi mai apoi va primi alte două scrisori. A treia este un cânt în favoarea fecioriei, în timp ce, în a patra, Clara, de acum apropiindu-se de sfârşit, o numeşte pe Agneza “jumătatea sufletului meuY; mama mea şi fiica cea mai iubită dintre celelalte”.

Acea noapte de Crăciun

Clara era bolnavă deja de mulţi ani şi nu mai reuşea să stea pe picioare. În noaptea de Crăciun a anului 1252, a rămas singură, voind ca toate fiicele sale să poată participa la solemnitatea din noaptea sfântă, atât de dragă lui Francisc. Dar peretele camerei parcă s-a deschis şi ea a putut vedea şi auzi B aşa povestesc surorile B “toate acele ceremonii care au avut loc în acea noapte sfântă în biserica sfântului Francisc”[10]. Datorită acestui episod, sfânta Clara a fost proclamată patroana televiziunii.

Sfântul Francisc plecase deja la cer în 1226 şi fusese canonizat după doar doi ani. Mai înainte ca trupul sfântului să fie depus în biserica “Sfântul Gheorghe”, Clara obţinuse harul ca acesta să fie purtat la “San Damiano” în faţa gratiilor, pentru a fi văzut de ea şi de fiicele sale. Plecat la Tatăl, ea a rămas singură să lupte pentru puritatea idealului comun de sărăcie.

Darul cel mai plăcut

În 1251, Inocenţiu al IV-lea, aflându-se la Assisi şi ştiind că Clara era grav bolnavă, s-a dus s-o viziteze. Ea, cu mare umilinţă, i-a cerut dezlegarea generală pentru toate păcatele sale şi papa a spus în sine: “Dacă şi eu aş avea nevoie de iertare numai pentru atâta!”, şi a binecuvântat-o. Nu mai ştim nimic altceva cât priveşte ceea ce au vorbit cei doi cât au mai rămas împreună, dar un lucru este cert: cu două zile înainte de moarte, papa a făcut ca regula compusă de Clara, care cuprindea şi privilegiul sărăciei, să fie aprobată. Acesta a fost darul cel mai frumos pe care îl putea primi. De acum, putea pleca liniştită, deoarece fiicele sale aveau regula sa, şi nu pe aceea pe care prudenţa umană atâţia ani a încercat să o impună. A voit să moară având în mâini acel document preţios şi surorile i l-au lăsat chiar şi în timpul ceremoniei funebre.

Clara a murit la 11 august 1253 şi la funeraliile solemne a participat papa împreună cu suita sa şi o mulţime de oameni cum nu se mai văzuse în Assisi. Pontiful a propus să nu fie celebrat oficiul pentru morţi, ci acela pentru fecioare. În acest mod, el o proclama sfântă mai înainte de a o înmormânta. Un cardinal, însă, a atras atenţia că nu aceasta era practica Bisericii. Aceasta a fost o şansă pentru noi, deoarece, instituindu-se imediat procesul canonic şi luându-se mărturiile multora, am putut ajunge în posesia unor ştiri preţioase despre dânsa, pe care altfel nu le-am fi cunoscut niciodată.

După doi ani, ca şi părintele Francisc, în urma unui proces legal, a fost proclamată sfântă, la Anagni, de papa Alexandru al IV-lea. De atunci, damele sărace de la “San Damiano” s-au numit clarise. În bula de canonizare se citeşte: “De la Clara a rămas pentru lume un exemplu clar; în bucuria cerului, ea se prezintă cu crinul fecioriei, şi pe pământ se experimentează în mod evident ajutorul protecţiei sale”[11].

 

[1] Toma de Celano, Vita prima, I, cap. 8, Analecta Franciscana, X, pag. 17.

[2] Leggenda, Lettera di introduzione, in: Fonti Francescane II, Assisi 1977, pag. 2391-2393 ş.u.

[3] Cf. Fonti Francescane II, cit., pag. 239, nota 4.

[4] Leggenda, 5, in: Fonti Francescane II, cit., pag. 2398.

[5] Leggenda, 14, ibid., pag. 2407.

[6] Privilegiul sărăciei, ibid., pag. 2452.

[7] Leggenda, 20, ibid., pag. 2411.

[8] Lettera I, ibid., pag. 2284.

[9] Lettera II, ibid.,pag. 2288.

[10] Leggenda, 29, ibid., pag. 2420.

[11] Bula de canonizare, ibid., pag. 2457.



Sursa:www.calendarcatolic.ro

Adaugă un comentariu


6 - = 3
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii