de Massimo Introvigne
Preşedintele american Barack Obama a salutat decizia Curţii Supreme din Statele Unite ale Americii care s-a pronunţat împotriva legii federale care definea căsătoria ca fiind unirea dintre un bărbat şi o femeie. Preşedintele a exclamat: „Love is love”! Să fie oare dragostea oarbă? Să fie unicul criteriu care trebuie luat în considerare? Este o problemă veche de secole la care au participat teologi, sociologi, filosofi, jurişti şi toţi ceilalţi.
În 2005 Benedict al XVI-lea a vorbit despre această temă într-un mod foarte clar în scrisoarea enciclică „Deus caritas est”. Înainte de a fi pro sau contra recunoaşterii juridice a ceea ce Obama consideră că este „iubire”, chiar şi atunci când vorbim de persoane de acelaşi sex, trebuie să vedem ce este de fapt iubirea.
Chiar dacă pare a fi o întrebare banală, la care aproape că nu am vrea să răspundem, iubirea este mai „complicată” decât credem. Cu acelaşi concept de „iubire” sunt astăzi denumite trei „fenomene” psihologice şi sociale (de ce nu şi spirituale?) care nu se suprapun: atracţia sexuală (venus), atracţia sentimentală (eros) şi alianţa care rămâne în timp şi care conduce la un proiect de viaţă comun care pentru cei care se iubesc durează o viaţă (sacramentum). Aşa cum ne învaţă Benedict al XVI-lea şi întregul Magisteriu al Bisericii Catolice, iubirea conjugală creştină înglobează în mod virtuos toate cele trei „laturi” ale iubirii: venus, eros şi sacramentum.
Când unul dintre cele trei elemente lipseşte nu vorbim de o iubire autentică. Fără un proiect de viaţă comun iubirea este efemeră şi lipsită de orice fundament.
Acum am putea analiza amănunţit dacă şi de ce statul are dreptul să recunoască ca fiind legitimă o uniune dintre două persoane care spun că se iubesc şi sunt de acelaşi sex sau de sex diferit.
Dar, de fapt, nimeni nu poate garanta sau recunoaşte, atât în cazul cuplurilor de homosexuali cât şi în cazul cuplurilor în care partenerii sunt de sexe diferite, că este vorba de venus, eros, sacramentul sau o combinaţie imperfectă între cele trei.
Nu este de fapt datoria statului să facă acest lucru şi implicit nu poate fi nici criteriul de juridic pentru a legaliza căsătoriile sau uniunile homo sau heterosexuale.
În acest context singurul criteriu care poate fi luat în considerare este acela al naturii. De aceea, până nu de mult, în toate statele lumii căsătoria era recunoaşterea şi organizarea relaţiilor dintre un bărbat şi o femeie pentru a proteja succesiunea generaţiilor şi pentru a proteja interesele celor doi soţi.
Atunci când Biserica vorbeşte de familie naturală nu doreşte să jignească pe nimeni, ci doar să afirme că noţiunea „familie”, care este importantă din punct de vedere juridic, are un fundament natural bazat pe diferenţa sexuală care este naturală şi nu culturală, cum susţin unii.
Dacă statele vor dori să legalizeze uniunile cuplurilor homosexuale, acestea nu pot fi puse pe aceeaşi treaptă cu familia sau o căsătorie naturală şi nu le poate fi recunoscut şi oferit acelaşi statut juridic.
Traducere: Andrei Hrișman
Sursa:www.lanuovabq.it
