După ce a fost ignorată timp de decenii de către istoriografia oficială, revine astăzi în prim plan ca o epopee grandioasă şi tragică în acelaşi timp. Ne referim la persecuţia creştinilor şi la imediata răscoală populară care au avut loc în Mexic între 1925-1929.
În cartea intitulată „Cristiada”, publicată zilele acestea în Italia (editura Lindau), se arată adevărul istoric al acestui fenomen pornind de la cea mai bună bibliografie internaţională.
Redactorii Radio Vatican l-au intervievat pe autorul volumului, Mario Arturo Iannaccone:
„A avut loc expulzarea în masă a preoţilor, au fost închise bisericile, ordinele călugăreşti au fost scoase în afara legii, iar poporul s-a răsculat împotriva acestor măsuri. A fost o adevărată mişcare populară, care – demn de notat - nu a izbucnit la instigarea cuiva şi a durat patru-cinci ani, ani de război în care a curs foarte mult sânge”.
Sunt anumite episoade care merită amintite în mod special?
„Sunt mai multe, pentru că este vorba de episoade de martiriu. Până acum au fost canonizate 27 de persoane şi au fost proclamaţi Fericiţi alţi 13. Dar trebuie menţionat că în timpul „cristiadei” au fost introduse pentru prima oară lagărele de concentrare în câteva oraşe din centrul Mexicului. Foarte mulţi oameni au plătit cu viaţa – nu se ştie numărul lor precis – pentru că îi ajutau pe cei consideraţi „cristeros”, adică „luptători ai lui Cristos Rege”.
Cei care s-au ridicat împotriva acestor măsuri anticatolice erau oameni din toate categoriile sociale, ţărani, meşteşugari, angajaţi, dar şi o parte din marii proprietari de terenuri agricole.
În 1925 autorităţile din Mexic au aprobat o nouă Constituţie, substanţial anticatolică. De ce această iniţiativă şi care erau acuzele adresate Bisericii Catolice?
„Fundamental, şi paradoxal, pretextul era activitatea socială a Bisericii. În Mexic Biserica era foarte activă, a sprijinit înfiinţarea de sindicate, a creat patronate, bănci, cooperative, etc… Avea reuşite tocmai pe planul în care revoluţia mexicană şi Statul revoluţionar nu reuşea, şi anume, în redistribuirea pământului, în ajutorarea claselor sociale mai puţin înstărite, şi aşa mai departe. Iată motivul pentru care anumite categorii de persoane anticlericale şi atee considerau Biserica, credincioşii catolici şi asociaţiile catolice un duşman de distrus, pentru că reprezenta un competitor pe toate fronturile sociale. Dar, în realitate, combaterea Bisericii era o campanie pregătită cu decenii în urmă. A ajuns la punctul în care a ajuns pentru că a ieşit în faţă un personaj – Plutarco Elia Calles – care a ţinut cu orice preţ să meargă până la capăt, până la punctul de ruptură”.
Epopeea scrisă de „cristeros” în Mexic a durat numai câţiva ani. Cum a abordat mai târziu societatea mexicană această pagină dramatică?
„În realitate, după o anumită formă de pace („arreglos”), persecuţia credincioşilor catolici a continuat pentru încă un deceniu, uneori în forme sângeroase. Episcopii care au semnat aceste acorduri au fost de facto înşelaţi, ceea ce a dat naştere unei noi încercări de „cristiadă” în a doua jumătate a anilor Treizeci. Abia după anii ’40 se ajunge la un modus vivendi. Rămâne problema că, din punct de vedere istoriografic, cercetării mexicani nu au abordat niciodată cele întâmplate şi au pus vina insurecţiei populare în seama marilor proprietari de teren (fazenderos) – care în realitate nu aveau nicio legătură, mai mult, erau de partea guvernului – şi în seama Bisericii, care în realitate a încercat să evite prin toate mijloacele confruntările armate. Aşadar, a avut loc o falsificare istoriografică, o metodă care nu s-a aplicat numai în acest caz ci s-a văzut şi în alte situaţii istorice. Acest lucru a fost însă depăşit în mod substanţial datorită muncii unui istoric francez, Jean Meyer, care a mers acolo – printre altele, convertindu-se la Biserica Catolică – şi a studiat în mod amănunţit problema „cristiadei”, aducând o nouă înţelegere asupra acestui fenomen. Un lucru rămâne în afara oricărei îndoieli: răscoala a fost a poporului”.
Sursa:ro.radiovaticana.va
