Nu doar apostolii sau responsabilii bisericii trebuie să meargă în Galileea pentru a-l întâlni pe Domnul cel înviat. Cuvântul lui Isus ni se adresează şi nouă, tuturor, personal: „Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei să meargă în Galileea: acolo mă vor vedea” (Mt 28,10). Există vreun cuvânt evanghelic mai profund, astăzi? Fiecare dintre noi, posedă în sine, o Galilee, propria Galilee, unde Domnul ne aşteaptă.
Înfăţişându-se ucenicilor în ţara lor de origine, acolo unde El însuşi fusese crescut şi îşi începuse activitatea, Isus cel înviat din mormânt le arăta nu doar faptul că nu reneagă nimic din legăturile umane, dar şi faptul că el ne precede mereu, prin puterea învierii sale, tocmai acolo unde se află rădăcinile noastre cele mai intime.
Fiecare ucenic trebuie să ştie că Domnul cel înviat nu se poate manifesta decât trezind din nou în suflet ceea ce este mai profund, mai adevărat, mai personal. Cel Înviat din morţi ni se manifestă înviindu-ne şi pe noi; ajutându-ne să trăim înlăuntrul nostru experienţa aceleeaşi învieri. Cu alte cuvinte, ne permite să-l regăsim, dăruindu-ne harul să ne regăsim pe noi înşine. Învierea Lui înseamnă şi învierea noastră, redeşteptarea fiinţei noastre.
A-l întâlni pe Domnul cel înviat în propria Galilee, înseamnă să ascultăm chemarea Lui: „Trezeşte-te, o, tu care dormi; ridică-te din morţi, şi Cristos te va lumina” (Ef 5,14).
Trezeşte-te! Ciudat apel. Oare nu suntem treji, cu totul conştienţi şi în deplina posesie a facultăţilor noastre? Ne ocupăm de atâtea lucruri în viaţa noastră. Avem responsabilităţi importante. Şi totuşi „adevărata viaţă este altundeva. Nu ne-am născut încă” (A. Rimbaud, Une saison en enfer, Seghers, Paris 2002).
MARIA MAGDALENA
Trezeşte-te! Nu există un exemplu mai bun de redeşteptare pascală decât cel al Mariei Magdalena, din dimineaţa Paştelui. Maria ajunsese în zorii zilei la mormânt. Nu se gândea nicidecum să-l întâlnească pe Isus viu. Venea pur şi simplu să-i aducă un ultim omagiu, aducând cu sine balsamuri pregătite pentru înmormântare. Ideea unei învieri nici măcar nu i-ar fi trecut prin minte. Astfel, găsind mormântul deschis şi gol, primul gând a fost că s-a petrecut un furt. De aici, emoţia şi întrebarea interioară: unde l-or fi pus? Singura grijă a fost aceea de a regăsi trupul neînsufleţit al Învăţătorului.
Înţelegem, aşadar, că Maria Magdalena nu a fost nicidecum pregătită să-l recunoască pe Isus cel înviat în cea dintâi fiinţă umană ce i s-a prezentat. „Maria stătea lângă mormânt şi plângea” (In 20,11). Iar când Isus i se arată, ea nu-l recunoaşte. Credea că este grădinarul, paznicul acelor locuri. Şi îl întreabă: „Dacă l-ai luat dumneata, spune-mi unde l-ai pus” (In 20,15b).
Maria nu-şi imaginează nici măcar un moment că Domnul o aşteaptă în adâncul sufletului ei, în Galileea sa interioară. Iar ea nu putea să-l întâlnească decât acolo, întorcându-se în sine. O asemenea întâlnire nu poate fi un simplu fapt exterior. Nu poţi să-l întâlneşti pe cel Înviat ca pe orice fiinţă de pe stradă.
O atare întâlnire devine o experienţă spirituală. Iar cheia acestei experienţe este deşteptarea: trezirea fiinţei noastre din adâncuri, la adevăr: „Trezeşte-te, o, tu care dormi, ridică-te din morţi! Iar Cristos va fi luceafărul dimineţii tale”.
Acest luceafăr al dimineţii, această auroră „nu vine nici de la răsărit, nici de la apus” (Ps 74,7). Nu vine din afară, ci dinlăuntru, din adâncul fiinţei noastre. Vine din iradierea unei prezenţe care ne precede şi care locuieşte deja în noi.
Este exact ceea ce i s-a întâmplat, în dimineaţa Paştelui, Mariei Magdalena. Isus cel înviat i se arată, strigând-o pe nume: Maria! Acest nume personal, pronunţat de către Învăţător cu o intonaţie deosebită, unică, trezeşte iarăşi fiinţa ei din adâncul sufletului.
