Cum mor sfinţii
Într-o carte de Antonio Maria Sicari
De Cristiana Dobner
"Am povestit moartea multor sfinţi, dar toţi mi-au confirmat adevărul acestei intuiţii creştine antice. Când moare un sfânt, este moartea cea care moare": cu aceste cuvinte carmelitanul desculţ Antonio Maria Sicari începe volumul său Cum mor sfinţii (Milano, Ares, 2016, 218 pagini) revelând perspectiva vitală cu care tratează o temă aparent lugubră. De fapt, aşa cum relatează el însuşi, un prieten, văzând manuscrisul, a obiectat: "Nu va fi un pic tristă lectura acestei cărţi?". În realitate autorul vrea să demonstreze că se poate înfrunta acest moment inevitabil în mod senin, adică se poate "merge la întâlnirea cu moartea cu certitudinea bucuroasă că se îmbrăţişează Viaţa, după ce pe pământ s-a putut omeneşte contempla Germenul Mântuirii".
Sicari nu trasează o teologie spirituală sau o metafizică, un soi de tratat a priori, ci îndrăzneşte să intre în trăirea experienţială a o sută de sfinţi care ne-au precedat pentru a evidenţia "cum" au înfruntat ultimele lor momente de respiraţie umană, înainte de a se lăsa străpunşi de respiraţia Suflului şi a ajunge să contemple Faţa lui Dumnezeu. Naraţiunea se dezvoltă în opt tipologii dintre care fiecare cuprinde, în ordine cronologică, persoane ca noi, aparţinând la epoci şi secole diferite, la culturi şi locuri sociologice îndepărtate sau necunoscute pentru a ajunge apoi în concluzia mariană, versurile pe care Dante le dedică Fecioarei, cea care îi fascinează pe sfinţi: "În a rămas acolo în faţa mea / Regina cerului cântând aşa de dulce ca niciodată să nu plece preaiubitul". Prima tipologie se intitulează A muri martiri; a optat pentru părintele Pino Puglisi, al cărui nume evocă un cartier de la periferia oraşului Palermo "unde mafia cultiva printre tineri viitoarea sa lucrare". Cum a reacţionat când a sosit momentul fatidic? "«Mă aşteptam la asta» a spus cu un zâmbet bun de neuitat în timp ce asasinul îi trăgea un glonţ în ceafă".
Rita de Cascia, pentru a doua tipologie A muri de iubire, ne dăruieşte "nu numai un miracol respectuos, ci un schimb mistic: timp de mulţi ani Rita a purtat pe fruntea sa rana dureroasă a spinului acum, la sfârşitul acelei pătimiri, Cristos îi dăruia pe bună dreptate un trandafir". Rita îl dorise şi părea că delirează. În plină iarnă cu un strat de zăpadă în grădină, a cere un trandafir? Şi două smochine coapte? Şi totuşi chiar acesta a fost darul.
Katharine Mary Drexel, fiică a unor bancheri bogaţi, întrupează tipologia A muri de pasiune eclezială. De fapt, graţie "risipirii" tuturor averilor pentru promovarea indienilor şi negrilor din America, s-a ajuns la abrogarea legilor de segregare rasială. După şaptesprezece ani de cvasi-imobilitate, în 1955 "a murit cu această dulce rugăciune pe buze: «O, Duhule Sfânt, vreau să fiu o pană în aşa fel încât respiraţia ta să mă poată duce unde vrei tu»".
A muri de caritate maternă este un dar mare, în acelaşi timp neaşteptat şi cultivat, cum scria Annalena Tonelli, misionară laică printre cei din urmă din Kenya şi din Somalia. "Aş vrea ca toţi cei pe care-i iubesc să înveţe să vadă moartea cu simplitate. A muri este ca şi cum s-ar trăi. Viaţa mea este pentru ei, pentru aceşti mici bolnavi, pentru cei mutilaţi în trup şi în spirit, pentru nenorociţii care n-au meritat asta. Dacă eu aş putea trăi şi muri de iubire! Oare mi se va da asta?". În seara zilei de 5 octombrie 2003, în timp ce "mergea singură în compania Euharistiei" în micul spital încă neterminat, a fost lovită de două gloanţe de puşcă trase în ceafă. Dar acordat.
Pictor promiţător şi iubitor al Frumuseţii, polonezul Adam Chmielowski, profund implicat de acel Ecce Homo pe care încerca să-l picteze, a dedicat viaţa sa celor lipsiţi îmbrăcat într-o tunică săracă, spunând să fie numit Albert "care s-a făcut tatăl săracilor". Torturat de un cancer la stomac a refuzat patul şi a voit să moară pe o rogojină şi o pernă de paie printre săracii săi. A muri de caritate paternă deci "pentru a marca diferenţa dintre caritate şi orice altă filantropie".
Leopold Mandić, care petrecea de la zece la cincisprezece ore pe zi în confesional, cu caracter focos se simţea aproape de cel care era fragil, mereu cu spiritul senin şi "decis să moară de trude apostolice". Asupra lui "apăsau neliniştile celor pe care el i-a întărit şi cărora le-a spus: «Voi face pocăinţă eu!»". O tumoare la esofag îl distrugea; la cuvintele "«O, milostivă, o, blândă, o, dulce Fecioară Marie» cântate de confraţi a adormit, ca un bătrân copil în braţele celei pe care a numit-o mereu cu duioşie (în limbajul vechilor veneţieni) Paróna benedeta".
O tânără de optsprezece ani, Chiara Badano, lovită de un osteosarcom de gradul patru şi de aceea condamnată să moară, a ştiut să facă "jocul Domnului" şi cu noul său nume, ales de Chiara Lubich, "Chiara Luce pentru că este Lumina care învinge lumea", a ştiut "să transforme pătimirea sa în cântare nupţială". A spus mamei: "Ciao, fii fericit pentru că eu sunt fericită". Martoră a lui A muri nevinovaţi.
Distrus de dezordinea din viaţa sa, Jacques Fesch este condamnat la moarte pentru asasinarea agentului care urma să-l aresteze. Nimic nu părea să prevestească posibilitatea de A muri sfinţi. În închisoare ajunge la el harul lui Dumnezeu, se converteşte şi "transformă închisoarea sa într-o chilie de călugăr şi reglementează viaţa sa, ducând o intensă viaţă de rugăciune". Se pregăteşte să trăiască execuţia ca un martir. "La 30 septembrie 1957, al şaizecea aniversare a morţii sfintei Tereza a Pruncului Isus, în Jurnal scria: «ultima zi de luptă. Mâine la ora asta voi fi în cer. Complet mizerabil cum sunt, îmi este făcută marea onoare de a-l putea imita pe Domnul nostru Isus Cristos»".
Rămâne deschisă, pentru oricine citeşte aceste relatări, întrebarea de fond: eu cum voi muri? Care va fi darul meu oferit lui Dumnezeu, Bisericii şi omenirii? Răspunsul lui Georges Bernanos ne aminteşte că "nu se moare fiecare pentru sine, ci unii pentru alţii, sau eventual în locul altora, cine ştie!".
(După L'Osservatore Romano, 1 mai 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
