Ioan Paul al II-lea a fost un mare papă care a promovat pacea. Benedict
al XVI-lea a fost un adevărat iluminist – a inundat cu lumina raţiunii
iluminantă de credinţă un occident întunecat de iraţionalitatea
nihilistă.
Nici unul dintre ei nu a fost însă ascultat de Europa care se află în declin şi parcă fuge spre prăpastie.
Astfel,
printr-o spectaculoasă surpriză a Conclavului şi a Spiritului Sfânt, a
sosit Papa Francisc care vorbeşte mai ales creştinilor mici şi celor
simpli decât elitelor, academiilor şi saloanelor. Rezultatul? Elita nu-l
înţelege. Iese din toate schemele lor mentale.
Ei bine, pentru a
ne sincroniza cu acest pontificat consider că ar trebui să citim
„Stăpânul inelelor” de John R.R. Tolkien. Mai mult, să-l recitim prin
intermediul interpretării pe care ne-o dă un călugăr benedictin, Giulio
Meiatiini, în cartea „La discrezione di Dio”.
Occident
Părintele
Meiattini observă că scenariul în care se desfăşoară acţiunea
scriitorului englez este „aceea, istoric determinată, a crizei
contemporane a civilităţii occidentale”, epoca lui Spengler, Huizinga,
Jasper.
Tolkien a scris poemul său epic în perioada interbelică,
când pândeau cele două orientări totalitariste cumplite, nazismul şi
comunismul, precum şi noile ameninţări mondiale erau inventate de
ştiinţă, cum ar fi bomba atomică.
Pământul din mijloc „are unele
caracteristici fundamentale ale Vechiului Continent, al lumii
occidentale europene” care, în ruină, se vede nevoită „să înfrunte o
imensă forţă negativă, violentă şi destructivă care de la Est, de pe
pământurile lui Mordor, îşi lărgeşte mereu raza de acţiune”.
În
acest context ultimul „bastion de apărare a Occidentului” – precum scria
Tolkien, este reprezentat de puterea lui Minas Tirih, ridicată dintre
oamenii din Gondor. Este ceea ce rămâne din ceea ce a fost magnificul
regat al lui Numenor (nume care înseamnă „regatul Occidentului”).
În
anii în care englezul Tolkien scria, Orientul era locul
totalitarismelor, al ororii şi al ideologiei asasine. Tocmai deoarece el
nu a vrut să scrie un poem alegoric politic, moral sau religios, a
creat o capodoperă care conţine toate aceste chei de lectură.
Astfel
este actual şi astăzi deoarece ameninţarea pentru Europa nu s-a
schimbat. De fapt în epoca noastră întunericul orientului, pământul lui
Mordor şi al obscurului Sauron sunt personificate de alte forţe. Dar
Sauronii din toate epocile sunt atraşi de aceeaşi minciună: pretenţia de
a a-l înlocui pe Dumnezeu.
Speranţa
De aceea, după cum
scrie Gulisano, „Domnul îngerilor reprezintă un autentic manual de
supravieţuire între erorile şi ororile modernităţii”.
Şi astăzi
auzim sunând din nou alarma apocaliptică a lui Denethor. Regele din
Gondor: „Occidentul cedează. Va avea loc un incendiu mare şi va
dispărea”.
Care este deci pentru Tolkien calea salvării? El pune
pe buzele marelui înţelept Gandalf intuiţia cea mai preţioasă: „Forţele
noastre abia au fost capabile să respingă primul atac. Următorul ca fi
masiv. Acest război este fără speranţă, precum Denethor a intuit.
Victoria nu poate fi obţinută cu armele”.
Pare o afirmaţie
disperată, dar apoi Gandalf precizează: „Am spus că victoria nu se poate
ajunge cu armele. Încă sper în victorie, dar nu în arme”.
Aici
este surpriza, marea intuiţie a lui Tolkien, care este şi paradoxul
creştin. În cine își pune Gandalf speranţa? Într-un erou solitar? Într-o
patrulă îndrăzneaţă? Într-o vrajă esoterică? Într-o nouă armă
spectaculoasă şi devastatoare? Nu, în tânărul Frodo Baggins, un hobbit,
un băieţaş neajutorat, fără nicio putere, fără nicio cunoştinţă, un
adolescent bun, simplu lui şi ne-expert.
Este el, creatura cea
mai puţin tentată de Inel (metaforă a puterii), cel care va lua marea
responsabilitate de a se aventura pe groaznicul tărâm al duşmanului şi,
pe vârful muntelui Fato, să arunce Inelul în vulcan.
