De Teodor Burnar
A iubi înseamnă a ierta. Şi invers. Îmi trec prin minte cuvintele memorabile ale unei femei care, într-o „conversaţie” cu Dumnezeu, spunea: Doamne, iartă-mă că trăiesc!. Au fost nişte cuvinte care m-au marcat, pentru că exprimarea, deşi la prima vedere una paradoxală, frapantă, nu poate să nu te impresioneze, dacă îi pătrunzi adevăratul înţeles. Dumnezeu să ne ierte, nu pentru că a trăi ar fi o fatuitate, ci pentru că a trăi, această frumoasă „îndrăzneală” care ne este permisă, înseamnă de multe ori a păcătui. Şi poate prea des, rugăciunea e confundată cu rugămintea. De fapt, rugăciunea ar trebui să fie o expresie a gratitudinii. Dar şi o mea culpa.
Cui i se iartă puţin, iubeşte puţin, a spus Mântuitorul. În acelaşi loc, citim: Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. S-ar spune, aşadar, că există o relaţie indisolubilă între iertare şi iubire, între iubire şi iertare.
Cu siguranţă că vă aduceţi aminte pilda din Evanghelia după Matei, prilejuită de întrebarea lui Petru: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Iisus îi răspunde: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte. Apoi, Mântuitorul compară împărăţia cerurilor cu un împărat care a vrut să se socotească cu slugile lui. În faţa acestuia a fost adus un datornic care trebuia să plătească o sumă însemnată, zece mii de talanţi. Neavând cu ce să plătească, stăpânul decide ca el să fie vândut, alături de familie şi de toate bunurile, pentru recuperarea datoriei. Însă sluga îi cade în genunchi, cerând iertare. Stăpânul, ne povesteşte Iisus, s-a milostivit atunci şi i-a dat drumul, iertându-i totodată şi datoria. Continuarea poveştii este însă pe cât de interesantă, pe atât de alarmantă. Ieşind, sluga întâlneşte pe cineva care slujea alături de ea, şi care-i datora o sumă minoră. Atunci, sluga îl obligă să îi înapoieze banii şi, ignorând dovada de bunăvoinţă de care tocmai beneficiase, îl aruncă pe acela în închisoare, până îi va plăti datoria.
Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre.
Trăim vremuri în care, s-ar părea, iertarea a căzut în desuetudine, în care, s-ar zice, altele sunt valorile care ne ghidează. A ierta, a iubi, iată semne de slăbiciune într-o lume guvernată de latinescul homo homini lupus! La polul opus, a fi intransigent, a afişa o mină impenetrabilă, a fi neiertător cu cei care ne vexează şi a le „plăti” prin vendetta sunt semnele unui caracter - sau individ - puternic. Suntem învăţaţi că cei care supravieţuiesc sunt cei care se adaptează mai bine, chiar dacă asta înseamnă a-ţi trimite fratele în temniţă. Înlocuiţi „temniţă” cu orice autoritate vremelnică doriţi.
Există însă o altă cale, una care ne-a fost indicată de către însuşi Mântuitorul. Iertând, ne ridicăm deasupra celor care ne-au prejudiciat sau rănit. Iertând, ne dovedim mai buni, însă nu în ochii oamenilor, ci în ochii lui Dumnezeu. Iertând, ne dovedim demni de iertare, şi de iubire. O iubire despre care primim mărturii zilnic.
Iertaţi ura, şi veţi primi iubire. Iubiţi iertarea, şi veţi eclipsa răul.
Iar acum, este rândul autorului să vă ceară iertare - dacă v-a reţinut prea mult.