De această dată, ochii Mariei Magdalena se deschid la lumină. „Învăţătorule!”, exclamă ea. Şi îndată braţele ei se întind pentru a-l atinge pe Isus, ca şi cum ar fi dorit să se asigure de prezenţa Lui şi să-l reţină, ca şi cum ar fi fost vorba de o prezenţă pur exterioară.
„L-am văzut pe Domnul”, va spune mai târziu apostolilor. Maria l-a văzut, l-a recunoscut atunci când s-a simţit strigată pe nume, atunci când inima ei a vibrat şi s-a deschis acestei chemări. Abia atunci Maria s-a trezit. Domnul era în sufletul ei şi o aştepta. În Galileea ei interioară. Şi ea nu ştia aceasta:
„Tu erai în mine – va spune Sf. Augustin – dar eu eram înafara mea. Te căutam înafara mea. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine... Tu m-ai chemat: ai strigat şi ai deschis urechile inimii mele.” (Sfântul Augustin, Confesiuni, ed. Philippe Sellier, Gallimard, Paris 1993).
Isus cel înviat nu ni se poate arăta cu adevărat decât întorcându-ne la fiinţa noastră cea mai autentică. Acolo, în Galileea noastră interioară, el se revelează ca Domn al vieţii şi al creaţiei, îndreptând paşii noştri spre luceafărul pascal. În inima Lui vom descoperi destinul nostru, luminat de strălucirea Lui.
PETRU
Acelaşi lucru i se întâmplă şi lui Petru. Isus s-a arătat apostolilor pe malurile râului, făcându-i să trăiască iarăşi emoţiile şi curajul credinţei de la prima lor întâlnire. Dar nu a rămas numai la aceasta. Cu Petru a mers mult mai departe. I se adresează, personal, chemându-l cu numele său de la început: „Simon, fiul lui Iona”. Face acest lucru de trei ori, punându-i aceeaşi întrebare: „Mă iubeşti?”.
Din partea Domnului, nu e doar – cum se spune uneori – un mod de a-l face pe ucenic să recunoască greutatea triplei renegări şi să-i ofere ocazia de a-l face să-şi ceară scuze. Este mult mai mult. Întrebarea lui Isus atinge adâncul fiinţei. Tinde să-l trezească pe Petru, să-l deschidă spre ceea ce are el mai ascuns, dar şi mai adevărat în propria fiinţă, mai puternic şi mai luminos. Lepădându-se de Învăţător, Petru se îndepărtase de partea cea mai autentică a propriei sale fiinţe. Acolo îl aşteaptă Domnul. În Galileea interioară. Isus doreşte să i se arate ucenicului, dându-i acestuia ocazia să trăiască lăuntric profunda experienţă a învierii sale. În acel moment a descătuşat în el izvorul unei iubiri ce nu se va mai teme de nimic, nici măcar de moarte. Această iubire face din Petru o făptură nouă: şi el, ca şi Învăţătorul său, îşi va da viaţa pentru oile sale.
Desigur, va trebui să aştepte venirea Spiritului Sfânt, în ziua Rusaliilor, pentru ca această transfigurare a lui Petru să fie deplină; dar Petru a intrat deja în dinamica învierii: „Doamne – îi zise lui Isus – tu ştii că te iubesc” (In 21, 17).
UCENICII DIN EMAUS
Experienţa pascală este inseparabilă de trezire interioară. Am constatat acest lucru atât la Petru, cât şi la Maria Magdalena. Acelaşi lucru li se întâmplă şi ucenicilor din Emmaus. Aceştia se întorceau acasă, disperaţi. Isus din Nazaret, acel „profet puternic în cuvânt şi faptă”, în care ei îşi puseseră toată speranţa, fusese răstignit. Nu mai era nici o speranţă. Şi iată că din urmă îi ajunge Cel Înviat. Nici ei nu-l recunosc. Nu-l vor recunoaşte decât atunci când vor fi ajuns acasă. Acasă: trebuie să înţelegem acest cuvânt în profunzime. De fapt, dacă îl vor recunoaşte, în sfârşit, la frângerea pâinii, aceasta se întâmplă deoarece, pe drum, Isus cel înviat din mormânt le atinsese inima, iar ei au vibrat atunci când îl ascultau. „Nu ne ardea inima, oare, atunci când ne vorbea pe drum şi ne tălmăcea Scripturile?” (Lc 24,32). Întâlnirea începută prin această trezire interioară, a avut loc mai întâi înlăuntru: în inima lor. „Nu se vede bine decât cu inima” (A. DE SAINT-EXUPERY, Le Petit Prince, Gallimard, Paris 2002). Astfel, şi ucenicii din Emaus l-au recunoscut pe Domnul trăind profunda experienţă a învierii lui Isus.