Inelul va fi
distrus pentru că, după cum spune Gandalf, „dacă Sauron îl recâştigă,
valoarea voastră este nulă, iar victoria sa va fi rapidă şi totală… dacă
însă inelul va fi distrus, el va dispărea”.
Pentru a câştiga
La
prima vedere se poate obiecta: de ce nu este folosit inelul lui Sauron
pentru a-l învinge? Tolkien arată că aceasta este tentaţia tuturor, dar
este minciuna cea mai terifiantă şi mai devastatoare.
„Salvarea
Occidentului”, scrie pr. Meiattini, „nu depinde aşadar de puterea
militară sau tehnologică, lucruri în care Sauron nu are rivali şi pe
care își fondează regatul său, destructiv în acelaşi timp pentru natura
şi relaţiile umane cele mai adevărate”.
Salvarea este de natură spirituală.
„Salvarea”,
explică Meiattini „depinde de drumul singuratic al unui hobbit
neputincios şi neajutorat care duce, fără a ceda, greutatea tentaţiei şi
care în cele din urmă distruge tentaţia împreună cu inelul care este
obiectul şi izvorul, câştigând nu prin propria forţă, ci prin puterea
Harului”.
Frodo „purtătorul Inelului”, este o autentificare a
Căii Crucii, dar observă pr. Meiattini „cine alege calea slăbiciunii şi a
sărăciei, tocmai datorită înstrăinării sale totale de parcursurile
istorice şi mentale ale auto-afirmării false a subiectului, scapă de
Ochi şi de Umbră. Aceasta este unica mişcare la care Sauron nu se
aşteaptă niciodată, unica care îl poate surprinde: ca cineva să decidă
să renunţe la Inelul puterii, distrugându-l în loc să-l folosească.
Pentru el acesta este nebunie”.
Este tocmai „nebunia” creştină „nebunia” unui Dumnezeu omnipotent care se face om şi care se lasă crucificat.
Meiattini
concluzionează: „adevărata bătălie care salvează Occidentul, aşadar, nu
este aceea care se luptă sub bastioanele lui Minas Tirith, ci bătălia
sufletului, a minţii şi a corpului care în primul rând Frodo îl susţine
pentru toţi”.
Drumul şi harul
„Progresiva sa purificare”
susţinătoarea Campaniei Inelului este preţioasă chiar dacă şi membrii ei
sunt supuşi căderii şi trădării (dar există şi puri şi fideli precum
amicul Sam). Există de asemenea şi anumite ajutoare precum acea mâncare a
elfilor numită „lembas”, care este o metaforă clară a euharistiei, semn
al unui drum spiritual care-l duce pe tânărul Frodo la salvarea lumii
sale.
Frodo învinge nu prin auto-afirmare, ci tocmai prin sacrificiu şi renunţare. Prin tot restul el reprezintă adevăratul anti-erou.
Secolul
XX (acel secol al ideologiilor care l-au urât atât de mult pe „micul
burghez”) s-a îmbătat prin cultul eroului, al super-omului, al șefului,
al forţelor istorice (clasa, rasa), al entităţilor divinizate pentru
care merită să sacrifici popoarele (piaţa, statul, partidul, revoluţia,
ştiinţa). De aici a venit ameninţarea şi distrugerea datorită
„pretenţiei lor divine”.
Salvarea în schimb vine de la un singur
om mic şi slab, de la propria sa oferire tăcută. Conform lui Meiattini
„este prezentă în opera lui Tolkien o teologie a substituirii indirecte
care îl aproprie de alţi mari romancieri catolici precum Bernanos,
Mauriac, Gertrude von le Fort”.
Aș vrea să adaug aproprierea de
sfinţii secolului XX (îl citez pe pr. Kolbe şi pe Padre Pio pentru
toţi). Dar Frodo, adevăratul erou al timpului nostru, este înainte de
toate simbolul omului simplu maltratat, al celui singur, victima celor
două războaie mondiale, tatăl familiei, omul comun, micul burghez,
adolescentul.
Mai ales lui îi vorbeşte Papa Francisc chemându-l să salveze lumea. Nu prin forţele proprii, ci cu ajutorul harului.
Meiattini
spune: „harul este de fapt protagonistul invizibil, dar palpabil al
Stăpânului Inelelor”. Doar harul creează adevăraţi eroi.
De Antonio Socci
Traducere: Andrei Hrișman
Sursa:
antoniosocci.com
